Cand noul partener respinge copilul din casnicia anterioara…
Aurelia Mazilu e psihoterapeut si am rugat-o sa descalceasca itele incurcate ale unei situatii familiale stresante si deloc rare: un partener nou, care ne respinge copilul.
Psychologies: Se intalneste uneori o situatie stresanta: parinti divortati, cu un copil sau doi, si noul sau noua partenera a unuia din ei nu prea accepta in preajma copiii rezultati din casatoria anterioara. Cum se poate interpreta situatia?
Aurelia Mazilu: Atunci cand se angajeaza intr-o relatie de cuplu, indiferent de istoricul amoros al partenerului, oamenii isi doresc de cele mai multe ori si pretind unul celuilalt exclusivitate pe toate planurile: emotional, social, afectiv, sexual, etc.
In stadiile incipiente ale unei relatii, intre parteneri are loc un soi de proces de fuziune, in care granitele celor doi sunt difuze – acestia impartasesc permanent ganduri, sentimente, emotii, se discuta despre idei, valori si credinte.
Timpul dedicat unul altuia este mult mai mare la inceput, cand cei doi se tatoneaza, se cunosc si se pun bazele viitoarei relatii.
Insa atunci cand unul dintre parteneri vine dintr-o relatie de casatorie incheiata printr-un divort, plus copii, lucrurile tind sa devina complicate.
Noul partener va percepe prezenta copiilor din casnicia anterioara ca fiind una amenintatoare. Poate simti ca nu este cea mai importanta persoana, ca trebuie sa imparta sau ca nu primeste suficient.
Insa copiii vor solicita – tot ca si pana atunci sau poate chiar mai mult – disponibilitatea fizica, emotionala, sociala, financiara si afectiva a parintelui care, acum, este implicat intr-o alta relatie.
Acesta din urma, va trebui sa gestioneze si sa integreze cu maiestrie in noua sa relatie de cuplu elementele ce tin de rolul sau de parinte, pentru a alunga temerile partenerului, pentru a veni in intampinarea nevoilor acestuia si a crea premisele unui cuplu sanatos.
Cum se explica o astfel de atitudine din partea noului partener?
A. M.: Nesiguranta, teama de a pierde, lipsa de incredere si o imagine despre sine si despre celalalt distorsionata sunt tot atatea elemente care alcatuiesc si explica atitudinea de respingere a noului partener fata de copiii partenerului-parinte.
In cele din urma, este esential sa intelegem ca noul partener nu respinge cu adevarat copii ca atare, ci se confrunta, de fapt, cu tot felul de temeri.
Acesta poate considera ca amenintatoare „prezenta“ ipotetica a mamei acestor copii; sau ideea unei relatii incheiate, care poate oricand reinvia prin simpla prezenta a copiilor in viata partenerului-parinte.
Copiii reprezinta dovada vie si o legatura de netagaduit dintre iubitul sau iubita ta si o alta persoana din trecut; dar asta nu inseamna ca ei reprezinta totodata si umbra unei relatii incheiate, care va bantui la nesfarsit noul cuplu inchegat.
O persoana care nu este sigura pe sine si pe motivele pentru care cei doi au ales sa inceapa o relatie, va fi mereu cu garda sus, suspicioasa.
Or, poate ca noul partener doreste cu ardoare exclusivitatea despre care vorbeam anterior, cuplul fiind intr-o etapa de consolidare, de integrare, de cunoastere si acceptare.
Iar in fuga nebuna dupa intreaga atentie a partenerului, acesta va ignora sau poate nici nu va observa ca, pana la urma, acesti copii au doar nevoie de parintele lor, in tot atatea feluri ca si pana la momentul disolutiei mariajului.
Ce are de facut tatal sau mama copilului?
A. M.: Mama sau tatal care a ales sa se implice intr-o noua relatie de cuplu, este cea mai importanta piesa din acest puzzle.
Acesta va trebui sa gestioneze eficient si sa integreze in actuala relatie si elementele care tin de rolul sau de parinte, precum responsabilitatile parintesti sau prezenta efectiva a copiilor in viata de zi cu zi a cuplului.
Si va trebui, poate ceva mai mult ca odinioara, sa incerce sa consolideze increderea noului partener, explicandu-i cum se simte in aceasta situatie si de ce anume considera ca este nevoie, pentru a face lucrurile sa mearga bine atat in relatia de cuplu, cat si in relatia fiecaruia dintre ei cu copiii.
