Compromis în cuplu – Ce să nu-i accepți niciodată iubitului tău
Uneori, credem că facem un compromis sănătos și ne trezim că am acceptat inacceptabilul. Care sunt comportamentele ce nu au loc într-un cuplu sănătos?
Nu se acceptă problemele de caracter, narcisismul
Domnica Petrovai, psihoterapeut cognitiv-comportamental: Nu se acceptă problemele de caracter, narcisismul, „este totul despre el/ea“, eu nu contez, trebuie să îl mulțumesc pe el/ea. Orice formă de abuz.
Să îmi dau seama dacă mă simt bine cu mine alături de el, dacă pot fi eu. Dacă nu, dacă trăiesc frică, teamă, spaimă, nesiguranță, atunci este bine să pun limite clare și ferme. Abuzul nu este iubire.
Chiar dacă atracția, chimia, este foarte mare. Iubirea de tipul „apropiere-distanță“ sau cu multe împăcări, despărțiri este exprimarea vulnerabilităților, nu a iubirii.
Citește și:
Nu-i așa că vrei să ai orgasm? Cum poți combate frigiditatea
După ce tipare ne alegem partenerul de cuplu
O iubire reală înseamnă empatie, sprijin, pasiune, siguranță și încredere. Nu pot să stau într-o relație în care nu mă simt în siguranță.
Incompatibilitățile sunt prezente în orice relație – din fericire, ca un semn și sprijin de evoluție. El este sociabil, eu – mai puțin. El este ordonat, pragmatic, eu – mai visătoare. Eu rațională, el – emoțional.
Lui îi place să meargă la schi, mie – nu. Cheia este să preiau mai multe de la el/ea. Dacă el este sociabil, fac și eu efortul de a deveni mai sociabilă, asta nu ca să îi fac lui pe plac, ci ca să îmi fac mie un bine.
Disconfortul poate fi mare, dar evoluăm în afara zonei de confort. El este rațional și partenera lui – emoțională, efortul lui este de a deveni mai empatic.
Pe de altă parte, multe cupluri spun că se ceartă din nimicuri: capacul la toaletă murdar, vasele nespălate imediat după ce luăm masa, uită să cumpere mere, deși i-am spus etc.
Sunt detalii care ne irită în măsura în care nevoile noastre emoționale nu sunt împlinite. Nu ne simțim în siguranță și atunci nesiguranța înseamnă hipervigilență la „imperfecțiunile“ și greșelile partenerului.
Ce funcționează sunt „iluziile pozitive“: să vă concentrați pe ce vă place, pe ce apreciați la partener, și defectele și imperfecțiunile se vor estompa ca impact.
Spune nu violenței
Nadia Gorduza, psihoterapeut de cuplu: Nu se acceptă violența și trădarea. Dar dacă, totuși, un partener a trădat, dar a înțeles că este o greșeală, pe care și-o asumă și o mărturisește, iar celălalt partener este dispus să continue, atunci acest lucru presupune terapie de cuplu, în care partenerii sunt învățați cum să reconstruiască încrederea și angajamentul.
Se acceptă cu moderație tot ce se poate compromite, pentru a preveni un blocaj. 67% din conflictele de cuplu ajung în blocaj pentru că oamenii nu se lasă influențați de celălalt și nu fac compromisuri.
De exemplu, accept că anul acesta nu putem să mergem într-o croazieră în jurul lumii, (care este visul meu de o viață), vom merge peste cinci ani.
Iar anul acesta îndeplinim visul tău de a construi casa din mijlocul munților, în care să ne retragem la bătrânețe. Se acceptă orice emoție, dar nu orice manifestare a ei. E normal să fim furioși, dar asta nu înseamnă că trebuie să distrugem mobila din jur.
Nu accepta lipsa respectului
Anca Donțu, psihanalist: În două cuvinte: nu se acceptă lipsa respectului. Ceea ce este inacceptabil într-o relație, este foarte relativ. Dar trebuie spus ce este obligatoriu să existe și ce nu trebuie să existe cu niciun preț.
Respectul reciproc este foarte important. Din păcate, există în mai puține relații decât am crede. Pentru că respectul este o valoare care vine dintr-un anumit tip de educație. Fără respect, o relație se poate transforma în orice.
Fără limite. Ceea ce este periculos. Lipsa de respect pentru celălalt poate duce la infidelitate, la abuz fizic și psihic. La degradare.
Și este important să știm că nu putem cere respect de la partenerul nostru dacă nu ne respectăm, mai întâi, pe noi înșine.
Este important, de asemenea, să ne cunoaștem limitele personale pentru a ști ce este de neacceptat pentru noi într-o relație. Dacă putem comunica partenerului, de la început, aceste limite, relația are șanse mari să dureze.
În viață și în orice relație, facem compromisuri. Mai mari sau mai mici. Este, iarăși, important să știm ce compromisuri putem face fără să ne simțim frustrați.
Pentru că frustrarea duce la reproș, iar reproșurile sunt o povară grea într-o relație. Când nu te mai simți relaxat alături de partener, probabil ai depășit niște limite, ai făcut compromisuri prea mari.
De exemplu, când partenerul nostru îți cere să faci lucruri pentru el. Diverse. Dar reciproca nu se întâmplă. La început, le faci cu plăcere, pentru că îl iubești.
Pe urmă, începi să obosești și vezi că lipsește ceva. E bine să ne oprim atunci și să vedem unde este problema și ce putem face pentru a ne restabili echilibrul personal și echilibrul relației.
