Un lung sir de elefanti

Ideea unui personaj patiser s-a nascut cu cativa ani in urma, el ar fi aratat insa cu totul altfel decat Roro si ar fi cutreierat alte spatii. Cea a unui om-elefant mi-a fost mai degraba dictata de repeziciunea cu care s-au intalnit, in doar doua zile, in primavara anului trecut, mai multe intamplari, aducand, toate, la suprafata imaginea pe care o multiplica si acum statuetele de portelan infatisand elefanti, adunate de mama mea timp de o viata.

De ce s-a indragostit ea de elefanti, dupa ce a vazut un film cu un artist de circ care tragea dupa el, legat de o funie, in decorul unei Budapeste bombardate, printre ruine, un urias bland si trist, si de ce si-a dorit dupa aceea un elefant, asta nu stiu. Ceea ce imi amintesc (din povestile ei) este ca tatal meu a raspuns acestei patimi cu singurul gest posibil, acela de a aduce in casa lor de tineri casatoriti, mult inainte de nasterea mea, primul bibelou (fiindca dupa aceea au venit mai multe), o mostenire veche de familie, care infatiseaza, cladit parca din tente de fum, un elefant ce duce pe spinare, sub un baldachin azuriu, o printesa. Mai am statueta de portelan si azi, chiar daca trupul ei abia se mai tine in bandajele de clei sub care am tot recladit-o dupa multele mele mutari si usurinta sau graba cu care i-am schimbat locul. Aceasta este, cred, prima calatorie a lui Roro.

A doua vine cu aceasta carte, nascuta si ea pe urme mai vechi, caci elefantii, nu-i asa?, adulmeca trecutul si provoaca memoria, iar ea este facuta cel mai adesea din cuvinte. Cum sa-mi explic altfel semnul pe care mi l-a dat sotul meu, aflat pentru doua zile la Iasi, care, desi nu stia atunci cat de puternic, imperativ, s-au redesteptat amintirile mele, mi-a telefonat sa-mi spuna ca a gasit o noua carte a lui Saramago, si ca mi-o va aduce la intoarcere. Era Calatoria elefantului.

La o zi dupa asta am inceput sa scriu. Fara sa am in minte altceva decat o intindere de praf si un cer de miresme, focuri si mirodenii. Personajele si numele lor s-au nascut in timp ce scriam. O stare melodica la inceput, peste care a cazut apoi, neanuntata de nimic nici ea, boala grea a sotului meu. Asa am inaintat amandoi, cu Roro impreuna, si cu intregul meu trecut, sub o vara salbatica si febrila. Nu pot decupa din ea un moment. Decat un amestec de voluptate si spaima, o textura salbatica ce ramanea, totusi, in toate clipele ei, armonioasa si melodica.

Diana Adamek