Cum ajungem să plătim pentru păcatele părinților noștri

Adriana Marton, psiholog şi psihoterapeut, vorbește despre păcatele părinților și ce efecte au ele asupra copiilor. Dar și despre cum ne putem vindeca de trecut.

 

În terapie am avut oameni devastaţi de părinţi în copilărie, afectaţi profund, în feluri în care nici nu ne imaginăm, la vârsta maturităţii.

Aleg să-mi fac treaba de psihoterapeut și să lucrez într-adevăr cu „materialul clientului“, cu scopul final de a nu distruge, de a nu dezbina, ci de a construi.

Citește și:

Parenting: Ce este obligatoriu să facă un părinte bun

Cum să le faci față unor părinți dominatori și manipulatori

Prin „a construi“ mă refer la relații mai bune cu sine și cu ceilalți, la a lucra la creșterea sentimentului comunitar al individului în așa fel încât, odată înţelese evenimentele și acțiunile părinților din copilărie, schimbarea convingerilor limitative să fie benefice clientului, în primul rând, fără a-i leza relaţiile cu cei din jur.

Să fie clar: ce au făcut părinții în copilărie, acțiunile lor asupra propriilor copii nu se pot schimba, rămân pe toată viața. Tot ce reușesc să fac în terapie este să schimb percepția asupra trecutului.

Un bărbat de 40 de ani vine în terapie pentru o pro­blemă cu superiorul său, la locul de muncă. Nu reușește să-și controleze emoțiile în prezența şefului, devine arogant, răzvrătit, agresiv în manifestări și în limbaj față de orice sarcină primește din partea superiorului; după acest episod de furie necontrolată, devine foarte neliniştit şi pleacă acasă pentru restul zilei sau chiar al săptămânii.

Această atitudine, pe care nu o poate controla, îl duce la un pas de pierderea locului de muncă, loc de muncă care îi este potrivit din restul aspectelor. De altfel, în aceeaşi manieră, a renunţat la ultimele două locuri de muncă.

Acțiunea lui nu are un temei rațional și, cu toate acestea, nu o poate controla. Din inventarul pe stilul vieții, analiza copilăriei, aflăm și descoperim împreună tatăl abuziv, un tată condus de sentimentul de inferioritate, un tată agresiv şi autoritar, care are puterea în mâini şi o foloseşte asupra copilului: îl denigrează, îl tratează ca pe un inferior, îi îngustează orizontul, îi refuză dreptul la replică, în orice confruntare verbală sau fizică (mă refer la sporturi sau activităţi domestice) cu fiul său face tot posibilul să iasă el, tatăl, învingător.

Copilul se simte un ratat în prezenţa tatălui şi apoi în prezenţa celorlalţi. Copilul se simte nedreptăţit, se simte neimportant pentru tată. Ulterior, îşi dezvoltă convingerea că este incapabil, că nu este bun de nimic, că nu este dorit.

Drept urmare, are o adolescenţă de răzvrătit, urmată de abandon şcolar în timpul facultăţii, ceea ce îi întăreşte convingerea că nu se ridică la nivelul aşteptărilor tatălui său şi este un ratat.

Acest sentiment al ratării îl urmăreşte toată viaţa: deşi tatăl s-a stins de câţiva ani, resentimentele sunt acolo şi izbucnesc în alte zone ale existenţei sale.

De obicei, când are în faţă o persoană asemeni tatălui în copilărie (o persoană care foloseşte puterea, o persoană care abuzează de funcţie nedându-i dreptul la replică, o persoană pe care o consideră inferioară intelectual lui), devine insolent, nesupus, agresiv, cu o furie incontrolabilă, după care se retrage.

Retragerea lui este sfâşietoare, deoarece câteva zile nu-şi poate scoate scena respectivă din minte, nu iese din casă, închide orice posibilitate de comunicare cu soţia sa.

Într-un astfel de caz, ca cel prezentat mai sus, scopul neadecvat al copilului este puterea, iar gândirea lui este: „Nu eşti şeful meu. Te voi înfrânge şi voi face aşa cum doresc“.

