Ce e de făcut când familia vrea să-ți dicteze viața

Uneori, familia ne impune ce liceu sau facultate să urmăm, unde să ne angajăm, ce prieteni să avem sau cu cine să ne căsătorim. O presiune enormă, cu consecințe serioase. Dar cum punem limite și în ce măsură îi lăsăm pe cei dragi să se implice în viața noastră?

 

În copilărie

Fiecare dintre noi – părinţi, bunici, rude – se implică în viaţa copiilor în funcție de istoricul său de viaţă, de percepţiile legate de ce este potrivit sau mai puţin potrivit pentru cei mici.

Fiecare părinte care îşi creşte cu dragoste copiii, caută să facă acest lucru cât mai bine cu putinţă. De aceea, cred că este imposibil să dai o reţetă de implicare.

Pentru că, în viaţă, nu există o singură cale care să reuşească şi nicio garanţie că o anumită metodă excelentă pentru un om, nu dă greş la altul.

Citește și:

Ce înseamnă să fii un tată bun

Parenting: Cât de important este ca părinții să își recunoască greșelile

Dar pot să împărtăşesc din experienţa mea de cabinet, iar fiecare să tragă concluziile care i se potrivesc. Când vorbim de copilărie, rezultate bune are implicarea în funcţie de tipologia, caracterul şi trăsăturile copilului.

Calitatea relaţiei cu copilul este mai importantă decât cantitatea, dar contează şi timpul, orele petrecute cu el. Copilul are nevoie de timp în exclusivitate, are nevoie de căldură, dragoste, explicaţii pentru deciziile părinţilor, pentru lucrurile permise, dar şi interzise, cât şi limite.

Astfel, când copilul este mic, este o adevărată artă să cântărim cât impunem, cât negociem, cât acceptăm. Ca să fiu mai concret, dacă avem un copil sensibil, cu aplecare spre arte, cu o ureche muzicală aparte, introvertit, retras şi cuminte, poate fi o opţiune să îl ajutăm să-şi descopere abilităţile, să fim atenţi dacă îi plac cu adevărat direcţiile pe care i le deschidem şi poate să-l dăm la un instrument muzical.

În acelaşi timp, însă, putem să-i arătăm şi să-i explicăm lumea, cu variaţiile ei, cu extraverţii, cu năzdrăvanii, cu neascultătorii ei, în aşa fel încât să înveţe să se descurce şi când iese din mediul protector de acasă.

Şi ar mai fi ceva: sunt câteva lucruri care nu ajută deloc copiii, şi asta e sigur. Nu-l comparaţi cu ceilalţi, nu-i explicaţi mereu că altcineva e mai bun, mai cuminte, mai deştept, mai cu moţ, referiţi-vă la el şi la putinţele lui, încurajându-l, explicându-i, dojenindu-l dacă este cazul, doar comportamentul, nu pe el direct.

În loc să-i spui când e năzdrăvan („copiii vecinului sunt cuminţi, de ce nu poţi să fii ca ei“), mai bine încerci să vezi ce are: de ce este agitat, poate s-a plictisit, şi atunci te joci cu el; poate a fost singur sau bona prea rigidă, şi acum se simte eliberat, şi atunci lasă-l să se zbenguie, apoi ia-l în braţe şi povesteşte cu el.

 

În adolescență

În adolescenţă lucrurile se schimbă, copilul nostru vrea independenţă, se transformă pe zi ce trece în om mare, dar nu are abilităţi de om mare, nici responsabilitate de om mare.

Aici e important să continuăm munca de respect reciproc, de model de maturitate, pe care am început-o când era mic. Este important să-i lăsăm spaţiu, dar nu să-l părăsim.

Să aibă întotdeauna uşa deschisă şi să construim o relaţie în care el să vină către noi. Atunci când îl simţim sub presiune, schimbat, să ştie că are cu cine să vorbească şi să ştie că are suport, dar fără să fie presat.

Din nou, e important să existe şi limite: dacă am setat o regulă, aceea se respectă. E important să fim şi noi conectaţi la anturaj, la părinţii celor din anturaj, fără să controlăm tot ce face copilul, dar să ştim de el.

