Ce ascund fabulatiile, imaginatia, micile minciuni ale copiilor?

Prieteni care nu exista sau scenarii de adormit copiii din picioare. Iata ce se intampla adesea. Trebuie sa ne ingrijoreze, sa ne amuze, sa asteptam sa treaca? Specialistii revin asupra virtutilor imaginatiei si asupra sensului ascuns al acestor fabulatii.

Cand avea cinci ani, C. il adora pe fratele ei mai mare. El venea sa o caute la scoala cand iesea de la liceu, o ajuta sa-si construiasca puzzle-urile, si cand baietii o bateau la cap, o apara. Cel mai mult ii placea cand o lua cu scuterul. Da, intr-adevar, era un frate formidabil.

Supararea este ca ea nu avea in realitate decat o surioara de trei ani, un pic prea prezenta pentru gustul ei, fratele nu exista decat in mintea ei. Prieteni virtuali care mananca bomboanele pe ascuns, fetite care se joaca sau vorbesc cu jucariile lor animate, lumea celor mici este adesea populata de povesti in care ei cred cu tarie. Atunci, poate fi vorba de o samanta de mincinosi sau poeti in devenire ?

„Aproximativ doua treimi dintre copiii intre doi ani si jumatate si sapte ani trec prin episoade de fabulatie, spune psihanalistul si psihoterapeutul Pascal Neveu. „Un fenomen care se explica prin insasi constructia individului, explica el.

„De-a lungul primelor sapte pana la noua luni din existenta sa, bebelusul nu este constient de propriul eu. Realitatea si imaginatia se combina fara ca el sa fie capabil sa le distinga pe una de cealalta. Incetul cu incetul, micutul se indeparteaza de mama lui si se deschide spre lume, dar trebuie sa astepte aproximativ sapte ani, faimoasa «varsta a ratiunii», inainte de-a face intr-adevar diferenta intre ceea ce este real si ce nu este.

„Invatarea este, de altfel, mai complicata, constata Elisabeth Brami, psiholog si scriitoare: „Sunt intotdeauna surprinsa de parintii care se intreaba si se nelinistesc peste masura atunci cand micutul lor dovedeste o imaginatie debordanta: ce fac ei, ce facem noi, de altfel, daca nu sa le povestim toata ziua grozavii false copiilor, incarcandu-i de fictiuni amestecate cu fapte reale?

Si sa dezvaluim lista inventiilor noastre mincinoase: soricelul, Mos Craciun… „In cate dintre cartile de noapte buna ale copiilor ne vine ideea sa precizam ca este o poveste plina de falsitati?, se intreaba Elisabeth Brami. „Pana la sapte ani, copilul este animist, continua ea, „obiectele si animalele fiind persoane cu care copiii vorbesc si care le raspund. De unde si succesul universului lui Walt Disney sau Lewis Carroll, locuite de Iepurasul intarziat, Ceainicul vorbitor sau Locomotiva nervoasa.

 

Copilul tau nu „delireaza

„Daca micul Rimbaud ar fi trait astazi, este sigur ca l-am fi tinut sub observatii medicale!, spune psihologul. „Dar a spune povesti nu este o nebunie daca e produsul imaginatiei scriitorilor? Trebuie sa incetam sa vedem patologia in fata expresiei unei fantezii, respectiv a unei poezii copilaresti.

In acelasi timp, spune Elisabeth Brami „sa incetam sa folosim termeni psihiatrici tot timpul. Nu trebuie sa etichetam un copil ca «mitoman» sau sa spunem ca «delireaza». Aceste cuvinte ar avea castig de cauza daca ar ramane in registrul psihologilor si al psihiatrilor.

Prietenul imaginar nu este, asadar, nici manifestarea nelinistita a unei tulburari psihice, nici dovada unei stari de spirit proaste. Din contra, este cel mai adesea o sursa de consolare, un semn de deschidere, „un dublu cu care copilul dialogheaza, planuieste si construieste. Este «dragul Kitty» al lui Anne Frank, compania ideala care-i permite sa-si depaseasca singuratatea, dupa cum ilustreaza Elisabeth Brami.

Copilul, inventand propriile lui povesti de adormit din picioare, se confrunta in mod paradoxal cu realitatea, spune Pascal Neveu: „Exteriorizand aceasta lume imaginara, el se indeparteaza. In acelasi mod in care ne povestim visele sau cosmarurile, facem cunostinta cu virtualitatea. Si cand prietenul imaginar incepe sa se indeparteze, ca pisicutul inventat de un baietel de patru ani si jumatate, cui trebuie sa-i dam laptele in fiecare dimineata?

„Nu este bine sa garantam acordarea unui loc pentru o fiinta care nu exista. Este vorba, asadar, «de plasarea pe terenul de joc al celui mic fara a lua totul in ras», ne sfatuieste Pascal Neveu. Da, de fapt, pentru a-i spune baiatului ca este o idee buna sa ia o pauza din a-l hrani pe pisic cu gustarea lui. Alter ego-ul inventat poate servi la fel de bine uneori ca justificare. Copilul trece repede astfel de la fabulatie la mici minciuni.

Nu este fetita in varsta de patru ani cea care a spart vaza favorita a mamei sale, ci Constantin, magarusul ei din plus, care, catarandu-se pe semineu, l-a dat jos. Dupa cum Alina n-a mancat restul de prajitura cu ciocolata, in schimb, ea este aproape sigura ca l-a vazut pe caine strecurandu-se in bucatarie. Ceea ce ar putea fi credibil, daca parintii fetitei de cinci ani n-ar fi refuzat intotdeauna prezenta oricarui animal in casa.

