Now Reading
De ce este important să ne iertăm părinții

De ce este important să ne iertăm părinții

Avatar photo
De ce este important să ne iertăm părinții

Ne este greu să uităm anumite suferințe din copilărie sau anumite probleme și nemulțumiri din relația cu părinții noștri. În timp ce este firesc să recunoaștem că au greșit sau că nu ne-au oferit ceea ce aveam nevoie, este toxic să purtăm cu noi, de-a lungul vieții adulte, toate resentimentele, furia, conflictul cu cei care ne-au dat viață. Pentru binele nostru, în primul rând, este important și sănătos să știm să ne iertăm părinții.

 

Multe dintre bătăliile pe care le purtăm ca adulți, au rădăcini în copilărie. Să fie totul din vina părinților și a îngrijitorilor sau joacă un rol și temperamentul nostru?

Daniela Stanciu: Atâta vreme cât suntem copii, părinţii sunt responsabili în cea mai mare parte de împlinirea nevoilor noastre.

De modul în care comunică, de atitudinea şi comportamentul lor în relaţie cu noi depinde îndeplinirea unor nevoi precum cea de ataşament securizant, de exprimare a emoţiilor, de autonomie, de joacă, spontaneitate, precum şi de îndrumare şi ghidare – prin stabilirea unor limite sănătoase.

Cu toate că persoanele semnificative din viaţa noastră (mama, tata, bunicii, bona sau poate chiar o învăţătoare) au un rol determinant în apariţia unor tipare cognitive împovărătoare, sunt şi alte elemente care pot contribui la conturarea acestora.

Temperamentul, la rândul lui, are un cuvânt de spus. De exemplu, dacă vorbim despre un copil cu un temperament coleric, care reacţionează rapid şi intens la o interdicţie (chiar dacă aceasta este una sănătoasă şi explicată de părinte), poate determina, în replică, o reacţie mai dură din partea părintelui. Apoi, comportamentul copilului, de revoltă, se poate accentua, şi cercul vicios a fost deja creat.

Un alt exemplu ar putea fi acela al unui copil timid, retras, care se confruntă cu un mediu familial nesuportiv, care nu primeşte afecţiune şi este criticat constant.

El va deveni şi mai reticent în relaţiile cu cei din jur, mai retras, putând apărea ulterior un tipar de izolare socială. Spre deosebire de acesta, un copil sociabil, confruntat cu aceleaşi condiţii, îşi va orienta atenţia către alţi copii sau adulţi, creându-şi astfel relaţii hrănitoare, care pot contrabalansa, într-o anumită măsură, neajunsurile din familie.

 

Chiar și părinții bine intenționați pot greși. Cum putem accepta limitele umane ale părinților noștri?

D.S.: Se întâmplă uneori ca, din prea multă dragoste, părinţii să contribuie la crearea unor tipare cognitive împovărătoare pentru copiii lor.

Aici am putea lua în considerare două situaţii întâlnite destul de frecvent: acordarea unei prea mari libertăţi, lipsa unor limite sănătoase, ceea ce poate duce la apariţia unor trăsături narcisice în viaţa de adult;

sau răsfăţul excesiv, concretizat în a nu-l lăsa pe copil să facă nimic, fapt ce poate submina dezvoltarea competenţelor, a autonomiei şi, în consecinţă, în viaţa de adult poate apărea dependenţa.

Părinţii îşi doresc ce-i mai bine pentru copiii lor. În foarte puține cazuri există părinţi despre care s-ar putea spune că sunt rău intenţionaţi.

Acest lucru se întâmplă pentru că, la rândul lor, au fost marcaţi de anumite evenimente de viaţă, suferind traume majore, şi nu ştiu cum să gestioneze rolul de părinte.

Pentru a accepta limitele umane ale părinţilor noştri putem începe prin a privi la noi înşine în perioada copilăriei. Oare am stricat o jucărie având, de fapt, o intenţie bună, adică din dorinţa de a explora sau de a face ceva nou?

Sau, adulţi fiind, am vrut să fim aproape, să ajutăm un prieten şi poate acesta a considerat că suntem intruzivi? Întorcându-ne către părinţii noştri, este important să ţinem seama că au fost şi ei, la rândul lor, copii.

Şi, cel mai adesea, deşi şi-au propus, probabil, să nu repete greşelile propriilor părinţi, s-au dus în acelaşi tipar, care reprezenta pentru ei obişnuitul, familiarul.

Noi, cei din prezent, suntem modelaţi de toate experienţele noastre de viaţă de până acum. Şi se poate întâmpla să facem greşeli. După ce le facem, regretăm şi ne dorim iertarea.

La fel se întâmplă şi cu părinţii noştri. Şi aşa cum este important să manifestăm compasiune faţă de noi înşine, atunci când greşim, putem exersa compasiunea şi faţă de părinţii noştri.

Citește și:

Ce învață copiii din relația părinților

10 reguli ale educației de gen, pentru părinți și copii

De ce este nocivă furia față de părinți?

D.S.: Furia este o emoţie naturală, firească şi reprezintă un semnal de alarmă. Atâta vreme cât ne aplecăm cu atenţie asupra ei, observând ce anume ne transmite şi facem ceva pentru a reveni la starea de bine, lucrurile sunt pe făgaşul lor firesc.

