Cat de monogami (mai) suntem

Sa fim sinceri: cati dintre noi nu au fost tentati macar o data sa greseasca asternutul? Ne place sa ne casatorim, sa credem ca vom imbatrani alaturi de cineva, numai sa fie mereu altcineva… Fidelitatea nu a fost niciodata un dat natural al speciei umane si este timpul sa daramam acest mit. Ca sa nu ne mai culpabilizam de pomana…

Sa reluam ideea: cine nu a fost tentat macar o data sa insele, sa ridice primul piatra. Ei bine, scapam toti nevatamati, pentru ca infidelitatea ne este a doua natura, chiar daca nu cea mai evidenta… Sigur ca sunt oameni care nu insala niciodata (tot mai putini!), ca ochii nu le fug catre alte zari si catre femeia aproapelui. Dar mai multi sunt cei si cele care pacatuiesc macar cu gandul. Si e omeneste sa fie asa.

Pentru ca omul nu este deloc o specie monogama. De fapt, monogamia a aparut „tarziu“ in evolutia noastra, cam cu 10.000 de ani in urma, odata cu sedentarizarea populatiilor de vanatori-culegatori si cu generalizarea agriculturii. Inainte de aceasta epoca, oamenii traiau fericiti cu femeia aproapelui si nu se supara nimeni. Nici macar aproapele.

DAR DE UNDE VINE TEZA MONOGAMIEI?

Sau ideea ca omul formeaza, precum pinguinul imperial, un cuplu unic? Si pinguinul e fidel numai cat sa-si creasca puiul, dupa care cauta alt partener. Se spune ca barbatilor le displace la maximum ideea de a creste copilul altuia; asadar, e de la sine inteles ca ei vor fi simtit de-a lungul istoriei nevoia de a sti ce face sotia cand e lasata singura acasa, ii vor fi cenzurat acesteia accesele si excesele sexuale, astfel ca femeia adulterina a fost mult mai aspru pedepsita decat barbatul care calca stramb. Vedem asta si azi. Stigmatul infidelitatii feminine e mai apasator decat al celei masculine, de parca ordinea sociala e mult amenintata de sexul slab si alunecarile sale…

Și pentru ca barbatilor nu le place sa aloce resurse in cresterea si propagarea genelor altui macho, ei bine, ei stau cat mai mult in jurul casei si pazesc femeia… Asa e? Doamnelor, nu-i asa ca ati simtit ca sotul sta cu voi si va duce in concediu ca sa fie sigur ca ii nasteti copiii care seamana cu el? Raspunsul este, sigur, „nu“. Pentru ca, da, in regula: barbatilor nu le place sa creasca un copil cu alte gene decat ale lor, dar nici nu sunt atat de anxiosi si, sa fim sinceri, nu mai traim in triburi, in care promiscuitatea sa fie atat de periculoasa.

Insa, dincolo de orice modernizare a moravurilor, adevarul este ca si barbatii, si femeile sunt poligami si poliandri. Nu va speriati, nu inseamna ca de acum tot ce stim despre ordinea noastra sociala se duce pe apa sambetei si ca, de fapt, vrem toti sa alergam dupa parteneri multipli, numai ca ne reprimam inteligent acest impuls… Insa trebuie sa recunoastem ca monogamia e dificila, ca plictiseala sexuala si conjugala e mai curand norma decat exceptia si ca exceptiile ne mira pe toti si ne intrebam cu invidie: „Cum fac ei oare de sunt fericiti impreuna si dupa 10, 15, 20 de ani?!“. Fac ei cumva…

ATRACTIA NOUTATII

Sa punem punctul pe i. Ne place cineva „nou“ pentru ca e „nou“… In cartea sclipitoare Sexul. O istorie timpurie (Ed. Litera, 2012), antropologii Cacilda Jethá si Christopher Ryan scriu negru pe alb: „Pentru majoritatea barbatilor, monogamia sexuala duce, inexorabil, la monotonie. (…) Sexul plin de pasiune poate fi o parte importanta a intimitatii maritale, insa e o greseala grava sa gandim ca el constituie esenta intimitatii pe termen lung. Ca orice alta pofta, dorinta sexuala se potoleste prin satisfacerea ei“.

Buf, cazatura de sus! Asta nu inseamna insa ca, gata, putem pune cruce aspiratiilor noastre de a trai fidel si ordonat intr-un cuplu, ci doar ca trebuie sa luam in calcul si acest aspect. Ca de obicei, tot ceea ce poate fi privit cu luciditate in fata ne aduce mai sus pe scara evolutiei personale. A sti ca suntem vulnerabili la plictiseala erotica (deopotriva barbatii si femeile, caci, nu-i asa, cine acuza mai des dureri de cap?), inseamna a ne confrunta lucid cu o realitate pe care macar stim ca o avem de infruntat.

