Cuvintele

Am, cred, sapte ani, stau in bucataria de vara. E seara, iar bunicii s-au dus sa aduca din gradina ultimele lazi cu rosii. Sint singura, stau pe pat si-mi balansez picioarele. Filamentul becului tremura. Nu se aude nimic. Bucataria de vara imi apare limpede, atit de limpede de parca mi-ar cresta ochii.

Lumina rosie, filamentul, un scaun. Un scaun in fata mea. Singuratatea lui ma face sa-l numesc: scaun. Apoi repet pina ce cuvintul isi pierde sensul. Bucataria se surpa, si odata cu ea, totul dispare. Sint intr-un loc gol si rosu, iar locul ala sint chiar eu. Nu stiu cit am stat acolo.

Mult, putin? Cind m-am intors, scuturata de mina bunicii, boala era acolo. Lumea nu mai avea sa fie la fel, nici eu. La sapte ani, am vazut vidul. Am zacut citeva zile, cu delir si febra. Ceilalti au crezut ca sint bolnava. Eram. Despre boala mea n-am suflat un cuvint. Am banuit de la inceput ca era o boala. Am ascuns-o cit am putut. Nu vroiam sa vorbesc despre ea, de fapt nu stiam, nu avem cuvintele.

Cuvintele a trebuit sa le vindec incet-incet, sa le pun atele, sa le sprijin unele de altele. Sa le scriu pe zidul casei, sa le inmoi in alte povesti. Dar stiam ca raul ala care dezlegase cuvintele pindea mereu, stiam ca lumea nu mai este un loc sigur, ca se poate desface oricind, ca lucrurile nu erau acolo, doar pareau ca sint, si ca-si pierdeau usor consistenta.

Mai grav e ca am inceput sa vad prin oameni. Vedeam si n-as fi vrut sa vad. Vedeam soarecii care rodeau inauntrul mamei, vedeam inima tatei, mare si vinata, ca o inima de bou, batind in peretii casei neterminate. Vedeam golul ala rosu in mine ca un filament rosu.

Vedeam cum in perdelele apretate de la geamuri se adunau ochi straini. In antreul cu bufet vechi si greu vedeam, printre stafidele si nucile pastrate pentru cozonaci, tristetea bunicii, secretul ei de femeie umilita. Vedeam suferinta de copil neiubit a lui Mary punind cercuri de fier peste trupul ei firav.

Si tot ce aveam la indemina erau cuvintele, asa bolnave cum erau. Nu stiu nici acum de ce am crezut ca de vindecarea lor depindea vindecarea lumii. Stiam doar ca daca le umplu la loc, daca le aduc culori, mirosuri, imagini, s-ar putea sa mearga.
Si de atunci, tot incerc.

Doina Ioanid

Citeste aici o selectie de poeme din volum.