Dacă, însă, furia se menţine ca intensitate şi nu reuşim, de exemplu, să o ducem în zona de iritare sau dacă apare în mod frecvent, atunci resimţim din plin efectele ei negative.

Apariţia furiei este generată de aşa-numitele erori de gândire de tipul „în viaţa mea nu-i nimic bun din cauza părinţilor mei“ sau „părinţii mi-au distrus viaţa!“.

În plus, asemenea distorsiuni cognitive (suprageneralizare şi centrare pe negativ) pot aduce, pe lângă furie, şi alte emoţii nocive, precum tristeţe şi anxietate.

Corpul nostru simte din plin furia. Tensiunea dată de aceasta, alături de gândurile care o generează, poate duce la apariţia unor suferinţe fizice.

Furia neexprimată, care mocneşte acolo, în interiorul nostru, poate avea efecte devastatoare în timp, manifestându-se sub forma unor boli grave.

La polul opus, furia exprimată într-o manieră nesănătoasă în relaţie cu părinţii (agresivitate verbală sau în cazuri extreme agresivitate fizică) duce la deteriorarea relaţiilor şi la apariţia unor emoţii şi mai împovărătoare, precum vinovăţia şi ruşinea.

 

Uneori, avem parte de părinți toxici și traume mai mici sau mai mari din copilărie. Ce înseamnă, de fapt, să ne iertăm părinții?

D.S.: Poate că este mai simplu să spui: „Din cauza alor mei sunt acum singură şi nicio relaţie nu funcţionează!“ sau „viaţa mea e un calvar din cauza lor…“, însă lucrul acesta presupune nişte costuri emoţionale şi, în acelaşi timp, îţi blochează acele comportamente care te-ar ajuta să ieşi din situaţiile care nu-ţi convin.

E bine să-ţi iei un răgaz şi să vezi care sunt aceste costuri şi de ce anume te privezi neacţionând pentru a schimba ceva.

Dacă tendinţa ta este de a te duce către a nu-i ierta, cel mai probabil apare o schemă cognitivă de pedepsire, aceasta însemnând că eşti aspră şi necruţătoare atât cu tine, cât şi cu ceilalţi.

Deşi acest tipar s-a conturat tocmai ca urmare a faptului că, probabil, în copilărie nu-ţi erau permise greşelile, iar când acestea apăreau erai pedepsită de către părinţi, acum poţi începe să faci tu lucrurile diferit în relaţie cu ei.

Să ne iertăm părinţii înseamnă, în primul rând, să trecem dincolo de ranchiună, de încrâncenare şi să-i privim cu compasiune. Şi apoi să vedem ce ar avea sens pentru noi în momentul respectiv.

Poţi face tot ceea ce ţine de tine pentru a îmbunătăţi relaţia cu ei. Dacă ei nu au ştiut în copilărie cum să gestioneze anumite situaţii, tu poţi face acum lucrurile diferit în relaţie cu ei: să-ţi exprimi nevoile şi dorinţele sau să pui limite sănătoase în zonele în care consideri că este necesar.

Sau poţi alege să păstrezi o relaţie mai distantă cu părinţii tăi şi, în cazul în care este o relaţie toxică, poţi chiar să alegi să rupi relaţia.

 

Ce înseamnă să faci pace cu trecutul tău? Cum te ajută acest lucru să te vindeci și cât de important este să îți apreciezi atât reziliența, cât și responsabilitatea pe care o ai față de tine?

D.S.: Atunci când eşti în război cu trecutul tău, blamându-ţi părinţii, nu faci altceva decât să te autosabotezi. Nu poţi construi liniştea şi pacea interioară pe furtuna creată de furie şi resentimente.

Să faci pace cu trecutul tău înseamnă să le acorzi iertare părinţilor tăi şi în felul acesta să-ţi dai voie să mergi mai departe cu seninătate şi speranţă.

Ranchiuna te poate cantona într-un fel de zonă de neputinţă, dacă-ţi spui lucruri precum „zarurile au fost aruncate, e vina lor, eu nu pot face nimic!“.

Asumându-ţi responsabilitatea, îţi poţi (re)descoperi şi folosi propriile resurse pentru a îndepărta umbrele trecutului.

Să mergi mai departe înseamnă să porneşti de la acceptarea trecutului aşa cum a fost el, cu toate neajunsurile lui. Acceptarea nu înseamnă că nu faci nimic în direcţia dorită de tine.

Mai degrabă înseamnă să te priveşti cu compasiune şi, în acelaşi timp, cu apreciere faţă de tine, pentru rezilienţa de care ai dat dovadă, pentru ceea ce ai devenit, în ciuda greşelilor pe care le-au făcut părinţii tăi în relaţia cu tine.

Ei au fost responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat în perioada copilăriei, însă acum responsabilitatea îţi revine ţie. Drumul către slăbirea în intensitate a schemelor cognitive și către dezvoltarea personală poate fi uneori mai dificil, însă, cu răbdare, preseverenţă şi suportul unui psihoterapeut, acest drum devine mai lin şi posibil de parcurs.

 

Daniela Stanciu este psihoterapeut cognitiv-comportamental, competenţe în terapia sistemică: cuplu, copil, familie, tel.: 0745.089.985, [email protected], www.aventuradezvoltarii.com

Foto: Shutterstock

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top