Povestiri cu coada

Cei care vor binevoi sa deschida cartea, mai exact sa dea deoparte coperta „Orchestrei portocalii”, vor descoperi pe prima pagina un subtitlu: „Povestiri cu coada”.

Sa incepem cu coada, asadar. Mi-am dorit o carte cu coada. Cu coada adevarata, sub forma semnului de carte, un semn de matase sau de piele. Virful sau sa zvicneasca, sa se legene sau sa zaca. Dupa dispozitie. O carte animal, de pus cu botul pe umar pe inserat, de scarmanat intre urechi la cite o pagina, cu ochii in tavan. O carte ciine sau o carte soarece. Cu trup si cu suflet.

Despre trupuri si suflete cinta povestirile din „Orchestra portocalie”. Despre fibra alunecoasa dintre ele. Despre iubire, despre incertitudinile dragostei, despre teama, despre tremurul animalier, despre fuga departe ca sa ajungi mai aproape.

Fusesem, in povestirile din volumul precedent, motan, batrin, transsexual, barbat; acum venise vremea, se pare, sa fiu femeie. Speriat animal musuroielnic, fugi cit fugi, pina la urma iti ajungi coada. Si-am fost femeie in toate povestirile. Alungasem teama confuziei intre autor si personaj. Am fost femeie pe malul Dunarii, la Budapesta, pozind nud intre mii de nuduri, cum n-am indraznit decit asa, scriind. Am avut un magazin de antichitati, cu policioare incarcate de sticle colorate. Am avut bicicleta (in realitate, am indraznit abia acum citeva luni). Si tot asa… In pielea femeilor imaginate, m-am cautat si pe mine. Apoi, desprinsa de „orchestra”, m-am jucat de-a piticii si balaurii si ciupercile si ciinii, intr-un basm.

Dar „Orchestra portocalie” ramine, dintre cartile publicate de mine, cea mai muncita, cea mai intim muncita, cea mai prapastios construita, fiindca nu stiu aventura mai migaloasa si mai periculoasa decit sa scrii despre un personaj care, fara sa fii tu, ai putea deveni tu. Si tu, si tu, care tremuri ca mine in fata focului, pe intunericul dragostei.

Veronica D. Niculescu

De citit:

 Citeste aici un fragment din volum.