Ce mai înseamnă azi perversitatea sexuală
Perversitate, perversiuni… Ce mai sunt ele? Pe vremuri, cuvintele acestea desemnau ceva anume; azi, s-au mai relaxat moravurile. Câteva lămuriri de la Rareș Ignat, psihiatru și psihosexolog.
Psychologies: Ce (mai) numesc oamenii perversiune sexuală? Ce e perversiune și ce nu este?
Rareș Ignat: Probabil că răspunsurile la aceste întrebări ar fi fost semnificativ diferite dacă discuţia ar fi avut loc cu câteva decenii în urmă.
Comportamentul sexual considerat a fi patologic a fost subiectul unor modificări constante, în special în ultimul secol. De exemplu, sexul oral sau chiar masturbarea erau incluse, în trecut, în categoria perversiunilor sexuale.
Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, medicul elveţian Samuel Tissot, prin tratatul său despre onanism, instituia, pentru următorii 150 de ani, frica de „nebunia masturbatoare“.
Citește și:
O de la Orgasm. Mărimea penisului contează. Dar nu pentru femei
Autosatisfacerea era considerată cauza pierderii vederii şi memoriei, a tulburărilor mentale, a gutei şi reumatismului şi a slăbiciunii multor alte organe.
Abia la începutul secolului XX, medicul berlinez Magnus Hirschfeld a început să reevalueze mai multe elemente ce ţin de perversiunea sexuală.
Azi, este acceptat că masturbarea devine problematică atunci când e preferată în locul relațiilor sexuale obişnuite și practicată în exces.
De fapt, începând cu jumătatea secolului XX, terme nul de „perversiune sexuală“ a început să fie utilizat aproape exclusiv într-un context specializat, mai ales psihanalitic.
Chiar şi termenul de „devianţă sexuală“, ce a înlocuit iniţial termenul de „perversiune“, nu mai e încurajat de specialişti, deoarece are la bază în special o raportare la unele norme morale, ce se modifică în timp.
Un exemplu relevant, legat de modificarea normelor, este cel ce ţine de evoluţia percepţiei sexului oral. Sexul oral a ajuns în zilele noastre să-şi piardă atât de mult semnificaţia din trecut, încât, în 1991, un studiu american arăta că mai mult de jumătate dintre studenţi considerau că un contact genital-oral nu se încadrează în categoria de „a face sex“.
În cercetări mai recente, 7 din 10 adolescenţi apreciau că două persoane ce interacţionează prin intermediul sexului oral sunt în continuare virgine, iar unul din trei adolescenţi considera sexul oral ca fiind chiar o „abstinenţă sexuală“.
Ca atare, sexul oral a ieşit de sub umbrela perversiunii, dar pentru unii pare că a devenit insuficient de intim sexual. Sexul oral sau cel anal nu mai sunt incluse azi ca perversiuni sexuale…
Dar oare mai sunt virgine două persoane care practică acest tip de sex? Aş spune că nu. Pentru a vă da însă un răspuns scurt la întrebarea dvs.: ceea ce era denumit în trecut „perversiune sexuală“, poartă azi numele ştiinţific de „parafilie“ şi include alte definiţii decât cu ceva timp urmă.
Atunci, ce sunt parafiliile? Ce e patologic în parafilie?
R.I.: Parafiliile sunt tulburări ale sexualităţii, în care persoana este excitată de gânduri, fantezii sau comportamente sexuale atipice, ce nu corespund normelor sociale.
Tendinţele parafilice în sine nu sunt patologice atât timp cât nu provoacă suferinţă persoanei respective sau celor din jur.
De fapt, în ultima clasificare DSM5, există termenul de „parafilie“ şi termenul de „tulburare parafilică“, ce implică existenţa unei suferinţe fizice sau emoționale.
Un exemplu foarte cunoscut de tulburare parafilică e marchizul de Sade. În mod frecvent, aristocratul întreţinea relaţii sexuale la castel cu angajatele de acolo, cu prostituate sau chiar cu sora soţiei.
Multe din aceste persoane s-au plâns în legătură cu tratamentul abuziv la care au fost supuse. Aristocratul a fost încarcerat de mai multe ori pentru perioade scurte de timp.
Primul scandal major a fost însă atunci când acest comportament violent (sadismul – de la Sade) a atins un alt nivel, ce a implicat, pe lângă violarea persoanei şi biciuirea ei, şi turnarea de ceară în rănile sângerânde.
Acest exemplu arată principalul element patologic din perversiunea sexuală: suferinţa provocată altora.
Pe lângă aceasta, exemplul lui de Sade arată şi caracterul progresiv al problemelor, ce scapă de sub control în absenţa unei intervenţii specializate.
Persoana dedică din ce în ce mai mult timp comportamentului sexual atipic, în pofida consecinţelor negative crescânde şi a riscurilor la care se expune.
Nu rareori, persoana face eforturi lipsite de succes de a diminua aceste comportamente atipice. De obicei, în aceste cazuri, sprijinul specializat este esenţial pentru a depăşi problema.
Care sunt cele mai bizare cazuri?
R.I.: Prevalența intereselor parafilice lipsite de suferinţă este destul de redusă (1-7%), iar cea a tulburărilor parafilice este şi mai redusă.
