Melcul nu se repede

Daca ar fi sa ma privesc la modul serios intr-o oglinda – care, bazandu-ne pe ce spunea vecinul nostru, Socrate, e una din caile veritabile spre cunoastere – as vedea pana departe si as descoperi ca, intr-o existenta anterioara, meseria mea de baza ar fi fost dresura de melci.

Aceea care mi s-ar potrivi cel mai bine, si astazi. De ce? Ati observat, cred, ca, in general, melcul nu se repede. Nu musca. Nu traieste in regim de carnasier. Melcului ii lipseste dimensiunea fundamentala a fiarei, spontaneitatea. In plus, nu poti sa-l duci cu presul. Pentru ca nu este facut sa emita pareri fulgeratoare ad-hoc et nunc. E mai bleg, asa, din fire.

Deci, daca speranta ca el, melcul, poate fi „aprivoazat”, domesticit, e mai vie decat flacara olimpica, sa-i fie de bine; atunci, meseria mea mi se pare cat se poate de onorabila. Si de inutila, in acelasi timp. Cat oare sa-l mai domolim pe bietul melc? Unde-o sa ajunga, amaratul, daca-i dresam pana si astamparul?…Dar urma lasata de el?…Urma cat costa, hee? Ca dincolo, era mai ieftin, in Uvedenrode!

Scriu si traiesc au ralenti, cu prudenta, rar si dintr-o singura suflare a fanteziei, memoriei sau vointei. In rest, constat urmatoarele: ma dezvolt lent, insalubru de fantasmatic, in ritm de swing (gasteropod cu Ipod!), in fiecare zi fac pomana pamantului o umbra si, in esenta, nu ma grabesc sa-mi ating nici macar o conjectura de scop (fiindca, stim de demult, asa s-a calit telul!). Tristul om Sully Prudhomme avea dreptate: „suntem pe marginea prapastiei; sa avansam, deci, cu hotarare!”.

de citit:

Citeste aici un fragment din roman.