Putem iubi doi copii la fel?

Spunem despre copiii nostri ca sunt lumina ochilor. Si pretindem ca ii iubim in mod egal. Si, totusi, nu e adevarat. Ce se intam­pla cand aceasta afec­tiune risca sa ne mo­di­fice comportamen­tul? Cum abordam aceasta relatie atat de com­plexa, parinte-copil?

Este normal sa-ti iubesti copiii in mod diferit. Dar e necesar sa-ti pui intrebari atunci cand atractia si complicitatea sunt prea puternice. Cand nu esti numai emotionat de un copil, ci si fascinat de el. Cand atasamentul este prea puternic.

De ce sa fim nelinistiti in aceasta situatie? Mai intai, pentru ca acest tip de legatura are adesea un caracter inconstient incestuos. Apoi, pentru ca aduce prejudicii celorlalti frati, care sunt confruntati cu spectacolul pasiunii pe care tatal sau mama lor il incearca pentru fratele sau sora lor, in timp ce ei sunt iubiti mai degraba intr-o maniera calduta. In fine, pentru ca este intotdeauna o nedreptate.

Copilul nu este iubit pentru el insusi, ci pentru ceea ce parintele regaseste in el : o amintire indepartata sau o parte din el insusi. O imagine visata din ceea ce ar fi vrut el sa fie. Aceasta dragoste narcisista nu ajuta copilul sa creasca. Poate chiar sa fie periculoasa pentru el, caci el insusi, simtind ceea ce reprezinta pentru adult, risca sa se instraineze de el insusi, conformandu-se do­rin­tei parintelui. Si sa descopere mai tarziu, pe divanul u­nui psihanalist, ca nu dragostea pentru muzica l-a fa­cut sa devina muzici­an, ci placerea pe care aceasta inclinatie i-o producea tatalui sau.

Nu poti iubi la fel

„Se poate spune ca ne iubim copiii diferit“, explica psihologul clinician Sanda Lepoiev. Cu atat mai bine! Pentru ca fiecare copil este unic, si a iubi diferit nu inseamna sa iubesti mai putin. Cu alte cuvinte, „nu ii iu­bim la fel, dar ii iubim enorm“, mai adauga psihoterapeutul.

Dar, tu, pe cine preferi? Pe tata sau pe ma­ma? Copiii uita rar angoasa si vino­vatia pe care le-o provoaca aceste in­tre­bari aparent inocente, puse, in general, pe tonul cel mai bland posibil de catre adulti la fel de sadici pe cat de nerespectuosi cu persoana lor. „Trebuie sa recunosc ca aceasta este una dintre intrebarile-capcana cele mai frecvente, si atunci cand o formuleaza, parintii nu se gandesc la copilul lor, la ceea ce simte el sau la ce poate sa exprime in cuvinte“, explica Sanda Lepoiev.

Aceasta este o intrebare prin care „cuplul se pune la incercare, iar partenerii comunica indirect, prin intermediul copilului. Dincolo de cuvinte, intrebarea acopera un registru foarte amplu de motivatii. De la tachinare tandra, razbunare tacita, la cererea de alint sau provocarea agresiva“, mai spune psihologul.

De ce aceste intrebari apasa asupra unor parinti cu asemenea greutate? Raspunsul trebuie ca­utat, pentru multi dintre ei, in viata lor. Copil fiind, parintele de azi i-a vazut pe parintii lui „jucandu-se“ cu diferentele si preferintele fata de copiii lor. Iar adultul de astazi nu poate sa abordeze senin problema dragostei pe care o ofera copiilor lui.

Mai este si cazul celui care, in perioada co­pi­la­ri­ei, l-a adorat sau urat exclusiv pe unul dintre parinti. Sanda Lepoiev argumenteaza: „Fiecare dintre noi este un copil al propriilor parinti. Deveniti la randul nostru parinti, se produce o intalnire de lunga durata cu atitudinile si conceptiile parintilor din mintea noastra. Cu atmosfera propriului camin. Fie ca preluam aces­te a­titudini, fie ca le respingem si in­cer­cam sa procedam diferit, ne straduim sa fim parinti mai buni pentru copiii nostri. Dar aceasta stradanie ne face sa acceptam cu dificultate propriile imperfectiuni“.

Povestea personala nu este singura responsabila pentru felul in care se tese legatura cu copilul. Parintii care o abordeaza sunt, intr-adevar, fara sa o stie, prizonieri ai viziunii socie­ta­tii noastre despre legatura dintre parinti si copii.