Bunicii pot fi egoisti?

Cursuri de limbi straine, preocupari culturale, calatorii… Bunicii urbani de astazi au adesea un program foarte incarcat. Pana intr-acolo, incat, cateodata, le vine chiar greu sa petreaca o zi de miercuri cu propriii lor nepoti. Egoism asumat sau dorinta legitima de a profita de libertatea lor altfel decat facand pe bonele?

„Mama mea se plange mereu ca nu le prea vede pe fetele mele, dar de cate ori o solicit in weekend sa se ocupe de ele, fie are ora la bridge, fie la salonul de cosmetica“, povesteste G., 36 de ani si mama a doua fete. M., o bunica eleganta de 63 de ani, isi asuma faptul ca nu s-a devotat trup si suflet celor patru nepoti:

„Ii iubesc, desigur. Dar nu eu sunt cea care a ales sa ii aiba. Am adorat sa imi cresc fetele, dar astazi este randul meu. Imi mai raman circa zece ani pentru a face toate acele lucruri pe care le-am lasat intre paranteze, pentru a ma ocupa de copii sau de serviciul meu. Vreau sa pot pleca cu sotul meu, pe nepusa masa, la Venetia fara sa trebuiasca sa ma intreb daca o am la mine in weekendul acesta pe nepotica mea“.

Bunicii urbani, iesiti din generatia baby-boom, au devenit oare niste hedonisti egoisti, preferand perspectiva unei calatorii pe Nil sau cursuri de seara, mai degraba decat cea a iesirilor cu scoala de doua ori pe saptamana? In opinia Nathaliei Isoré, psiholog clinician si animator de grupuri de discutii la Paris, situatia este mai nuantata decat ar parea. „Bunicii sunt din ce in ce mai solicitati“, spune ea, pentru a le lua putin apararea.

„Li se cere astazi sa indeplineasca mai multe roluri. Cel de pazitor al copilului, dar si se sustinator financiar, chiar social, atunci cand nepotii adolescenti se refugiaza la ei pentru ca situatia de acasa este prea tensionata. Este prea mult pentru umerii lor imbatraniti.“ Si este de adaugat ca sunt persoane in forma, care inca muncesc sau care tocmai au iesit la pensie si au dreptul sa se gandeasca acum si la ei. Cu atat mai mult cu cat, subliniaza ea in continuare, „bunicii de astazi sunt adesea si ei in mijlocul familiilor recompuse sau traiesc separat de partenerul de viata“.

Ajuta-te singur, ca sa poti ajuta

O preocupare sanatoasa, in opinia psihologului, intrucat „pentru a ajuta, trebuie sa fim stabili“. Cu cat bunicii sunt mai infloritori, cu atat mai mult copiii si nepotii lor pot, in final, sa conteze pe ei. O parere impartasita si de Marie-Claire Chain, psiholog si animator de discutii la Scoala Bunicilor Europeni, din Paris. Ea afirma ca un numar mare dintre cei care vin la aceste sedinte colective il reprezinta o parte dintre cei ce se simt vinovati ca le refuza copiilor anumite servicii.

Cu aceasta ocazie, psihologul aminteste ca este legitim si necesar sa impunem niste limite si sa putem spune „nu“. „Pentru ca lucrurile sa se petreaca bine, trebuie sa intelegem oboseala sau rezervele parintilor nostri“, insista Marie-Claire Chain. „Daca este legitim sa asteptam un ajutor din partea lor, nu ar trebui sa speram «la un ajutor sistematic». Instalarea durabila in actiunea de a cere constant denota, pe undeva, o pozitie infantila care denatureaza relatia parinti-copii. Bunicii de ieri au avut deja copii si totul le este datorat lor“.

Limitele devotamentului

Acest ajutor sistematic, N. l-a refuzat. Tanara pensionara, de 63 de ani, se descrie ca o bunica iubitoare, primind cu regularitate nepotii in vacante. Dar devotamentul ei are si limite, marturiseste ea. Astfel, atunci cand fiica ei a rugat-o la inceputul anului sa se ocupe de nepotii ei in fie¬care marti seara pana a doua zi, ea a refuzat ferm.