Responsabilitatile care decurg din rolul de parinte, pot fi greu de inteles uneori de un partener care nu are experienta maternitatii sau paternitatii.
Dar, chiar si asa, cand lucrurile devin delicate, partenerul-parinte este cel care trebuie sa intervina, prin clarificari si validari. Lucru greu de facut in aparenta.
Dar, cu onestitate si afectiune, el va reusi ca noua schema de convietuire sa nu se transforme intr-o lupta de putere, in care el insusi sa devina miza.
Cum resimt copiii? Simt ei ceva, chiar daca cei mari incearca sa mascheze?
A. M.: Copiii inteleg. Intotdeauna. Iar acolo unde se termina intelegerea lor, trebuie sa intervina adultul. Si poate chiar mai inainte. Cel mai mare cadou pe care i-l poti oferi copiilor tai este o relatie sanatoasa si armonioasa intre parinti.
Dar atunci cand acest lucru nu mai este posibil, este important sa incerci sa oferi copiilor o imagine sanatoasa a doi adulti care stiu si pot sa isi rezolve dificultatile cu onestitate, afectiune si demnitate.
De cele mai multe ori, copiii nu stiu care sunt motivele pentru care parintii lor se despart. In acest caz, este sanatos sa li se explice ca nu ei sunt motivul despartirii si ca oricare ar fi acel motiv, ei nu au nicio vina si vor fi in continuare iubiti in mod egal de catre parintii lor, indiferent cum aleg acestia sa traiasca.
De asemenea, copiii inteleg si atunci cand nu sunt doriti, ba chiar mai mult, respinsi.
Altfel, atunci cand va aparea un astfel de partener in viata tatalui sau a mamei, acesta fie va fi privit ca un strain care vine sa strice armonia universului lor.
Acest intrus vine sa inlocuiasca parintele „absent“ si sa le rapeasca iubirea, atentia si timpul parintelui ramas, fie relatia lor cu mama sau tatal va fi periclitata si vor evita contactul cu acesta.
Incercarea de a masca si „a baga gunoiul sub covor“ va destabiliza si mai mult noua ordine familiala instituita.
Acestia vor riposta in mod natural, se vor stradui sa acapareze si mai mult parintele „ramas“, iar atunci cand nemultumirea lor va fi gresit inteleasa si gestionata, vor somatiza (se vor imbolnavi), incercand sa recupereze afectiunea „pierduta“.
Ce rol isi vor gasi acei copii respinsi in noua ordine familiala?
A. M.: Indiferent de contextul familial, copiii ar trebui sa ramana tot copii, sa nu simta greutatea tumultului conjugal.
Ei trebuie sa se simta in continuare iubiti, protejati si sprijiniti de catre ambii lor parinti, fie ca acestia sunt casatoriti, separati, divortati sau aleg sa isi gaseasca alti parteneri de viata.
Intr-o familie in care adultii nu isi gestioneaza intr-un mod sanatos dificultatile, copiii vor fi cei care vor suferi cel mai mult.
Uneori, se vor stradui sa fie pe placul tuturor, sa nu supere. Alteori, vor riposta vehement ori in tacere, somatizand.
Cateodata, vor simti ca sta in puterea lor sa gaseasca solutii si sa puna ordine in balbaiala adultilor. Oricum ar alege sa actioneze sau sa reactioneze, ei vor fi, cu siguranta, victimele unor neputinte, ale unor nestiinte si lucrurilor ramase nespunse.
Ce este de facut? Este cazul sa se implice cineva intr-o terapie?
A. M.: Daca lucrurile ajung intr-un astfel de punct, este intr-adevar momentul unei terapii, dar si aici depinde.
Daca noul partener intra nu numai intr-o noua relatie, ci va trebui sa si locuiasca alaturi de copiii celuilalt partener, pe care nu reuseste sa-i accepte, se impune o terapie de cuplu sau chiar de familie.
Dar si daca cei mici ar locui cu celalalt parinte, noul cuplu inchegat poate avea dificultati mari in procesul de consolidare, de integrare si in incercarea de a progresa, caz in care se poate interveni prin terapie de cuplu.
Terapia de cuplu si familie aduce in cabinet aceste dificultati cu care familiile se confrunta, identifica dinamica si momentele de criza si normalizeaza neputintele membrilor sai.
Aurelia Mazilu este psihoterapeut
www.orade50deminute.wordpress.com
A consemnat Anca Petrescu
Foto: shutterstock.com
