Ai o relație proastă cu mama ta? Cum îți influențează asta viața

Din păcate unii dintre noi am crescut în familii toxice, unde tocmai relația esențială a vieții noastre nu a fost una sănătoasă și hrănitoare emoțional. Cum te afectează o relația proastă cu mama.

Aveți în terapie oameni care se plâng de mamele lor? Care ar fi aria de plângeri? Și cât de mult o poate face cineva, până la ce vârstă?

Gaspar Gÿorgy : În baza observațiilor mele terapeutice, atunci când pare să fim blocați în procesul terapeutic, mereu ajută să ne întoarcem spre mame, să vorbim despre cum a fost legătura dintre client și mama lui sau figura maternă.

După aceea, cei care ajung la mine, în terapie, se pot împărți în două categorii: unii care își venerează mamele și, în mod evident, care au nerezolvat un anumit gen de probleme; apoi, cei care le judecă și condamnă prea aspru – unde intervenția este, desigur, alta.

Am întâlnit foarte rar clienți cu o atitudine matură în relația cu mame lor – aș îndrăzni a spune că și noi, terapeuții, avem destul de multe de lucrat la acest capitol, eu, cel puțin, în mod sigur. Cred că este un proces care poate dura întreaga viață – desigur, cu noi și noi teme de discuție sau de analiză.

Citește și:

Vă certați de-o viață? De ce e important să faci pace cu mama ta

Crezi că ești o mamă perfectă? Așa ceva nu există! Ce să faci ca să fii o mamă bună

Roxana Mihăilescu: Am avut şi am în terapie persoane ale căror suferinţe actuale sunt strâns legate de relaţia pe care aceştia o au sau au avut-o în copilărie cu mamele lor.

Cercetările în neuroştiinţe  au demonstrat că relaţia cu mama (care începe încă din viaţa intrauterină) determină tiparul de ataşament al adultului şi influenţează relaţiile sale cu ceilalţi.

Stima de sine a copilului, începând cu imaginea sa corporală, se formeză în primii ani de viaţă, în funcţie de atitudinea mamei faţă de el, de modul în care este manipulat şi îngrijit; iar o stimă de sine scăzută este pricina multor suferinţe şi cauza multor eşecuri în viaţa adultă.

De aceea, este foarte important modul în care o mamă se raportează la copilul ei. Excesul de grijă ca şi neglijarea copilului pot duce la tipare de ataşament disfuncţional provocând dificultăţi în relaţiile de mai târziu, iar o stimă de sine deficitară are repecusiuni pe termen lung asupra vieţii individului.

Plângerile sunt diverse şi se înscriu pe un continuum, pornind de la abandon şi respingere, abuz psihic, fizic, până la acea formă de dependenţă în care copilul – devenit adult – este o anexă a mamei, prizonier neajutorat al „iubirii ei nemărginite şi grijii nemăsurate“.

Vorbesc despre situaţiile în care maturizarea afectivă eşuează, iar individualizarea nu are loc. Aceste cazuri sunt mai dese decât ne-am imagina: mama şi copilul rămân legaţi printr-un cordon ombilical invizibil, care transcende timpul şi rezistă chiar şi atunci când mama nu mai este printre noi.

În ce priveşte vârsta până la care cineva poate suferi de pe urma relaţiei cu mama, îmi vine în minte cazul unei doamne, care, ca sugar, fusese respinsă de la sân de mama ei, iar mai apoi, trimisă de acasă la o vârstă foarte fragedă.

Această respingere gravă din prima copilărie a făcut-o să-şi trăiască întreaga viaţă în rolul de victimă, veşnic neînţeleasă şi nedreptăţită.

În plus, relaţia cu propria fiică a fost, la rândul ei, marcată de respingere. Trecută de 80 de ani, doamna declara cu lacrimi în ochi şi tremur în glas: „Mama nu m-a vrut!“.

 

Miruna Stănculescu: Sigur că da, deseori, omul ajunge să se plângă de mama lui în două situații: (1) conștientizează care sunt tinichelele comportamentale legate de coadă în copilărie și în ce fel a contribuit părintele (în cazul de față, mama) la legarea lor, caz în care ajunge la psihoterapeut pentru că nu știe cum să le dezlege sau (2) mama în chestiune e suficient de toxică, încât să îl facă să simtă că nu se mai descurcă cu gestionarea relației.

Varianta doi e cea mai des întâlnită. Aria de plângeri? Șantajul emoțional, controlul exagerat, critica foarte acidă, victimizarea – toate acestea sunt arme folosite mai des decât ai putea crede în relația părinte-copil devenit adult.