„Faptul de a ma vedea legata o zi pe saptamana mi se parea de nesuportat. Nu sunt o asistenta maternala“, explica ea, adaugand „ca nu isi vede rolul de bunica in acest fel“. N. vrea sa aleaga ea cand si cum sa se ocupe de nepotii ei. O dorinta de inteles intr-un spatiu urban, in care dezvoltarea personala devine o preocupare preferata. A gasi refugiu in legaturile familiale este un lucru, dar a te lasa inchis intr-o noua retea de constrangeri si obligatii, e altceva.

In ceea ce ii priveste pe copii, daca G. ia cu o oarecare detasare scuzele mamei sale, atunci cand o roaga sa aiba grija de fiicele ei, asta nu se intampla si in cazul lui E., 32 de ani: „Atunci cand au ajuns la maternitate dupa nasterea lui M., parintii mei au fost pur si simplu incantati de bebelusul meu. Probabil pentru a ma preveni de ideea pe care as fi putut-o avea, sa le cer sa se ocupe de el in weekend sau in vacante. Am simtit asta ca pe o palma, am avut impresia ca pe mine ma respingeau, de fapt“, adauga tanara femeie, inca ranita, chiar si dupa patru ani. Reactie disproportionata sau reminiscente ale unui sentiment de abandon inca nedigerat?

Myriam Beaugendre, psiholog la Spitalul „Mama si Copilul“ din Paris, observa ca intr-adevar se poate intampla ca neimplicarea, reala sau resimtita ca atare, a unui bunic sau a unei bunici sa genereze suferinta de lunga durata. „Pentru ca ceea ce un bunic da unui nepot, da si fiului sau fiicei sale. Adesea, pot aparea reparatii a ceea ce a fost prost gestionat atunci cand el sau ea au fost in rol de parinti. Ocupandu-se de nepotii lor, bunicii pot «reechilibra» lucrurile in filiatie. Dar daca aceasta a doua sansa nu este fructificata, atunci este aceeasi situatie care raneste, care se repeta si care poate, la acel moment, tocmai din cauza acestei repetitii, sa declanseze reactii violente“, afirma Myriam Beaugendre.

Sa ne amintim ca maternitatea constituie „o trecere extrem de delicata pentru o femeie tanara“, opineaza Anne Paravy, psiholog clinician. „Acest lucru ii bulverseaza imaginea sa narcisista si ii da o responsabilitate perceputa ca sfasietoare. De unde, adesea, tentatia de a se intoarce spre mama sa, pentru ca aceasta din urma sa ii redea increderea si sa o ajute sa zboare cu propriile aripi.“

Sa stabilim un contract

Daca aceasta sustinere, aceasta transmitere lipseste, tanara mama se poate simti abandonata. „Pe acest plan, bunicii trebuie sa fie la inaltime, manifestand si dovedind legatura de iubire vizavi de copilul lor devenit, la randul lui, parinte. Sustinerea materiala si fizica conteaza, de asemenea, insa prezenta afectiva din primele zile de viata, ajuta la acceptarea ulterioara a faptului ca bunicii nu trebuie sa fie prezenti mereu“, concluzioneaza Anne Paravy. O mama a trei copii (de trei, cinci si opt ani) s-a mutat in alta regiune.

„In prezent, o vad pe mama mai mult (locuieste in orasul din care am plecat), pentru ca vine la aproximativ doua luni sa petreaca trei sau patru zile cu noi. Si atunci, ea se transforma intr-o bunica adevarata, cu norma intreaga, este mereu disponibila, intr-o dispozitie buna, copiii o asteapta ca pe Mesia! Fiecare este la locul sau intr-un timp dat, «contractul» este clar.“ Stabilirea verbala a unui contract, care sa respecte cat mai indeaproape nevoile fiecaruia si care poate fi modificat in functie de circumstante, este, fara indoiala, maniera cea mai matura si mai profitabila de a crea noi legaturi familiale, benefice tuturor.