Orice problema bine formulata are sanse mai mari de rezolvare. O pauza mai lunga sau mai scurta, imaginatie in a ne prezenta in fata celuilalt un pic mai „noi“ si originali, atata cat putem, fie si printr-o tunsoare noua sau o surpriza dragalasa, fac mult. De ce credeti ca ni se prezinta de fiecare Sfant Valentin cate o megacampanie de marketing in care lenjeria feminina e produsul principal? Oare pentru ca barbatii au o placere ininteligibila de a atinge dantela? Nu, ci pentru ca lenjeria e de fiecare data un alt… ambalaj al aceleiasi femei. In absenta altor rezerve de noutate, e buna si lenjeria…

BIOLOGIA CARE NE TIRANIZEAZA

Unele teorii biologice spun ca, de fapt, dragostea dureaza trei ani. Sau patru, depinde. Dar a spus-o cineva mai recent si mai bine (francezul Frédéric Beigbeder in romanul omonim). Indaratul afirmatiei s-ar afla teza ca Natura ne programeaza sa ne iubim vreo cativa ani, numai atata cat sa dam nastere la un copil si sa stam impreuna pana cand cel mic ajunge cat de cat autonom. Cinica teorie! Unde e fidelitatea si traiul impreuna pana la adanci batraneti?!

Sunt tot acolo, doar ca trebuie abordate altfel, cu mai multa maturitate si luciditate, adica nu sunt un dat, ci o constructie. Multi dintre tinerii care se casatoresc, si nu de azi, de ieri, intra cu iluzii roz in aceasta uniune care nu are prea mult de-a face cu imaginea lor idealizata. Mai bine li s-ar spune, in loc de „marita-te/insoara-te si tu o data, intra in randul lumii…“, ca mariajul e greu, ca presiunea financiara, stresul de la serviciu, oboseala sau plictiseala sexuala pot sa il puna serios in corzi si ca partenerii ar trebui sa fie atenti mereu la ei insisi si unul la celalalt, sa evite sa apara, pe cat posibil, cu bigudiuri sau in izmene (metaforic vorbind…). E mai important sa fie facuti atenti ca intra intr-o situatie care cere atentie, nu doar ca trebuie sa intre in randul lumii.

SA FIM OPTIMISTI

Mariajul e greu, monogamia nu e simpla si nici comoda. Desigur ca ea ne da un confort pe care viata de celibatar nu o procura, insa e departe de a fi conditia ideala. O putem imbunatati ori e o conditie fara speranta? Absolut, raspunsul e un „da“ fara rezerve. Prin dezvoltare personala, printr-o terapie care sa ne „curete“ de reziduurile trecutului (cel parental, cel al altor relatii, etc.), prin lecturi de psihologie si dezvoltare personala.

Din pacate, Romania e inca o tara traditionalista, unde accentul se pune pe casatorie cu orice pret. Uitam prea adesea ca nu e cazul sa traim dupa normele celorlalti, nici macar daca acestia sunt parintii nostri. Ei sunt oameni ca toti oamenii, gandirea lor poate fi gresita, prizoniera ideilor din tineretea lor etc. Fiecare generatie ar trebui sa fie imputernicita sa traiasca adaptat conditiilor de viata ale istoriei lor.

Dar sa nu divagam! Ce se intampla cu celebra criza de varsta mijlocie? De ce se destrama casniciile? De ce par barbatii ca mor sa mai simta o data senzatiile tineretii si ca secretara fidela de cativa ani de zile trebuie musai pensionata si e cazul sa fie angajata una mai tanara si mai competenta? Iar femeile se incurca cu instructorul de fitness… Raspunsul nu e simplu, iar dramele nu sunt de neglijat. Adesea, adulterul anuleaza ani de constructie a vietii impreuna.

De ce? Pentru ca noutatea este motivanta in sine, pentru ca evidenta faptului ca imbatranim nu e deloc placuta, pentru ca fertilitatea masculina e mai de lunga durata decat cea feminina si pentru ca, nu in ultimul rand, delasarea, instrainarea si indiferenta s-au instalat de mult si ele contribuie la evadarea fara rezerve. Intr-un studiu recent, s-a scris ca cei care sunt casatoriti si sunt, in primul rand, cei mai buni prieteni, divorteaza mai greu decat cei care au mizat pe rezistenta erotica a cuplului. O idee care sa ne dea de gandit…