 

Gasirea sensului minciunii

Minciunile se diferentiaza de creatiile imaginare si merita atentia parintilor, considera Elisabeth Brami. „Copilul minte pentru a evita o pedeapsa. Daca intelege ca asta nu conduce la nimic, el se va opri. Totusi este inutil de a-l condamna printr-un „esti un mincinos. „Mai bine sa-i explicam ca intelegem ca el tine la povestea lui inventata, dar ca nu o credem. Daca aceste divagatii persista chiar si la sapte-opt ani, ar putea fi nevoie de un psiholog sau, cel putin, de a te intreba, ca parinte, ce motive l-ar putea impinge pe copil sa minta.

Un alt semnal de alarma pentru Pascal Neveu este cand povestile vizeaza persoane reale. Se stie, subliniaza psihanalistul, ca atunci cand un copil acuza pe nedrept un adult ca i-ar fi facut rau, „el incearca sa spuna ceva. „Minciuna are intotdeauna un sens, insista psihanalistul. Unul dintre pacienti, povesteste el, pretindea ca unchiul sau il aruncase la pamant. „Dupa mica ancheta, s-a dovedit ca nu era adevarat. Dar, determinandu-l pe copil sa vorbeasca, s-a adeverit ca tatal sau mintea referitor la anumite lucruri.

Psihanalista Danielle Dalloz relateaza in lucrarea ei, Minciuna, despre cazul unei fetite pe care o tinuse la ea in timpul verii, cat timp parintii ei erau in vacanta. Intr-o noapte, fetita, in varsta de trei ani, se trezeste la trei dimineata, dupa ce-si udase patul. La intrebarea „ce s-a intamplat?, a raspuns: „Nu am fost eu, a fost postasul.

„Era vorba de o minciuna? Nu, din contra, explica Danielle Dalloz. Ea spune un mare adevar: supararea sa de a fi separata de parinti. Separarea este cu atat mai dureroasa, cu cat ii era imposibil sa le telefoneze, iar curierilor le-ar fi fost si mai greu sa ajunga acolo. Asadar, ea astepta cu nerabdare postasul…

Nelinistea careia copilul ii raspunde inventand, poate sa nu fie neaparat a ei, ci a parintilor. „Prietenul imaginar nu are ca vocatie doar linistirea copilului, afirma Pascal Neveu. „Micuta Rita, trei ani, de exemplu, care a inventat in prima zi de gradinita un coleg de joaca al carui nume era Teo, a facut-o pentru a-si linisti mama, care era foarte nelinistita sa-si vada «bebelusul» in maternitate. Dupa ce a incetat sa-si faca sange rau la ideea ca fiica sa este singura in curte in pauza, Teo a disparut in mod miraculos, fiind inlocuit de colega ei, Maria, care nu are nimic de-a face cu imaginarul.

Comentează și tu
Recomandări
Nivelul de siguranță în cuplu
Nivelul de siguranță în cuplu

Oare ce înseamnă nivelul de siguranță în cuplu și cât depinde el de noi sau de celălalt? Ce impact are educația din copilărie și iubirea pe care am primit-o și cât de capabili suntem să căutăm și menținem relații de cuplu sănătoase? Aflăm din cele de urmează.

Citeste
„Divorțul este a doua cea mai dureroasă experiență din viața unui om, prima fiind moartea cuiva drag“
„Divorțul este a doua cea mai dureroasă experiență din viața unui om, prima fiind moartea cuiva drag“

Gabriela Saulea este medic, mamă și antreprenor. În urma divorțului pe care l-a traversat acum șase ani, a decis să înființeze un program unic în România, prin care să ajute persoanele care trec prin experiențele prin care a trecut și ea, în urma acestui eveniment traumatic. Ea consideră că fiecare sfârșit este un nou început, că fiecare divorț este o lecție de viață și că nicio suferință nu se întâmplă în zadar.

Citeste
De ce este important să ne iertăm părinții
De ce este important să ne iertăm părinții

Ne este greu să uităm anumite suferințe din copilărie sau anumite probleme și nemulțumiri din relația cu părinții noștri. În timp ce este firesc să recunoaștem că au greșit sau că nu ne-au oferit ceea ce aveam nevoie, este toxic să purtăm cu noi, de-a lungul vieții adulte, toate resentimentele, furia, conflictul cu cei care ne-au dat viață. Pentru binele nostru, în primul rând, este important și sănătos să știm să ne iertăm părinții.

Citeste
Ce ascund fabulatiile, imaginatia, micile minciuni ale copiilor?
Ce ascund fabulatiile, imaginatia, micile minciuni ale copiilor?

Prieteni care nu exista sau scenarii de adormit copiii din picioare. Iata ce se intampla adesea. Trebuie sa ne ingrijoreze, sa ne amuze, sa asteptam sa treaca? Specialistii revin asupra virtutilor imaginatiei si asupra sensului ascuns al acestor fabulatii.

Citeste
10 reguli ale educației de gen, pentru părinți și copii
10 reguli ale educației de gen, pentru părinți și copii

Băieții se joacă cu mașinuțele, fetele cu păpușile, ei poartă bleu și ele roz. Băieții sunt duri și puternici, fetele drăguțe și feminine. Acesta este începutul, iar limitările capătă la maturitate proporții imense. Iată câteva reguli ale educației de gen. Reguli sănătoase!

Citeste
Care este scopul real al căsătoriei
Care este scopul real al căsătoriei

Ne căsătorim pentru că îl iubim pe celălalt, pentru că asta credem că ne aduce fericirea sau un statut social? Descoperă scopul real al căsătoriei. Probabil că nu te gândeai la asta…

Citeste