Abandon, violenta: cu ce se confrunta copiii nevazuti ai Romaniei

Copiii familiei Bodnariu, copiii Romaniei, abandon, bataia, saracia. Iata cateva subiecte care nu ne plac, dar pe care ar trebui sa le privim in fata. Stefan Darabus, Ph.D., MBA director regional, Europa Centrala si de Sud „Hope and Homes for Children, o voce lucida.

 

Psychologies: Recent, s-a vorbit mult pe seama deciziei Barnevernet-Norvegia de a lua copiii unei familii cu tata roman din Norvegia. Ce opinie aveti dvs., personal, despre acest subiect? E corecta decizia, avand in vedere riscurile asociate indepartarii de familie a copiilor?

Stefan Darabus: Cred ca un raspuns in cunostinta de cauza relativ la decizia Barnevernet este exclus. Asta, pentru ca am avea nevoie de datele din dosarul de ancheta sociala, iar asta e o informatie confidentiala.

Am inteles, insa, ca familia ar avea libertatea sa expuna elemente din dosar, dar nu vor sa o faca. Iar aceasta lipsa de deschidere a familiei vine sa ridice doar mai multe semne de intrebare si, in fond, ofera argumente in plus pentru opinia ca decizia Barnevernet (autoritatea de stat responsabila de protectia copilului) a fost corecta.

Personal, sunt intristat oricand intalnesc o situatie-limita, cum e cea a separarii dintre copii si parintii lor naturali, acolo unde atat copiii, cat si parintii lor au afectiune si iubire unii fata de ceilalti.

Nu stiu daca aici a fost altfel, pentru ca nu avem informatiile esentiale pentru a judeca in cunostinta de cauza, pro sau contra. Pot intelege cum o astfel de drama creeaza o emotie colectiva de amploare, asa cum am vazut in jurul acestui caz.

Mai ales ca asta e ceea ce facem si noi, in Hope and Homes for Children, de 18 ani. Foarte putini sunt cei care militeaza mai puternic pentru importanta rolului parintilor in dezvoltarea copiilor. Cred, cu toata puterea, ca locul unui copil e in familie.

Stim insa ca sunt situatii in care pa­rin­tii naturali le fac rau copiilor lor. Ii trau­matizeaza, prin bataie, prin teroare psi­hica, prin neglijare sau prin exploatare. Atunci, separarea copiilor e in interesul lor. Si nimeni in afara de autoritatea statului, nu poate sa faca asta.

Nu stiu, repet, daca in cazul familiei Bodnariu se impunea aceasta separare a copiilor de parintii lor, pentru ca nu am acces la dosar. Putem insa sa vorbim despre principii.

In principiu, daca esti cetatean al unui stat (in acest caz, cetatean norvegian), iti asumi legile si regulile de functionare ale acelui stat. Este o alegere pe care o faci ca adult, cu capacitatea de gandire si de liber arbitru. Respecti, apoi, regulile si legile acelui stat.

Daca nu o faci, raspunzi pentru asta. Stiu, asa se intampla in teorie, iar la noi in tara, de prea multe ori legile sunt facute doar pentru a fi ignorate. Uite ca la altii nu e asa!

La altii, legea e lege, iar principiile si valorile intrinseci acestor legi (in cazul nostru, interesul superior al copilului, credinta ca bataia si violenta asupra copiilor sunt pur si simplu comportamente inacceptabile si oximoronice statutului de parinte) principiile si valorile, deci, chiar sunt preconditionari cu care nu se negociaza.

Uite ca, in unele tari, nu te joci cu drepturile copilului si cu drepturile omului. Din pacate, aceste tari sunt prea putine.

Romania a avut o sincopa indelungata in studiul psihologiei, al filosofiei (alta decat cea de sorginte marxist-leninista), al asis­tentei sociale si al sociologiei, din anii 70, cand s-a interzis studiul acestor domenii in facultatile din Romania comunista, pana in 1990, cand au fost reluate.

Asadar, o pauza de 20 de ani! O intreaga generatie! Resimtim si acum aceasta „intunecare a mintii, care a fost o componenta de spalare a creierului, cu efecte de genocid neconstientizat ca atare de foarte multa lume.

Genocid, pentru ca din anii 50 (de cand au fost create institutiile pentru copii) si pana la momentul actual, au trecut prin cosmarul institutionalizarii aproape 600.000 de copii.

E o statistica ce dezvaluie o realitate abominabila, pentru ca inseamna mult mai mult decat cei 600.000 de copii nenorociti in institutii. In­seamna un mod de a vedea lumea la nivel de societate. In consecinta, astazi, in anul de gratie 2016, ni se pare normal sa vedem in jur parinti care urla la copiii lor, parinti care-si lovesc si isi bruscheaza copiii.