Iar scopul copilului devine, neconştient de cele mai multe ori, scopul adultului. Având o asemenea determinare orientată din copilărie spre scopul puterii, ca adult nu are decât neşansa de a-şi rata relaţiile, indiferent dacă sunt legături la serviciu, cu soția sau cu prietenii.

 

Ce este inadmisibil în comportamentul unui părinte față de copil

„Inadmisibil“ este un cuvând categoric şi este contrar  convingerilor multor părinţi, care, cu mare regret o spun, se ghidează după zicala românească moştenită din generaţie în generaţie „eu te-am făcut, eu te omor“, care le permite să se comporte oricum cu copilul lor, de parcă ar fi un bun, o posesie a lor, nu o fiinţă umană.

Inadmisibilă este maltratarea copilului. În continuare, voi prezenta pe scurt tipurile de maltratare, insistând asupra ultimului expus, sindromul Münchausen by proxy, deoarece este un abuz mai puţin cunoscut, fiind mai greu de diagnosticat și mai puțin evident.

Părinţii – împovăraţi de cerinţele şi responsabilităţile vieţii lor, de propriile lor conflicte şi nevoi nesatisfăcute – nu mai reuşesc să fie părinţi buni pentru copiii lor.

În acest caz, are loc una din formele de maltratare, adică părintele îi cauzează copilului vătămări fizice sau emoţionale care îi pun sănătatea fizică sau psihică în pericol.

Cele mai cunoscute forme de maltratare sunt: abuzul fizic, abuzul sexual, neglijarea şi abuzul emoţional. Copiii expuşi abuzului fizic sunt copiii loviţi, vătămaţi în mod intenţionat sau din lipsa grijii adulţilor. Corpul acestor copii spune povestea abuzului: oase rupte, arsuri, contuzii.

Ce nu se vede, este teama de o nouă manifestare incontrolabilă a părintelui, anxietatea în care trăieşte clipă de clipă, neajutorarea şi disperarea copilului.

Ce învaţă acest copil? Învaţă să se perceapă ca un copil rău, care nu este dorit şi care nu merită atenţia şi grija părinţilor, nu merită dragostea lor; se aşteaptă permanent să fie respins. Este într-o permanentă stare de alertă, anxios să nu stârnească mânia părintelui.

 

Copiii neglijați

Copiii neglijaţi sunt acei copii ai căror părinţi au o slabă capacitate emoţională de a se angaja pozitiv în dezvoltarea copilului.

Pentru nou-născuţi, neglijarea poate însemna consum de alcool sau droguri, privarea de alimente şi îngrijire. Semnele sunt un copil murdar, mirositor, prea palid, care nu ia în greutate.

Alteori, neglijenţa parentală poate fi mai puţin evidentă (aşa cum am amintit mai devreme de copiii lăsaţi în grija bonelor şi a rudelor de către părinţi absenţi), copii care nu se simt doriţi, cărora le lipseşte afecțiunea şi de ale căror nevoi emoționale nu se interesează nimeni.

Unii copii, pentru a compensa ceea ce adulţii nu le-au oferit, adoptă un rol parental de la o vârstă foarte fragedă, îngrijindu-se de ei şi de părinţi, aşa-numitul fenomen de parentificare.

Adulţii laudă această maturitate a copilului, însă copilul suferă de privarea de copilărie. Neglijarea copilului o puteţi privi ca pe o ucidere necruţătoare și tăcută a spiritului uman.

 

Copiii abuzați sexual

Copiii expuşi abuzului sexual pot fi abuzaţi de cei apropiaţi, de care sunt dependenţi fizic şi emoţional. Pe lângă părinţi, abuzatori pot fi bunicii, rudele apropiate şi alte persoane în care părinţii au încredere (profesorul, persoana care îngrijeşte copilul, vecinul, meditatorul).

Abuzatorul menţine o relaţie pozitivă cu familia, abuzul se întâmplă când este singur cu copilul. Se creează o legătură secretă între abuzatorul sexual şi copil, abuzul, ca şi secretul, fiind menţinut ani de zile, prin ameninţări şi constrângere, copilul fiind vulnerabil, dominat de sentimentul complicităţii, al confuziei şi al fricii.

