Noaptea cind cineva a murit pentru tine – Fragment

Pe vremea aceea, lumea era mult mai mica decat azi, pentru ca nu ridicam privirea.

In dimineata de 25 decembrie 1989 plecasem de acasa pentru a treia oara in lumea cea noua. Am mers dinspre Piata Dorobanti spre sud, spre Universitate, unde planuiam sa ajung pe jos. Libertate, egalitate, fraternitate, eram fix in imaginarul din Mizerabilii, inca siderat de surpriza, fara sa stiu ce voi face de acum cu viata mea. Ca voi studia matematica, asta era clar. De fapt, asta chiar ma interesa. Dar in afara de asta?

Puternic ardea soarele revolutiei, in mintea mea rasarit, in venele mele rasarit, ne transmiteau la televizor in direct pe toate canalele lumii, pe noi toti, in direct, toata acea maree de trupuri inundand orasul, cum facem slalom printre gloante si descarcam automatele unii intr-altii.

Dimineata, la prima ora. De aici incep. Asadar, 25 decembrie 1989. Pe atunci, in prima toamna dupa armata, eram intr-o conditie fizica excelenta. Puteam sa ma ascund imediat sub un camion cand se deschidea focul si puteam sprinta atunci cand focurile de arma ma prindeau in loc deschis. Fugeam bine, precis si foarte repede. Stiam ce fac, din putinul de instructie pe care l primisem in armata, stiam sa ma feresc de o sursa de foc. Se spunea asa : soldatul trebuie sa foloseasca toate conditiile de teren. Nu mai eram soldat de cateva luni bune, dar aveam instinctele inca vii. Nu se uita un exercitiu ca acela.

In Piata Dorobanti se afla de acum o baricada de camioane. Nu se mai putea trece cu masina prin Piata catre nord. O forma de a proteja Televiziunea, care emitea din cladirea turn de langa Piata Aviatorilor. Erau patru camioane gigant, intre care doua cisterne, lipite unele de altele. Nimic nu le-ar fi putut clinti de acolo. Mi le aduc aminte foarte bine, pentru ca de doua ori m-am ascuns sub ele, atunci cand s-a tras. Mi se tot parea ca se trage de la etajele superioare ale Liceului „Caragiale“. Ma uitam intr acolo.

Dimineata aceea. O dimineata de Craciun calda, ireala. Era suficient sa porti o bluza si geaca de blugi si nu ti-ar fi fost frig deloc. Nu arata a iarna. Iti era mult mai usor sa fugi daca erai imbracat usor, mai ales cand se tragea si vroiai sa te pui la adapost. Cand auzeai automatele deschizand focul in spate, deasupra sau la dreapta ta. Si stiam foarte bine ce inseamna ca se trage in tine. Pe 23 decembrie am vazut Biblioteca Centrala Universitara arzand.

Si tot pe 23 decembrie era sa fiu impuscat pe langa strazile de la Televiziune, cand mi a venit ideea sa merg intr-acolo. Am auzit ricoseul pe zid. Pe zidul care nu era departe de mine. Stiu cum suna plumbul izbindu se de piatra si stiu cum e sa vezi praful zidului sarind in toate partile. Nu departe, la trei pasi de tine. Haos, asa mi se parea ca e. Pentru mine haos inseamna praful acela sarind din zid. Nu, nu mergeam nicaieri precis. Daca s ar fi intamplat sa ma lo¬veasca, n-ar fi fost nici un eroism, ar fi fost doar pura intamplare.

Nu mai exista Republica Socialista. De fapt, nu exista inca nimic in afara aerului plin de gloante si a strazilor pline de oameni.

Piata Dorobanti, 25 decembrie, dimineata. De doua minute nu se mai tragea. Am iesit din scara de bloc unde intrasem, alaturi de alte douazeci de persoane. Am privit in jur. Stiam ce am de facut. Mergeam pe Calea Dorobanti spre sud, spre Universitate.
Deodata, l-am vazut.
Straniu.
Deodata.
L am vazut in fata mea.

A fost o surpriza uriasa, de parca ar fi trecut prin oglinda si s-ar fi aratat pe bulevard iesit din apele argintii ale oglinzii pentru a ma intalni. Era imbracat in uniforma militara gri-bleu, cea atat de familiara mie, cea pe care o purtasem zi de zi vreme de noua luni pana in 3 iulie 1989. Parea ca-mi poarta uniforma. Contrar regulamentelor militare, avea capul descoperit, fara casca sau boneta, si ducea arma in cumpanire. Cureaua armei ii atarna in neoranduiala, prea lunga. Era ceva mai inalt ca mine si ceva mai osos. Mi se parea asa, poate unde era nedormit si avea obrazul tras si foarte palid. Eram la cativa pasi in urma lui si-l vedeam stergandu-se de sudoare cu dosul manecii, mergand alene spre sud pe Calea Dorobanti, singur, fara pluton, fara comandant, dar cu insemnele unice ale micii unitati unde, cu cateva luni inainte, fusesem si eu incorporat… Acea unitate atat de singulara…

Detaliul care-l distingea de miile de soldati imprastiati prin Bucuresti si care se luptau cu teroristii pentru a salva revolutia romana de fanaticii contrarevolutionari, cum ne tot ziceau la televizor, era insemnul militarilor cu termen redus, serpisorul albastru cu fir alb de pe epolet. Stiam foarte bine ca exista in tot Bucurestiul un singur pluton cu termen redus ai carui militari erau imbracati in gri-albastru si eu am facut parte din el, promotia 1988 -1989. Asadar, tanarul din fata mea imi era un soi de frate, de camarad de arme, dar el nu m-ar recunoaste niciodata ca atare, asa cum arat acum.

Pentru ca acum sunt civil. Si vin de acasa. Nu mai alerg in bocancii mei cu boturi de salupa, strans ridicati pe glezne. Nu mai port pe cap boneta gri-bleu. Port adidasii mei albi cu dungi albastre, blugi decolorati si geaca mea de provenienta est germana. Sunt mandru de ea : intre altele, e geaca in care m-a prins liberarea din armata vara trecuta. Nu m-ar mai recunoaste, pentru ca prea putin din trecutul nostru ni se insemneaza pe chip. Sunt murdar de praf, daca nu cumva si de noroi, de cand am facut culcat in Piata Dorobanti, acum zece minute, cand s-a deschis focul asupra noastra, cei cateva sute stransi in Piata. S-a tras de undeva de pe acoperisul acestor cladiri.

E a treia oara in trei zile cand se deschide focul in timp ce trec eu prin Piata Dorobanti si mi s-a parut iar ca s-a tras dinspre Liceul „Caragiale“. Am fotografiat ieri ferestrele, fireste, dar nu mai am filmul. Mi l-au luat intr-un filtru la Universitate. A fost absurd. M-au cautat prin buzunare, mi-au gasit aparatul de fotografiat Smena 8, mi-au scos filmul. L-as fotografia acum si pe fratele acesta al meu imbracat in gri-bleu. Dar nu o mai am, am lasat o acasa.

E haos. Cum ziceam, e ca dracu’. Dupa ce mi-au scos filmul din ea si m-au buzunarit pe toate partile, am lasat camera foto acasa. Nu mai am filmul acela. Nu am cum dovedi ceea ce povestesc. Singurul film care a ramas e cel inscris pe retina. Si ce am vazut ? Ca am fugit cand a inceput sa se traga ? Sau tanarul care a fost lovit de un glont si pe care multimea l-a pus intr-o Dacie rosie, cu piciorul sangerand ? Masina a demarat in tromba spre Spitalul de Urgenta, ocolind o alta Dacie strivita de un tanc. Piata Dorobanti. Doar amintirea mea. Nu am dovezi. Sa zicem ca totul e fictiune. Sa zicem ca mi-am imaginat totul. Ce inseamna, in fond, realitatea ?

Fragment din cartea

Vrei cartea? Comanda aici.

Citeste Motivatia unor pagini neasteptate – o confesiune a autorului.