Violenta asupra copiilor face parte din peisajul nostru cotidian, intr-atat, incat o ignoram. De asta m-a surprins reactia emotionala in masa fata de cazul dramatic al familiei Bodnariu.

Pentru ca vedem in jur, in tara noastra, sute de mii de copii care trec prin drame asemanatoare sau mai mari, vedem sute de mii de parinti in saracie crunta, trecem pe langa bebelusi dezbracati in miezul iernii, tinuti intr-o carpa la sanul secatuit de foame si de sete al mamelor, care cersesc un codru de paine, dar toate astea ne lasa reci, indiferenti, doar pentru ca sunt sub nasul nostru.

Nu pot sa inteleg de ce aici e absolut in regula sa vezi tragedii mereu, sa stii ca se petrec sub ochii tai, iar acolo sunt de netolerat!

 

Ati reactionat pe blog cu privire la indiferenta autoritatilor romane in ceea ce priveste tratamentul copiilor saraci de la noi. Ce trebuie facut pentru a elimina ororile de care pomeniti acolo?

S. D.: M-a intrigat profund ipocrizia parlamentarilor, care s-au trezit brusc, scan­dalizati de situatia familiei din Norvegia, de drama separarii dintre parinti si copiii lor, acolo, unde nu au nicio putere de actiune, dar aici ignora cu nonsalanta drame asemanatoare sau mult mai profunde.

Aici, unde chiar au puterea sa schimbe ceva, sa aiba impact, sa ajute cu adevarat la rezolvari concrete pentru sute de mii de copii si parintii lor, ce fac?

M-au scarbit fatarnicia si falsitatea unor alesi, care au actionat de-a dreptul caragialesc, intr-o lume intesata de tragedii, de copii care mor de foame, de parinti care sunt rupti de copiii lor strict din motive de sistem si de saracie severa.

Stiti ca asa-zisii copii „orfani din institutiile de stat, nu sunt orfani in adevaratul sens al cuvantului? Au cel putin un parinte, nu sunt orfani biologic, ci orfani social.

Sunt orfani din cauza saraciei! Sunt separati de parinti strict din motive de incapacitate a sistemului de a proceda astfel incat familia sa ramana impreuna.

Orfani biologic (copii fara parinti naturali) sunt doar 3% in tot sistemul de protectie! Dar aceste situatii preferam sa le punem intre paranteze; in schimb, ne scandalizeaza, nu-i asa, situatia dintr-o alta tara si ne apucam sa gesticulam si sa bombardam spatiul public cu lozinci patriotarde si gaunoase! M-a siderat eterna problema romaneasca a formelor fara fond.

Nu gasesc raspuns la intrebari elementa­re: de ce suntem atat de disperati sa ne ascundem gunoiul sub covor? De ce tre­cem non­salanti pe langa un copil lovit cu bestialitate de parintele sau?

De ce ne lasa reci drama unui bebelus infometat si cu picioarele goale, in gerul iernii? De ce trecem impasibili pe langa comunitati in care saracia si mizeria sunt la ele acasa, ca in Evul Mediu, fara apa curenta, fara incalzire, cu sute si mii de oameni care supravietuiesc in cocioabe de carton si de plastic? De ce le acceptam cu atata resemnare mioritica, fara sa facem ceva?

Ce trebuie facut, am vazut. Pentru asta, cazul familiei Bodnariu a fost revelator. Cred ca daca ar iesi oameni in strada, daca s-ar crea tot atata emotie in mase pentru sutele de mii de oameni care supravietuiesc in conditii de Ev Mediu in tara noastra, parlamentarii ar fi nevoiti sa accepte pachete de solutii din partea societatii civile. Pentru ca nici macar nu trebuie sa le gandeasca ei insisi.

Cred ca, atunci, ar gasi cai de colaborare diversele ministere, agentii, departamente, comitete si comitii care sunt, fiecare in parte, responsabile de cate o  bucatica din drama asta care pare prea mare pentru a fi gestionata.

E doar o impresie ca nu poate fi gestionata! E nevoie doar de vointa, de umanitate si de bun-simt in actul politic si administrativ. Solutii sunt. Am adus si noi, au adus si altii solutii concrete, implementabile si cu impact imediat.

 

Ce poate face oricine, din cei cu care viata a fost mai generoasa, pentru acesti copii? Eu ori altii ca mine, ce am putea face, de pilda?

S. D.: Impulsul pe care-l avem e sa dam cate ceva unor cersetori, sa ducem de Craciun si de Pasti niste cadouri la o familie amarata sau sa oferim cate o paine unei mame sarace, cu un bebelus, pe strada.

