Prezumtia de autobiografie

Nu stiu altii cum sunt, vorba lui Creanga, dar eu la fiecare carte noua sunt intrebat daca nu cumva e autobiografica. La „Raiul gainilor” n-am zis nimic, la „Cum sa uiti o femeie” mi-am spus ca e o intrebare normala, iar la „Sint o baba comunista!” am ramas stupefiat. Nu stiu de ce, scriitorul e mereu suspectat ca vrea sa-si introduca fraudulos trecutul in literatura, de parca nu ar putea-o face la modul onorabil, scriind memorii. In fine, asta e alta discutie!

Tocmai mi-a aparut noul roman, „In iad toate becurile sunt arse”, si nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca unii cititori vor spune: Doamne, dar ce buruienos vorbea Dan Lungu cand era in liceu! Da, pentru ca printr-o buna parte a romanului bantuie o gasca de liceeni, nu baieti rai, dar cam spurcati la gura si pusi pe distractie… Eu zic ca-s haiosi, chiar daca stiu sa fie si tristi. Nu putini sunt cei care isi vor fi imaginand cu eu ma ascund dupa unul dintre ei…Ceea ce partial este adevarat, pentru ca relatia scriitorului cu realitatea e una foarte complicata.

Eu cred ca daca definim „autobiograficul” intr-un sens foarte larg, literatura nu poate fi decat autobiografica. As zice ca daca o carte m-a emotionat profund sau mi-a furnizat idei care m-au bantuit o buna bucata de vreme, lectura acelei carti reprezinta o intamplare deosebita din viata mea.

Daca povestirea unui prieten sau o relatare din ziar au lasat urme in interioritatea mea, acele fapte fac parte cumva din trecutul meu, chiar daca nu mi s-au intamplat in mod direct. Atunci cand, scriind o carte, utilizez experiente dobandite in urma intamplarilor de mai sus, ea este, intr-un anumit fel, autobiografica. Asta nu inseamna ca in liceu vorbeam chiar asa de urat ca personajele mele, desi, trebuie sa recunosc, stapaneam destul de bine argoul.

Dan Lungu