Ce sa alegem pentru educatia copiilor nostri?
Traim intr-o perioada in care a fi implicat in multiple activitati este un concept intens valorizat, cu diverse sensuri. Ca este vorba despre sport, arta, gestionarea casei, hobby-uri, activitati extrascolare, atat parintele cat si copilul resimt nevoia de a functiona dinamic, senzorial sau intelectual.
Educatia copilului se prefigureaza din ce in ce mai timpuriu, parintii suscitand interesul acestuia pentru a adopta o atitudine proactiva, a avea initiativa, pentru a-si asuma responsabilitatea, pentru a intra in contact cu ideea de confruntari si competitii, obisnuindu-l cu succesul si cu esecul.
Copiii au adesea o agenda foarte incarcata dupa programul scolar: luni – inot, marti – limbi straine, miercuri – dans, joi – arte martiale, vineri – desen sau olarit. Furnizorii de activitati didactice se intrec in a oferi o paleta variata de servicii atractive care au ca obiectiv principal dezvoltarea armonioasa a copilului.
Sigur, la prima vedere a contribui la educarea si formarea propriului copil este o misiune esentiala pentru un parinte, insa ne intrebam cati copii reusesc sa exprime ceea ce isi doresc ei cu adevarat din ceea ce isi doresc parintii pentru ei?!
Si de fapt cat este de util sa ii lasam pe copii sa se exprime in aceasta directie?! De cate ori nu folosim sau nu auzim sintagma “lasa ca stiu eu ce e mai bine pentru el”?
O agenda incarcata a copilului presupune si o agenda plina a parintelui care trebuie sa isi strecoare printre propriile activitati si obiectele de studiu sau preocuparile copilului. Se pare ca in ziua de azi copiii nu mai stiu sa se joace ca alta data, relaxat, tihnit, fara vreo presiune exterioara.
Acum copiii sunt introdusi de mici in ritmul vertiginos al umplerii timpului, unii cochetand cu concepte precum incadrarea in termene limita, stres scolar, presiunea grupului si consecintele neplacute asociate neincadrarii in ritm.
Sunt copii care nu mai stiu sau nu au stiut vreodata cum este sa te plictisesti si se intreaba compulsiv “Mami, eu acum ce fac? Cu ce ma joc?” in ideea de a-si umple propriul spatiu termporal.
Variatia de activitati care reclama energia si implicarea copilului are si un mare dezavantaj: copilul nu mai sta cu sine, nu se mai simte confortabil si nu se mai joaca cu el insusi. Astfel absenta contactului cu propria persoana ii sacrifica in mod nedrept imaginatia.
La ce bun ca se ascute simtul realitatii si al concretitudinii daca acest lucru se produce in defavoarea fanteziei si a lumii interioare?! Copilul poate ajunge copia fidela a parintelui, ceea ce nu este un lucru prin excelenta dezirabil.
Intervine si un spirit competitional intre parinti: “Copilul meu merge la inot, karate, franceza, tenis si balet. Tu la ce l-ai dat pe al tau?”
In spatele activitatilor dedicate copilului se afla avantajul socializarii cu alti parinti, dar si dezavantajul indepartarii de propriul copil. Cu cat il impingem in mai multe directii, cu atat il tinem mai la distanta de noi. Dobandirea autonomiei are intotdeauna un pret.
Rivalitatea dintre parinti poate aparea si la nivelul petrecerilor de aniversare, copiii sunt serbati in locuri din ce in ce mai sofisticate si mai inedite, aspect care ridica nivelul doleantelor pentru partenerii de joaca. Poti sa ii dai propriului copil mai putin decat ce a vazut in alta parte?
Limite necesare
Nu e bine sa ii iei visele copilului, acestea se intretin si prin absenta satisfacerii imediate. Fiinta umana este singura dotata cu capacitatea de amanare.
A amana inseamna a proiecta satisfacerea unei nevoi sau a unei dorinte intr-un timp mai mult sau mai putin indelungat, ulterior impulsului de moment.
Capacitatea de amanare se cultiva odata cu maturizarea si achizitionarea principalelor abilitati cognitive si volitive. Ea implica un grad ridicat de imaginatie si anticipare a implinirii dorintei.
O forma rudimentara a capacitatii de amanare o putem regasi la bebelusii care halucineaza satisfacerea nevoii de hrana atunci cand mama nu este prezenta. Incapacitatea amanarii presupune o scurtcircuitare a procesului in vederea intreruperii tensiunii.
O doza de frustrare devine motorul oricarei schimbari. Limitele au rol modelator pentru personalitatea copilului, pe langa faptul ca regleaza optim relatia cu parintele.
Se intampla adesea ca parintii sa dea copiilor prea mult pentru ca se simt vinovati de absenta lor din peisaj, pentru ca vor sa compenseze anumite carente sau din orgoliu, pentru a nu fi mai prejos decat alti parinti.
“Un prea mult” diminueaza motivatia intrinseca a copilului, asa cum “un prea putin” creaza rani: invidie, imagine de sine scazuta, tentative nesanatoase de supracompensare.
Copilul actual este transformat imperceptibil intr-un consumator veritabil, fiind supus acelorasi tentatii ca si adultul.
Doar ca celui dintai ii lipseste capacitatea de discriminare si discernamant. Adultul, ce ar trebui sa faca anumite alegeri bazate pe criterii valorice in numele si pentru propriul copil, uneori se dezice el insusi de acest principiu.
Intalnim tot mai des preadolescenti sau adolescent blazati, care in timpul lor liber nu fac decat sa se joace pe telefon sau pe tableta. O mamica se plangea ca a plecat la munte cu copiii, iar acestia au stat aproape fara oprire pe jocuri in camera de hotel.
Este chiar ceea ce ne dorim pentru copiii nostri? E adevarat, uneori anturajul are o influenta mai mare decat familia. Dar sunt si parinti comozi care nu isi gasesc timp sa se ocupe de propriul copil, gasind tot felul de substitute.
Daca un copil inceteaza sa mai viseze sau sa-si mai doreasca, pentru ca deja a primit tot ce era pe lista de asteptare, atunci lucrurile devin serioase si isi pun amprenta asupra parcursului sau profesional sau personal.
E preferabil sa ne scoatem din vocabular idei precum “daca eu nu am avut, macar lui sa nu-i lipseasca nimic, sa aiba de toate”. De toate, da, dar cu discernamant si cu limite. Haideti sa nu ii impiedicam pe copiii nostri sa viseze!
Autor: psiholog Andreea Popescu
Foto: Shutterstock