La fel de important este ca la această vârstă copiii să aibă deja o educaţie financiară, să înţeleagă cât de greu se câştigă banii şi ce valoare au, să fie ajutaţi să-şi descopere talentele, abilităţile.

Este firesc ca acum copilul să prefere anturajul (prietenii, părinţilor0, dar părinţii au mereu locul lor şi pot construi momente memorabile, să aibă copii conectaţi la valorile familiei, la o anumită conduită şi respect.

Fireşte, continuăm comunicarea cu adolescentul şi în clipele mai dificile sau tulburi, ne explicăm abordarea şi credinţa într-o variantă sau alta. E necesar să ţinem lucrurile în echilibru, între libertate şi risc.

 

La maturitate

Avem în faţă un om în toată firea, cu păreri şi convingeri proprii. Pot fi situaţii în care nu suntem de acord cu el şi putem să ne exprimăm punctul de vedere, dar fără să încercăm să-i impunem ce vrem noi.

În fond, este viaţa lui, concepţia lui, iar rolul nostru de părinte s-a transformat din antrenor, în consultant. Esențială este absenţa orgoliilor, a dorinţei de putere, acel „să iasă ca mine“, care nu prea ajută în comunicare.

Apoi, gradul de implicare ţine de nivelul de dorinţă a ambelor părţi, este un acord dublu consimţit. La maturitate, este important să încercăm să înţelegem poziţia celuilalt, asertiv, fără a lua personal cele exprimate.

Sigur că în această etapă a vieţii gradul de implicare directă, ghidajul în viaţa copilului, acum ajuns adult, este mult redus faţă de copilărie sau adolescenţă. Până la urmă, facem tot posibilul ca pruncii să devină adulţi autonomi, pe picioarele lor.

 

Impactul controlului excesiv

O persoană care vine dintr-o familie coercitivă poate avea dificultăţi de relaţionare și va alterna momentele de supunere oarbă, cu cele de furie şi răzvrătire.

Va experimenta dezechilibre, revolte sau eşec, prin incapacitatea de a se exprima pe sine. Nu este o regulă generală, există şi excepţii, dar acest sistem autoritar are printre cele mai proaste rezultate.

Eu recomand – şi sunt adeptul relaţiei bazate pe autoritate blândă, cu limite clar explicate, cu pedepse în cazul în care se impun, dar aceste pedepse sunt explicate şi exclud în totalitate umilirea – agresiunea verbală şi/sau fizică.

Regulile explicate şi discutate ajută copilul ca, la maturitate, să fie un adult independent, moral, responsabil, cu o stimă de sine înaltă.

 

De ce să nu fim adulți supuși

Dacă venim dintr-o familie unde am ascultat pentru că aşa a trebuit, atunci în mod cert vom fi frustraţi, furioşi şi anxioşi. Până la urmă, în spatele marilor furii se ascund mari frici.

În momentul în care trăieşti viaţa altcuiva şi nu pe a ta, vei fi dezamăgit oricum. Întotdeauna am fost adeptul, cu moderaţie, al ideii de a greşi pe cont propriu, decât de a reuşi fără să ai niciun aport.

Dacă am făcut mereu ca mama sau ca tata, nu am făcut niciodată ca mine. Iar asta sugerează că eul meu este mai imatur, mai puţin dezvoltat şi antrenat de viaţă, pentru că am făcut mereu ca altcineva, nu m-am confruntat cu viaţa, nu i-am făcut faţă eu, ci tata sau mama.

 

Limite sănătoase

Este destul de simplu în teorie, dar în practică…, mai greu. În teorie, le spunem părinților, pur şi simplu, ce ne dorim, cine suntem, ce decizii luăm şi care sunt argumentele pentru care vom face aşa.

Asta nu înseamnă că nu ascultăm argumentele celorlalţi şi nu luăm în considerare şi părerile care ni se par pertinente, argumentate şi în linie cu propria persoană.

De asemenea, îi confruntăm mereu, amintindu-le că nu suntem neapărat de acord cu o părere şi că nu vom continua să rămânem în zona lor de control.