Asta, pentru ca avem o viata complicata, derulata la foc automat, cu obligatii, cu munca, cu agende incarcate. In toata nebunia asta, de multe ori uitam de propriii nostri copii!

Si cred ca de aici ar fi bine sa incepem. De la propriii nostri copii, de la familiile noastre! Sa fim mai prezenti fata de ei. Sa-i vedem ca exista, sa le acordam timp si sa-i privim pe ei, nu prin ei.

Sa nu fim niste prezenti absenti, pentru ca si copiii nostri sunt traumatizati de absenta noastra din viata lor, de faptul ca, intotdeauna, avem altceva mai important de facut decat sa le acordam lor timpul de care au cu disperare nevoie.

Apoi, le putem cere alesilor socoteala. Pen­tru ca transformarea de sistem ei o pot face! Ei sunt la butoane! Schimbarea profunda va veni odata cu reconfigurarea modului de alocare a banului public, astfel incat efortul financiar sa vizeze cauza, nu efectul, iar interventia autoritatii publice sa fie proactiva, nu reactiva.

Ce puteti face? Scrieti un memoriu parlamentarilor care tin de regiunea dumneavoastra. Intrebati-i ce planuri concrete au in privinta saraciei severe la copii, in privinta locuirii pentru cei din comunitatile marginalizate.

Solicitati-le actiune si apoi verificati impactul actiunilor lor. Spuneti-le ca altfel nu-i veti mai alege. Puneti presiune pe ministerele de resort. Ministerul Muncii, al Finantelor, al Dezvoltarii Regionale, al Fondurilor Europene. Poate aveti acolo oameni pe care-i stiti.

Si vedeti ce fac Serviciile Publice de Asistenta Sociala din cadrul Consiliilor Locale de care tineti. Pentru ca, in cele din urma, acestea ar trebui sa fie imputernicite sa actioneze pentru punerea in practica a atator strategii antisaracie si de incluziune sociala, care, de prea multe ori, raman doar niste fraze frumoase pe hartie.

 

Care sunt performantele HHC?

S. D.: Am salvat aproape 26.000 de copii de la abandon, de la separarea de familiile lor naturale. Am readus peste 6.000 de copii din abuzul institutionalizarii, inapoi, in medii familiale.

Am ajutat pana acum 900 de tineri sa devina independenti, odata ce au fost nevoiti sa iasa din protectia statului. Am dezvoltat peste 100 de servicii sociale (case de tip familial, centre de zi, centre de primire in regim de urgenta, centre maternale, centre de consiliere), ca alternative la institutiile de tip vechi.

Am sprijinit, prin consiliere familiala peste 700 de familii si, astfel, mii de copii au ramas alaturi de parintii lor. Ne concentram pe inchiderea institutiilor de tip vechi pentru copii, deoarece credem ca acestea le schilodesc copilaria.

Am format profesional aproape 7.000 de membri de personal din sistemul de protectie sociala. Avem convingerea ca, pana in 2020, institutionalizarea copilului in tara noastra poate fi eradicata.

In ansamblu, programele noastre urmaresc eradicarea institutionalizarii copilului si inlocuirea sa cu un sistem bazat pe conceptul familial. Asta, deoarece credem ca atasamentul, atentia individuala, iubirea si afectiunea sunt esentiale pentru fiecare copil.

 

Care e destinul celor care ies din sistem?

S. D.: Din fericire, tara noastra are majoritatea copiilor aflati in sistemul de stat plasati in alternative de tip familial: asistenta maternala, plasament familial simplu, case si apartamente de tip familial.

Mai sunt, insa, 8.000 de copii care sunt supusi institutionalizarii, lipsite de afectiune, de atasament, de orice ar putea sa semene cat de cat cu o viata familiala.

Pentru acesti 8.000 remediul e clar: plasarea lor in familii sau in medii de tip familial. Avem aproape 5.000 de tineri care ies anual din sistemul de protectie speciala, cu o perna si o patura in mana.

Sunt tinte vii pentru lumea interlopa. Fetele sunt expuse racolarii si traficului de fiinte umane, iar baietii sunt expusi haitelor de interlopi, din cauza lipsei de apartenenta.

Nimeni nu se intereseaza de ei, odata ce ies din sistemul de protectie sociala. Sunt ai nimanui. Le e cumplit de greu sa faca fata vietii, fara un loc in care sa doarma, fara mancare, fara vreun venit.

Dorm sub poduri, in adaposturi de noapte sau pe bancile din parcuri. Toamna tarziu, iarna si primavara, cand e frig si ploua sau ninge, drama este inimaginabila.

