Cand scriu nu fac placinte

Scrisul e unul dintre gesturile importante de prietenie pe care mi le fac. E ca o concentrare in vis (adica in nimic concret), din care „decupez” un vers sau mai multe. Scriu putin, nu sunt un habotnic al literaturii, sunt lucruri care merita mai multa atentie decat o pagina goala. Fetita mea, de exemplu.

Dar nu pot sa nu recunosc ca tanjesc sa scriu, desi daca as fi pus sa povestesc ce, n-as stii. Ceea ce urmeaza sa scriu e o surpriza si pentru mine. Niciodata nu stiu mai mult de un vers sau o propozitie. Primul vers, prima propozitie.

Ca sa pot continua dupa asta, ca sa merg mai departe cu textul, imi trebuie o stare aparte – un fel de transa (e cam tare cuvantul, cam romantios!) in care intru. E important sa ma decuplez de viata activa pe care o traiesc zi de zi, de obligatiile pe care le am si pe care le indeplinesc… nemteste. Imi trebuie un timp pentru a ma reimprieteni cu mine, a-mi recunoaste cele mai indepartate capilare, cele mai intunecate ori luminoase ganduri, pentru a plonja in memorie si a aduce dinauntrul ei secvente din propria-ti viata.

Cand scriu nu fac placinte. Nu pot sa-mi suflec manecile si sa astern cuvinte pe hartie. Am nevoie de un preludiu, prelung, cateodata. „Moartea parafina” e scrisa in patria tihnei, Elvetia. Am avut o rezidenta literara, in toamna lui 2009, la Winterthur. Daca unii merg in Tara Cantoanelor pentru eutanasie, eu m-am dus sa fac niste analize mortii.

La 40 de ani e bine sa cam stii cum stai cu moartea: ea e motorasul vietii. Am ridicat – timp de doua luni – capota, am privit cu atentie si am notat ce-am vazut, ce mi-am amintit, ce-am simtit. Dar nu povestesc, scrie-n carte, trebuie doar sa-i ridicati coperta…

Robert Serban

De citit: