Căsătoria de succes e influențată genetic?
Visăm la un cuplu fericit și o căsătorie ca în basme. Dar realitatea ne mai dă în cap cu infidelitatea, divorțul, problemele de comunicare. În ce măsură ne programează genele să avem un cuplu de succes?
A te lega de un om pe viață și a-i fi fidel sunt văzute drept calități morale. Sunt puse pe seama tăriei de caracter, a educației primite în familie și chiar sunt asociate cu comportamentul religios – vezi cele 10 porunci.
Suntem tot timpul martori la discuții și bârfe interminabile pe aceste teme, destui oameni câștigându-și pâinea în talk-show-uri care trag de subiectele cu pricina tocmai pentru că știu că aduc audiență.
Iar asta înseamnă că ele sunt importante pentru mulți oameni. Puțini însă leagă aceste lucruri de mărimea unor zone din creier. Și ar trebui să o facă, pentru că despre asta e vorba, de fapt.
De multe ori, auzim sau citim știri de genul „s-a descoperit gena divorțului“. Realitatea este că nicio genă nu este răspunzătoare de vreo acțiune la judecătorie. Genele produc un singur lucru: proteine.
Citește și:
O de la Orgasm. O căsnicie fără sex e o căsnicie pe ducă
O de la Orgasm. Când el vrea sex mai des decât vrea ea…
Sunt un fel de imprimante, care printează „cărămizile“ ce construiesc organismul, după specificațiile scrise în codul genetic. Printre altele, genele ne construiesc creierul. Pe mici bucăți. Iar unele dintre aceste bucăți din creier se ocupă de atașamente. Nu doar de dragostea de soț și soție, ci de oameni, în general.
Aceste „bucăți“ produc învățare socială și dau save la informația învățată, punând-o bine deoparte. Sau, nu. În funcție de cât de bine sunt reglate să „printeze“.
Animalele monogame au aceste zone ale atașamentului mai mari decât animalele poligame. La ele, imprimanta merge mai bine. Unele dintre „cărămizile“ care construiesc aceste sisteme de atașament sunt niște hormoni, numiți oxitocină și vasopresină.
Iar acțiunea lor se vede în tot felul de situații: când ne îmbrățișăm cu cineva drag, când avem orgasm, când stăm pe Facebook, când participăm la o nuntă, când simțim că trebuie să îi protejăm pe cei dragi, când simțim că ținem la cineva sau când ne dorim copii.
În funcție de cum ne sunt reglate să funcționeze genele care „printează“ receptori de care se leagă acești hormoni, suntem mai sociabili sau mai empatici cu ceilalți sau nu.
Suntem mai egoiști sau mai altruiști, mai capabili să le citim gândurile și să le înțelegem emoțiile, sau nu. Suntem mai constanți într-o relație sau zburăm din floare în floare.
Iar povestea devine complicată, pentru că aceeași formulă chimică ce ne dictează dragostea, ne și orbește și ne face să credem că cel de lângă noi este altfel decât este de fapt sau că grupul din care facem parte este superior altor grupuri.
Și, ca urmare, tindem să reacționăm agresiv, apărând felul în care noi vedem realitatea. Așa apar favoritismele, dar și gelozia. În organism totul are două fețe. Tot ce ne dorim tindem să apărăm și, de aici până la agresivitate sau încăpățânare, este doar un pas.
Gândiți-vă că aceste mecanisme hormonale sunt vechi de 700 de milioane de ani. Iar pe vremea aia nu existau diplomație și bune maniere.
Conform cu aceste rețete genetice, unii sunt construiți să guste viața cu lingurița, alții – cu polonicul. De aceea, când auzim că unii sunt la a patra căsătorie ori sunt campionii aventurilor extraconjugale, ar trebui să lăsăm deoparte morala și să judecăm la fel ca atunci când auzim despre intoleranța la lactoză sau la alte boli congenitale.
De Dragoș Cîrneci, doctor în psihologie, specialist în neuroștiințe. Lucrează în cercetare aplicată, dezvoltând produse pentru sănătate, mediul de afaceri. Este interesat de evoluția omului, precum și de provocările cu care specia umană se confruntă în lumea tehnodigitală de astăzi, http://dragos-cirneci.blogspot.ro
Foto: shutterstock.com