Nu cred că are limită de vârstă. Sigur că, parte din stadiul de adult, e și conștientizarea faptului că orice ai fi primit de la ai tăi, e alegerea ta ce faci cu ce-ai primit. Dar tocmai asta e problema…

Un părinte toxic nu lasă loc de maturizare emoțională deplină, indiferent de vârsta adultului. De aceea, deseori, adultul în chestiune se învinovățește pe sine sau se simte lipsit de control.

Acesta e și unul dintre rolurile psihoterapeutului: să ajute omul să atribuie corect responsabilitatea către părinte și să clădească încredere că poate gestiona relația sau că se poate proteja de comportamentele nocive ale mamei.

 

Care sunt cele mai șocante povești despre bad mothering auzite?

Gaspar Gÿorgy : Eu mereu am avut o sensibilitate crescută față de violența emoțională sau umilirea copiilor în public, de aceea m-au marcat în special poveștile care implicau astfel de episoade.

Îmi amintesc, cu destul de multe detalii, relatările unei mămici care a venit în terapie și care-mi povestea cum obișnuia să o umilească mama în adolescență, țipând la ea și lovind-o în prezența copiilor din fața blocului.

Apoi, sunt poveștile în care mamele se simt extrem de îndreptățite să-și critice și judece fiicele – o mamă care-i spunea fetei sale că este „o grasă împuțită“, „nimeni, niciodată, nu se va uita la tine“.

Sau mamele care-și șantajează emoțional copiii și care, de teamă să nu-i piardă sau să-i împartă, dezvoltă adevărate drame psihologice și emoționale: se îmbolnăvesc, aleg să nu mai vorbească cu copiii sau se răzbună în variate moduri.

 

Roxana Mihăilescu: Unul dintre cazurile care m-au impresionat cel mai mult este acela al unei tinere care locuia împreună cu mama ei. Tânăra terminase liceul şi lucra deja de doi ani.

Şi-ar fi dorit să îşi continue studiile iar inteligenţa şi nivelul educaţiei acumulate i-ar fi permis să facă aceasta, însă în localitatea în care locuiau nu exista facultate, iar despărţirea de mama era de neconceput.

Mama ei nu ar fi consimţit niciodată la aşa ceva. Tânăra m-a contactat, deoarece se simţea prinsă într-o situaţie fără ieşire şi căuta cu disperare o soluţie.

Am schimbat câteva mesaje din care am aflat că trăia ca într-o închisoare şi era lipsită de cele mai elementare drepturi:

nu putea dispune de banii câştigaţi, nu putea decide cum să îşi petreacă timpul liber, nu putea hotărî ce să îmbrace şi nici măcar asupra pieptănăturii sau lungimii părului şi nici ce şi când să mănânce.

Mama ei era un temnicer acerb, care stabilea reguli absurde, interdicţii numeroase şi recurgea la pedepse corporale atunci când acestea erau încălcate.

Fata se simţea prinsă în cursă între dragostea filială, sentimentul datoriei faţă de mama care „se sacrificase pentru ea“ şi dorinţa de a-şi trăi propria viaţă în libertate.

Era un caz clar de abuz fizic şi emoţional, însă soluţia magică pe care o aştepta nu putea veni din afară. Ea era singura care putea decide ce cale să aleagă, iar decizia venea la pachet cu asumarea consecinţelor şi responsabilităţii.

 

Miruna Stănculescu: Dacă am învățat ceva din psihoterapie, ar fi că (mai ales în relațiile cu copiii) cel mai mare rău se face cu bine. Respectiv, cu ce percepe părintele că „e bine“.

Așa ajungem la situații în care mamele își incapacitează copiii – ajungând până la a nu-i duce la grădiniță și la amânarea școlii pe motive medicale inexistente.

Parazitarea relației de cuplu – mamă care intră, cu naturalețe în baie, peste fiul care face duș, să stea de vorbă, fără să bage de seamă că acesta are (între timp) 30 de ani, e însurat și are, la rândul lui, copii.

Tăinuirea unui abuz sexual sau refuzul de a accepta că s-a întâmplat și chiar aruncarea responsabilității în cârca copilului („am făcut și eu, mamă, cum am crezut că e mai bine, eram la el în casă, unde era să ne ducem, cum ne descurcam…“). Povești ar fi multe, la ce este important să luăm aminte, e ușurința cu care facem rău cu bine.

Gaspar Gÿorgy este psiholog clinician și psihoterapeut relațional, www.paginadepsihologie.ro, [email protected]; tel.: +40 740 362 681; Facebook: Pagina de Psihologie Asociatia Multiculturala de Psihologie si Psihoterapie.

Miruna Stănculescu este psihoterapeut, psihoterapie cognitiv-comportamentală și hipnoterapie, [email protected], blog: www.mirunastanculescu.ro

Roxana Mihăilescu este psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ, tel.: 0726.291.491,[email protected], http:/psihologroxanadanamihailescu.ro

Foto: Shutterstock