Acorda-ti suficient timp

Daca cunoasterea de sine si realizarea de sine reprezinta ceva mai greu de apreciat decat gasirea unui job sau a unui hotel de dormit peste noapte, daca ele au legatura cu viata unei persoane, in ansamblu, timpul reprezinta materialul indispensabil pentru fiinta ta interioara si pentru a-i asigura acesteia fundatiile.

Sa iti dai timp nu inseamna sa nu faci nimic, ci sa pornesti in aventura. Sa te descoperi, sa apreciezi resursele tale personale, sa-ti masori slabiciunile, sa-ti dezvolti calitatile (ascultare, rabdare, atentie, discernamant), sa studiezi si sa aprofundezi toate acestea.

De asemenea, inseamna sa iei distanta de cotidian, de modele si de modelele impuse. Este calea libertatii.

Nimic bun nu iese din graba. Cunoastem povestea regelui Midas, caruia, pentru ca l-a ajutat pe Bacchus, i se indeplineste o dorinta.

Fara sa se gandeasca prea mult, Midas cere ca tot ceea ce atinge sa se transforme in aur. Si regele cel copilaros se bucura ca poate transforma o piatra in aur, pana in momentul in care i se face foame.

In contact cu mainile sale, bautura si mancarea devin de aur – deci, de nemancat. Iar Midas il roaga pe zeu sa ii ia inapoi darul acesta blestemat.

Calea cea lenta pare hazardata si riscanta, insa ea este deschisa si dinamica, propice neasteptatului, intalnirilor favorabile.

Deja acest timp de recul si de reflectare permite degajarea de conditionari si iluzii. A deveni ceea ce suntem in profunzime inseamna sa ne eliberam de imitare, de repetare, si sa ne cream propriul drum.

Se pune, asadar, intrebarea principala: care este dorinta mea esentiala? Ceea ce nu inseamna: „Cum sa raspund acestor asteptari“, „Cum sa le fac placere celor apropiati?“.

Aceasta dorinta, proprie fiecaruia dintre noi, deschide noi orizonturi. Cum afirma marii mistici, este setea care deschide izvorul.

Sa ramanem in liniste, sa inchidem ochii, sa ascultam, nu inseamna sa ne inchidem, sa ne rupem de altii si de lume, ci sa mergem catre sine, sa devenim atenti si disponibili; asta inseamna sa ascultam mica noastra muzica, sa primim semnele si visurile care sunt mai fiabile decat un GPS.

Ca in legenda lui Tristan si Isolda, in care regele Marc refuza sa se casatoreasca in ciuda sfaturilor celor apropiati, care ii propun tot felul de partide bune.

Pana in momentul in care o randunica intra pe fereastra si pune pe umarul regelui o suvita blonda care straluceste la soare. Regele declara ca se va insura cu cea careia ii apartine suvita. Si o va gasi.

Nu este chiar simplu sa nu te grabesti. E greu sa rezisti ritmului ambient si sa dai dovada de o nobila rabdare.

Oare virtutea rabdarii este inteleasa zilele astea? Este inteleasa mai degraba ca o restrictie, ca o resemnare, o viata la foc mic. Dar rabdarea este pusa la incercare de graba si ea permite rafinarea dorintei.

„Ai rabdare, inima mea“, spune Ulise, dupa ce ajunge in Itaca, la sotia sa, dupa 20 de ani. O furie intempestiva, un moment de neatentie risca sa distruga tot ceea ce a facut si sa indeparteze iubirea de odinioara.

Sa lasi timpul sa-si faca treaba este o dovada de mare intelepciune. Numai traditia poate da seama despre asta. Lao Tze spune: „Marea muzica este dincolo de sunet“.

Evanghelia spune ca, inainte de o mare batalie, este bine sa te asezi si sa meditezi pentru a-ti atinge mai bine scopul.

Este si principiul inteleptilor Renasterii (festina lente). Socrate, condamnat la moarte, isi acorda timp pentru a-si aduna prietenii si vorbeste cu ei, in timp ce otrava ii cucereste corpul, dar nu ii afecteaza sufletul nemuritor.

Este, mai simplu, povestea calugarului zen care pleaca sa se plimbe la munte. La intoarcere, un discipol zelos il intreaba unde a fost, pe ce drum. Si calugarul raspunde simplu: „Am fost pe urma mirosului florilor si m-am plimbat pe unde creste iarba noua…“.

Viata este vasta, atat de vasta… Noi insa, cu proiectele noastre, cu calculele si planurile o facem repetitiva si trista. Realizarea de sine inseamna sa respiri parfumul florilor.

Analiza lui Michel Lacroix

„Sa iti dai timp este esential, asta permite alegerea cea buna. Adica nu aleg, raman in virtual si in visul de adolescent in care totul este posibil.

Existenta se construieste prin alegerile pe care le facem. Cea a partenerului, a meseriei, a locului in care vom locui…

Filozoful Soren Kierkegaard vorbeste despre «botezul alegerii», pentru a sugera ca personalitatea noastra este aruncata in apa din momentul alegerii.

Dar filozoful imi pare imprudent atunci cand afirma ca orice alegere este buna.

Eu cred ca, dimpotriva. Alegerea cere un mare discernamant, maturitate si cernere. Asta nu ne impiedica, desigur, sa ne si inselam, dar macar alegerea este constienta.

Si asta inseamna sa fii autorul propriei vieti.“

Editare de: Raluca Stan