Nu tolera indiferența
Alina Stepan, psiholog de orientare pozitivă: Mediul social similar, valorile, preocupările – toate acestea sunt doar (pre)condiţii necesare, dar nu şi suficiente, pentru o relaţie de parteneriat de anduranţă.
Nu trebuie să existe minciuna, lipsa de comunicare şi indiferenţa. Ele ucid orice relaţie şi sunt absolut inacceptabile pentru o relaţie pe termen lung.
Reversul lor – încrederea, împărtăşirea, implicarea, jocul – sunt combustibilul fără de care orice relaţie se stinge, chiar dacă toţi ceilalţi factori care au dus-o până în acel punct rămân constanţi.
Putem accepta să facem compromisuri la lucruri care sunt în afara sferei noastre de valori. Putem, de exemplu, să acceptăm un hobby mai excentric, un stil de viaţă uşor diferit, obiceiuri culinare aparte etc.
Putem accepta multe lucruri, atâta vreme cât nu aduc atingere directă fiinţei noastre şi cât nu le considerăm renunţări, văzând în ele mici „sacrificii“ acceptabile şi nu compromisuri care ne amputează fiinţa.
De pildă, o zonă care este deseori vulnerabilă din acest punct de vedere o reprezintă preferinţele şi fanteziile sexuale diferite într-un cuplu, dar care, neîmpărtăşite, pot duce la ruperea definitivă a relaţiei sau la păstrarea unei căsătorii de convenienţă, din care dragostea fizică a dispărut cu desăvârşire.
Fără abuz fizic sau emoțional!
Miruna Stănculescu, psihoterapeut congnitivist: Abuzul fizic și cel emoțional sunt inacceptabile. Au nevoie să fie sancționate ferm și fără drept de apel, iar relația nu poate continua decât dacă există dovada clară că partenerul în chestiune înțelege că are probleme și face pași concreți să le rezolve.
Abaterile de la principiile și valorile comune cuplului, mai puțin dureroase, dar repetate, reprezintă, și ele, tot un semnal de tipul „stop joc“.
Adulterul sau dependențele de orice tip sunt exemple de probleme care au nevoie să fie adresate concret și corect. Suntem diferiți și, oricât de compatibili am fi, vor fi situații în care partenerul de viață poate avea nevoi diferite de ale noastre.
Poate că are o preocupare în care celălalt nu se regăsește (unul iubește schiul, celuilalt nu-i place frigul) sau poate că are o perioadă dificilă și un comportament diferit de cel „obișnuit“ (mai nervos, mai distrat, mai obosit).
Pentru tipul acesta de „coborâșuri“ e nevoie de înțelegere, de acceptare și de toleranță, de comunicare. Lucru valabil și pentru derapajele „cu valoare de excepție“ de la valorile cuplului (o escapadă amoroasă sau un flirt, sau un abuz de alcool ocazional).
Dacă pentru relația de lungă durată bazată pe rațiune criteriile suficiente pentru alegerea partenerului ar putea fi genealogia, averea și apartenența culturală și religioasă, pentru cea romantică criteriile ce indică alegerea corectă sunt: incapacitatea de a te gândi la altceva decât la persoana iubită, atracția sexuală (obsesivă și exclusivă, dacă se poate), admirația și confortul conversațiilor deschise și îndelungate.
Contează comportamentul la frustrare, compatibilitatea privind creșterea și educarea copiilor, capacitatea de a stimula dezvoltarea partenerului și gradul de deschidere care să permită o relație de prietenie după ruperea relației.
Ca psihoterapeut, criteriile mi se par a fi în concordanță cu problemele de cuplu pe care le regăsesc în cabinet. Nevoile proiectate în relație trec, de multe ori, de la concretul existenței de fiecare zi, la un nivel mult mai subtil: cel al potențialului de dezvoltare și de autoactualizare al partenerilor de cuplu.
Întorcându-ne totuși la concretul vieții zilnice, stabilitatea financiară a cuplului este importantă, de vreme ce statistica ne arată că banii (sau mai precis numărul lor) rămân unul dintre motivele principale de ceartă.
Sexul de calitate este, și el, un ingredient esențial, deși nu suficient, pentru supraviețuirea de lungă durată a cuplului.
Compatibilitatea reflectată în nivel de cultură, preocupări, valori și principii este, și ea, un predictor eficient pentru durata de viață a cuplului. Dragostea nu e neapărat un predictor al rezistenței unei relații!
În absența compatibilității, de pildă, se naște mai degrabă frustrare și, implicit, disfuncționalitate. Istoria relațională a partenerilor (divorț sau copii din relațiile precedente) devine o problemă doar dacă bagajul emoțional și obligațiile care decurg din istoric vin în contradicție cu nevoile emoționale ale celuilalt partener.
Dacă, de pildă, am nevoie de atenția exclusivă a partenerului de relație, implicarea venită la pachet cu copiii unei relații anterioare mă va frustra emoțional și va crea tensiune în cuplu.
Conviețuirea înainte de căsătorie are voci pro și contra. Cele în favoarea ei susțin că este util să ai dovada practică a compatibilității și a adaptării la viața în doi.
Cele contra ei susțin că e mult mai util să faci pasul odată cu căsătoria, pentru că sughițurile inerente adaptării vor fi ușurate de entuziasmul începutului de drum.
Din practica mea de până acum, ar rezulta mai degrabă că ceea ce contează este confortul emoțional și moral al celor doi parteneri și nu ordinea în care se petrec lucrurile.