Până la urmă, este important să rămânem noi maturi, în zona noastră de echilibru. De aceea, exprimarea propriei persoane, a propriilor trăiri şi emoţii este foarte importantă, chiar dacă uneori vine la pachet cu tensiune, respingere din partea părinţilor autoritari şi avizi de control.

 

Ce ascunde nevoia de control a familiei

În spatele controlului excesiv al părinților pot sta frica, educaţia, credinţa, convigerile proprii, modelul anterior parental.

„Eu te-am făcut, eu te omor“, „părinţii au întotdeauna dreptate“, „eu ştiu mai bine“, „aşa trebuie făcut“, „aşa scrie la carte“, „aşa mi-a spus mie tata, aşa se face“  toate sunt exprimări unilaterale ale unor dorinţe de impunere, fără argument.

Noi, ca părinți, avem datoria să ne întrebăm: de ce credem că afirmaţiile de mai sus au sens, cum de am ajuns la aceste concluzii?

De cele mai multe ori, am fost îndoctrinaţi să credem că acest control excesiv, acest „faci ca mine“, este mai bun, dar în 99% din cazuri motivul pentru controlul excesiv este frica.

 

Nu copia modelul!

Este bine să învăţăm să fim echilibraţi, atenţi, calzi, dar să respectăm limitele şi să le explicăm mai departe. Până la urmă, disciplina, autoritatea blândă şi respectul reciproc dau rezultatele cele mai bune.

 

De Alexandru Cojocaru, psihoterapeut analitic, 0724.539.589, www.alexandrucojocaru.ro, alexandru.g.cojocaru@gmail.com

Loading...
Comentează și tu
Recomandări
4 lucruri de evitat în relația de cuplu
4 lucruri de evitat în relația de cuplu

Vrei un cuplu de durată? Îți dorești armonie și o relație satisfăcătoare? În speranța că răspunsurile sunt, așa cum ne așteptăm, afirmative, iată ce lucruri să eviți într-o relație de cuplu.

Citeste
Decizii proaste alimentate de teama de singurătate
Decizii proaste alimentate de teama de singurătate

Nu este simplu să te confrunți cu teama de singurătate, dar înainte de a te grăbi cu acțiuni care, pe moment, ar domoli-o, ai răbdare cu tine și aceeptă ceea ce simți. Altfel, nu vei lua cele mai potrivite decizii.

Citeste
Dacă ai o relație de cuplu și cont pe Tinder... sunt șanse să fii psihopat
Dacă ai o relație de cuplu și cont pe Tinder… sunt șanse să fii psihopat

Un studiu recent arată că persoanele care sunt într-o relație, dar folosesc aplicația Tinder au șanse mari să prezinte profilul unui psihopat. Despre motivele prezenței lor pe această aplicație și trăsăturile identificate, aflăm în cele ce urmează.

Citeste
Ce e de făcut când familia vrea să-ți dicteze viața
Ce e de făcut când familia vrea să-ți dicteze viața

Uneori, familia ne impune ce liceu sau facultate să urmăm, unde să ne angajăm, ce prieteni să avem sau cu cine să ne căsătorim. O presiune enormă, cu consecințe serioase. Dar cum punem limite și în ce măsură îi lăsăm pe cei dragi să se implice în viața noastră?

Citeste
Dating: Te plac, dar mă plac mai mult pe mine
Dating: Te plac, dar mă plac mai mult pe mine

Cred că una dintre cele mai importante reguli în dating este să te placi pe tine. Altfel, dorința de a găsi un partener și de a avea o relație, va avea o greutate mai mare în alegerile tale. Ori, cel mai important aspect în acest demers este să rămâi atentă la ceea ce îți dorești tu, la ce e bine pentru tine.

Citeste
De ce să evităm un evitant
De ce să evităm un evitant

Stilul de atașament evitant stă în calea unei relații armonioase. Chiar dacă astfel de persoane sunt atrăgătoare, chiar dacă par că au multe de oferit, nu există prea multă disponibilitate. Deseori, suntem atrase în relații toxice, motiv pentru care, iată câteva motive pentru a evita… un evitant.

Citeste