Copilul se izolează de cei de vârsta lui, îşi pierde puterea de concentrare, apare un evident declin şcolar, iar în perioada adolescenţei are un comportament autodistructiv (abuz de substanţe nocive, prostituţie, tulburări de ataşament, regresii psihoafective, tentative de suicid).

Copiii expuşi abuzului emoţional…

… sunt supuşi unei acţiuni cronice a părinţilor sau îngrijitorilor, care are ca rezultat împiedicarea dezvoltării unei imagini de sine pozitive a copilului.

Această formă de abuz implică un model de comportament continuu faţă de copil, poate trece neobservat, cicatricile fiind interne.

Voi enumera câteva forme de abuz emoţional: copii care sunt percepuţi în mod negativ de către părinţi încă de la naştere, apoi este aşa-numitul sindrom al Cenuşăresei, terorizarea copilului prin ameninţări cu bătaia sau părăsirea, violenţa între părinţi (este o formă de abuz emoţional), plasarea copilului între doi părinţi ostili în cazul divorţului, sindromul Münchausen by proxy sau prin intermediar.

 

Sindromul Münchausen

Este o tulburare psihică în care persoana pretinde că este bolnavă sau, în mod intenţionat, îşi induce simptomele unei boli. Intenţia este de a atrage atenţia asupra ei din ipostaza „bolnavului“.

Persoanele care sunt afectate de acest sindrom pot avea comportamente diferite, acuzând diverse probleme fizice: dureri de cap, palpitaţii, ameţeli, arsuri stomacale (în general, dureri care nu pot fi combătute) sau pot acuza probleme psihice (aud voci sau au halucinaţii), sau încearcă să se îmbolnăvească (îşi cauzează răni, încearcă să le infecteze).

Aceste persoane îşi exagerează boala şi îşi pot petrece ani de zile prin cabinete medicale şi spitale făcând analize costisitoare, inclusiv intervenţii chirurgicale, care, ele ştiu că nu le sunt necesare, ci doar pentru a menţine atenţia partenerului, a personalului medical, a familiei asupra lor.

În urma observaţiilor clinice, au fost identificaţi câţiva factori care favorizează apariţia sindromului Münchausen, şi anume: o boală din vremea copilăriei prin care copilul a beneficiat de atenţie medicală de lungă durată; o traumă emoţională, cum ar fi neglijarea lui de către părinţi sau abandonul.

Ca rezultat al acestei traume, persoana poate avea probleme nerezolvate cu părinţii, situaţie care îl provoacă să simuleze o boală. Ca adulţi, au compulsia de a se pedepsi (masochism) cu boala, hrănindu-şi convingerea că sunt nevrednici.

Fiind bolnavi, îşi satisfac nevoia de a fi importanţi şi se simt în centrul atenţiei. De asemenea, îşi satisfac nevoia de a pasa responsabilitatea stării lor de bine şi a îngrijirii lor altor persoane.

În general, sunt afectate de sindromul Münchausen persoane din două grupuri: femei cu vârste între 20 și 40 ani – de cele mai multe ori, cu formare medicală – şi bărbaţi necăsătoriţi cu vârste între 30 și 50 ani.

Diagnosticarea sindromului se face greu, dar, dacă sunt descoperiţi, aceşti pacienţi pleacă mai departe şi aleg alt doctor ca să le acorde atenţie.

Sindromul Münchausen by proxy sau prin intermediar presupune existenţa unui copil şi este, cum spuneam, un abuz emoţional asupra copilului, deoarece, aproape în toate cazurile, mama exagerează simptomele unei boli sau chiar induce boala copilului său pentru a-şi atinge ţelul: să primească atenţia medicilor.

Pentru a perpetua legăturile create cu cadrele medicale şi pentru a menţine atenţia asupra sa, mama este capabilă să modifice rezultatele analizelor, să agraveze starea copilului (să-l otrăvească, să-l înfometeze, să-l sufoce sau să-i aducă o vătămare fizică), iar în cazurile cele mai grave – să-i cauzeze moartea.

Adriana Marton
www.adrianamarton.blogspot.ro
https://www.facebook.com/AsaCumSunt