Sadomasochismul şi pedofilia sunt întâlnite mai ales în contexul psihologiei criminalistice, ajungând mai rar la un consult specializat înainte de producerea unui eveniment nedorit, ce duce spre o condamnare sau o acuzaţie.
O formă mai frecvent întâlnită de parafilie este voyeurismul (autosatisfacerea având ca principal stimul spionarea altor persoane ce fac sex).
Suficient de frecvent e şi exhibiţionismul (excitarea în urma expunerii publice a propriilor organe genitale) sau fetişismul (excitarea sexuală la vederea, atingerea unor obiecte ce nu sunt utilizate obişnuit în scop sexual).
Persoanele cu parafilii ajung la psihosexolog mult mai târziu decât cele cu alte disfuncţii sexuale (de pildă, disfuncţia erectilă, ejacularea precoce, vaginismul etc.) sau decât cuplurile ce suferă ca urmare a unei infidelităţi.
De obicei, e necesar un nivel amplu al suferinţei relaţiei intime până când se ajunge la psihosexolog. Nu rareori, tulburările parafilice se asociază cu alte adicţii generatoare de plăcere, cu tulburări ale personalităţii sau tulburări de control al impulsurilor.
Sunt cazuri complexe, ce nu prea pot fi detaliate pe scurt. Un element comun însă în tulburările parafilice, în mod similar cu ceea ce se întâmplă în hipersexualitatea problematică, este nivelul emoţional redus asociat interacţiunilor intime.
De obicei, utilizăm sexul ca principal mijloc prin care interacţionăm emoţional cu cineva. În cazul tulburărilor parafilice, emoţionalitatea sexuală e disfuncţională şi necesită o restructurare.
Cazul devine şi mai complex în momentul în care partenerul de cuplu dezvoltă şi el/ea o problemă de natură sexuală, ce întreţine problema iniţială într-un cerc vicios.
E bine de știut că, în cazul în care parafilia sau hipersexualitatea problematică e prezentă la unul din partenerii dintr-un cuplu, este important ca în terapie să fie implicaţi ambii parteneri.
Care sunt factorii ce contribuie la instalarea parafiliilor şi cum sunt ei abordaţi?
R.I.: La fel ca și în cazul altor disfuncţii sexuale, şi în cazul parafiliilor pot fi implicaţi factori bio-psiho-sociali.
Poate exista o influenţă biologică, un dezechilibru la nivelul testosteronului, motiv pentru care se discută utilitatea terapiilor ce reduc acest hormon.
Poate exista un dezechilibru al neurotransmiţătorilor, motiv pentru care pot fi utilizate antidepresivele, antipsihoticele şi restructurarea emoțional-cognitivă, prin intermediul psihoterapiei.
Sesiunile de psihosexologie încearcă să amelioreze dezechilibrele psihologice ce afectează controlul comportamentului sexual, clarificând aşteptările sexuale şi miturile ce ţin de intimitate şi ataşament.
Personal, consider că ataşamentul disfuncţional poate juca un rol foarte important în dezvoltarea acestor probleme, dar şi a altor disfuncţii sexuale.
Un sondaj pe care l-am realizat recent a arătat că persoanele cu un ataşament nesigur obţin satisfacţia sexuală şi relaţională într-un procent semnificativ mai mic decât cei cu un ataşament sigur. Dar despre asta, poate, altă dată.
Sexualitatea e un subiect pe care multe persoane îl abordează mai greu. Cum percepeţi deschiderea persoanelor de a discuta despre asta?
R.I.: Sesiunile de psihosexologie sunt solicitate mai ales de persoane care au probleme de erecţie, ejaculare, excitare sau orgasm şi mai puţin de cei cu parafilii.
Persoanele cu parafilii sau cele la care hipersexualitatea a ajuns o adicţie, se tem că li se va solicita să întrerupă imediat comportamentul respectiv.
Acest lucru este însă valabil doar în cazul în care sunt prezente tendinţe spre violenţă sau spre comportamente ce pot cauza suferinţa celorlalţi.
De cele mai multe ori, odată ce persoanele ajung la cabinet, deschiderea este mare, chiar de la prima sesiune, deoarece discuţiile nu diferă prea mult faţă de cele despre un alt subiect, banal.
Într-un fel, chiar şi această deschidere poate fi benefică pentru unele persoane care nu au avut ocazia de a discuta nicicând cu adevărat despre sexualitate.
În acelaşi timp, pentru cei ce nu reuşesc să se deplaseze la cabinet, recent, a fost lansat un sistem online securizat (atlashelp.ro), prin care pot fi accesate nu doar sesiuni de psihosexologie, dar şi pentru alte obstacole din viaţa individuală sau a cuplului.
Personal, percep că, azi, deschiderea pentru a discuta deschis despre sexualitatea în cuplu e semnificativ mai mare decât era în trecut.
Rareș Ignat este psihoterapeut autonom de cuplu și familie, psihosexolog certificat ESSM (European Society for Sexual Medicine) – EFS (European Federation of Sexology), 0724232893, www.sex-psi.ro,
www.psihoterapiefamilie.ro