Fara modele parentale, le e greu sa perceapa cat de important e un loc de munca, asa ca renunta usor, atunci cand isi gasesc unul.

Fara tata sau mama care sa le fi demonstrat zi de zi cat e de important sa-ti dramuiesti salariul, isi cheltuiesc ceea ce castiga intr-o luna, intr-o zi, pe un telefon mobil sau pe alte nimicuri.

Intra intr-un lant vicios al dependentei de protectia sociala a statului, raman captivi in situatia de asistati social – asta, pentru ca sistemul din care provin nu a stiut sa-i pregateasca pentru viata.

Nu e o regula, dar de multe ori se intampla asa. De asta este esential sa ai locuinte sociale, sa le poti oferi un acoperis deasupra capului.

De asta e important sa-i poti consilia, sa-i poti sprijini sa-si gaseasca un loc de munca si sa le oferi mentoratul prin care sa inteleaga ca pot sa traiasca si pe picioarele lor la un moment dat.

De asta ai nevoie de centre de tranzit, in care sa poata sta un an sau doi, dupa ce ies din sistemul de protectie speciala, sa le cladesti increderea in sine si sa-i pregatesti sa dea piept cu lumea asta dura.

Pentru a reusi in viata, ai nevoie de sprijinul familiei, al prietenilor, trebuie sa ai incredere in tine si stima de sine.

Adica un cumul de sedimentari de personalitate pe care le capeti in familie, prin iubirea si aprecierea celor din jurul tau. Nicidecum intr-o institutie unde esti inregimentat ca intr-un lagar!

 

Stefan Darabus este director regional, Europa Centrala si de Sud  al Fundatiei „Hope and Homes for Children.

A consemnat Iuliana Alexa

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Nivelul de siguranță în cuplu
Nivelul de siguranță în cuplu

Oare ce înseamnă nivelul de siguranță în cuplu și cât depinde el de noi sau de celălalt? Ce impact are educația din copilărie și iubirea pe care am primit-o și cât de capabili suntem să căutăm și menținem relații de cuplu sănătoase? Aflăm din cele de urmează.

Citeste
„Divorțul este a doua cea mai dureroasă experiență din viața unui om, prima fiind moartea cuiva drag“
„Divorțul este a doua cea mai dureroasă experiență din viața unui om, prima fiind moartea cuiva drag“

Gabriela Saulea este medic, mamă și antreprenor. În urma divorțului pe care l-a traversat acum șase ani, a decis să înființeze un program unic în România, prin care să ajute persoanele care trec prin experiențele prin care a trecut și ea, în urma acestui eveniment traumatic. Ea consideră că fiecare sfârșit este un nou început, că fiecare divorț este o lecție de viață și că nicio suferință nu se întâmplă în zadar.

Citeste
De ce este important să ne iertăm părinții
De ce este important să ne iertăm părinții

Ne este greu să uităm anumite suferințe din copilărie sau anumite probleme și nemulțumiri din relația cu părinții noștri. În timp ce este firesc să recunoaștem că au greșit sau că nu ne-au oferit ceea ce aveam nevoie, este toxic să purtăm cu noi, de-a lungul vieții adulte, toate resentimentele, furia, conflictul cu cei care ne-au dat viață. Pentru binele nostru, în primul rând, este important și sănătos să știm să ne iertăm părinții.

Citeste
Abandon, violenta: cu ce se confrunta copiii nevazuti ai Romaniei
Abandon, violenta: cu ce se confrunta copiii nevazuti ai Romaniei

Copiii familiei Bodnariu, copiii Romaniei, abandonul, bataia, saracia. Iata cateva subiecte care nu ne plac, dar pe care ar trebui sa le privim in fata. Stefan Darabus, Ph.D., MBA director regional, Europa Centrala si de Sud „Hope and Homes for Children“, o voce lucida.

Citeste
10 reguli ale educației de gen, pentru părinți și copii
10 reguli ale educației de gen, pentru părinți și copii

Băieții se joacă cu mașinuțele, fetele cu păpușile, ei poartă bleu și ele roz. Băieții sunt duri și puternici, fetele drăguțe și feminine. Acesta este începutul, iar limitările capătă la maturitate proporții imense. Iată câteva reguli ale educației de gen. Reguli sănătoase!

Citeste
Care este scopul real al căsătoriei
Care este scopul real al căsătoriei

Ne căsătorim pentru că îl iubim pe celălalt, pentru că asta credem că ne aduce fericirea sau un statut social? Descoperă scopul real al căsătoriei. Probabil că nu te gândeai la asta…

Citeste