Alăptatul în public – între legalizare și psihoză
Alăptarea este un proces firesc, iar alăptatul în public poate fi un avantaj necesar. Psihoterapeutul Miruna Stănculescu ne spune cum să nu exagerăm, totuși, cu acest lucru.
Citește și:
Co-sleeping – până când dormim cu copilul în pat?
Parenting: educația începe atunci când ești însărcinată
Alăptatul nu e singurul lucru bun care a trecut de la stadiul de lucru bun la prea mult dintr-un lucru bun, adică la psihoză. Cu riscul să sun ca o babă, o să adaug că pe vremea mea (adică în anul de grație 1989, când a venit fiica mea pe lume) alăptatul era o chestie ca oricare alta. Adică o opțiune. Una profitabilă, de vreme ce laptele la cutie se găsea greu și cu intervenții.
Azi a devenit o obligație și o dovadă palpabilă că ești un părinte bun. Găsești peste tot descrieri idealizate și extatice legate de expriența alăptării și predicții mirobolante despre efectele pe care alăptarea ar urma să le aibe asupra copilului.
Predicțiile au o gamă variată, de la (wow, ce să zic) garantarea unui IQ ridicat la plasarea laptelui matern la rang de panaceu universal (la ce naiba ne mai trebuie vaccinare, nu?). Experiențele extatice marketează o experiență emoțională fără de egal și un copil echilibrat perfect din punct de vedere emoțional.
Dacă însă încerci să temperezi toate chestiile astea cu ceva dovezi empirice (deh, vă reamintesc că sunt psihoterapeut cognitiv-comportamentalist) constați că lucrurile nu stau chiar așa. Studii despre impactul alăptării (real, deci măsurabil) sunt puține și (cam toate) ridică la fileu dificultatea de a exclude factorii care care pot influența rezultatele.
E cumva și logic că nu toate predicțiile pot fi adevărate, altminteri epoca descoperirii laptelui praf pentru copii și administrarea lui în detrimentul alăptării ar fi trebuit să producă doar retardați și invalizi. La fel, e cumva și logic că nu toată lumea o să aibă o experiență transformatoare și extatică în timpul alăptării.
Eu una, de pildă, păstrez o amintire mai mult decât chinuitoare despre proces și nici măcar un strop de extaz. Iar asta nu m-a împiedicat nici să îmi iubesc copilul și nici să am azi o relație mai mult decât satisfăcătoare pentru ambele părți.
Internetul e plin de tot felul de materiale entuziaste despre alăptat. Despre cum e la îndemâna oricui, despre binefacerile automate și depline. Despre obligativitatea de a-l alege. Eu cred în echilibru și în decență. Și în libertatea alegerii. Și în diferența dintre a citi și a înțelege.
O abordare echilibrată ar trebui să constate că alăptarea e un lucru benefic dar nu unul obligatoriu. Am avut cliente care (însărcinate fiind) făceau atacuri de panică la gândul că nu vor avea suficient lapte pentru copil.
A nu-l avea suna ca o condamnare a copilului nenăscut la o viață mediocră și bolnăvicioasă. Eu sunt un adult provenit dintr-un copil hrănit cu lapte praf. Am 49 de ani, alerg 30 de km pe săptămână, nu am nicio boală cronică și, în afară de o operație de apendicită, nicio intervenție medicală spectaculoasă.
Sunt mulțumită și cu IQ-ul meu (cu toată lipsa de modestie inclusă în afirmație). O abordare echilibrată are nevoie să facă diferența între „benefic” sau „indicat” și „obligatoriu” sau „rezultat garantat”.
In fine, se pot scrie multe despre subiect dar să ajung și la decență și la comentariile pro și contra alăptatului în public. Privind lucrurile obiectiv, pot să înțeleg că a-ți putea hrăni copilul oricând e un avantaj. Unul necesar dacă eșt în avion (de exemplu) cu cel mic cu tot și vine vremea mesei.
Doar că ajunge să fie unul doar practic dacă e vorba doar de a face mai multe lucruri în același timp. Adică să îți iei și blugi (sau de ale gurii) și să fii și un părinte responsabil. Dar cred că lucrurile se cam opresc aici.
A-ți alăpta copilul la mall sau pe stradă cred că pune și probleme de igienă. Eu țin minte că (pe vremea mea, din nou) înainte de a trece la hrănitul copilului exista un proces de igienizare al sânului.
Nu știu cum poți face asta în public, și dacă o faci, nu știu cum poți trece peste cerința de intimitate inerentă a procesului și să nu te porți la mall ca în propria baie. Este adevărat că alăptarea este un proces firesc. Dar tot firești sunt și alte procese fiziologice pe care însă societatea insistă să le desfășurăm în intimitate.
Sigur că e mai simplu să organizezi lucrurile după tine și nu pe tine după ele, dar unde ne oprim? Punem birouri la Carrefour să își facă ăla micu’ temele cât luăm de șnițele? Sau facem un loc în centrul mall-ului pentru morala parentală? Și unde ne oprim cu procesul?
Nu de alta, dar am văzut o copertă de revistă Times cu o duduie care își alăpta la sân fiul de 4 (patru) ani?! Aparent la ea acasă, dar de ce nu la KFC după ce mănăncă micuțul niște aripioare…
Psihologul din mine vede o disfuncționalitate serioasă în relația duduii cu copilul personal și (nu că aș putea prevedea viitorul – de asta se ocupă Mama Omida) dar, logic vorbind, prevăd că cetățeanul alăptat la sân cu toate măselele la locul lor va avea ceva probleme de cuplu.
Privind lucrurile pragmatic, știința nu garantează vreo minune la pachet cu alăptatul copilului. Și nici nu susține că ar fi dovada irefutabilă și suficientă că ești un părinte responsabil.
Până la urmă degeaba îl alăptezi până la majorat dacă în rest nu te pricepi să îl educi sau îl caftești de-i merg fulgii. Mie mi se pare că exagerăm. Eu cred în echilibru și nu cred în minuni. Fie ele cu agheasmă sau cu lapte matern. Și cred în decență și în justificarea cât de cât rațională a oricărui comportament afișat în public.
De Miruna Stănculescu, psihoterapeut cognitiv-comportamental
Cabinet individual de psihologie Miruna Stănculescu, str. Ion Radovici nr. 1, București
Tel.: 0744.831.761
Foto: shutterstock.com
