De ce ne pierdem in rolul de parinti
Copii, familie largita, roluri la locul de munca… Pare ca rolul de partener al celuilalt e pe locul… 5. De ce oare? Si ce e de facut pentru a regasi identitatea? Raspund Sandra Poclitaru, psihoterapeut experentialist in supervizare, si Teodora Sarbu, psiholog clinician.
Psychologies: De ce se pierd unii oamenii in rolul de parinti atunci cand au copii si nu mai sunt un cuplu?
Sandra Poclitaru: Astazi vorbim despre o noua definitie a cuplului, se restructureaza intreg conceptul, care difera mult fata de conceptul in care ne regaseam inainte.
Societatea exercita o presiune foarte mare asupra noastra, ne simtim evaluati, judecati si totul trebuie sa ne iasa perfect: copiii, nevasta, cainele, job-ul, sexul etc., iar aceasta „perfectiune“ aduce cu sine multa greutate si responsabilitate.
Ce trebuie sa stiti, este ca schimbarile in cuplu apar cu mult inainte sa se nasca bebelusul. Sunt studii care au demonstrat ca in cel de-al treilea semestru de sarcina se produc niste modificari chimice care schimba comportamentul ambilor parteneri.
E o perioada absolut normala de adaptare la situatia noua: contextul se modifica, timpul celor doi se modifica, prioritatile celor doi se modifica, asteptarile, de aseamenea.
Cred ca este nevoie de multa flexibilitate si de un grad mare de adaptabilitate pentru a face fata acestei etape, aceea de a fi parinte.
Cuplul are nevoie de o perioada de acomodare, de tranzitie, indiferent daca este la primul sau la al doilea copil. Aici este datoria noastra, a psihologilor, sa informam, sa explicam, sa ne oferim ajutorul.
Oamenii au nevoie de informatii: ce inseamna legatura cu fatul si cat de importanta si vitala este teoria atasamentului (care descrie si integreaza stiintific nevoia fiintelor umane de a forma si intretine legaturi emotionale puternice fata de alte fiinte umane);
ca in momentul nasterii mama retraieste cumva ce s-a intamplat cu ea; ca parintii regreseaza la stadiul de copii si au nevoie sa se intample asta;
ca tatal trece si el prin schimbari semnificative; ca apar noi roluri (mama/tata), ele fiind extrem de importante, atat in sine, cat si prin faptul ca vin sa extinda cumva structura omului, alaturandu-se rolurilor de femeie, iubita, iubit, barbat etc.
E un moment major de restructurare pe persoana fizica. Stiti care e ideea? Oamenii au foarte multe resurse, iar in momentele de presiune majora aceste resurse majore vor iesi la suprafata, ajutandu-i sa faca fata.
Oamenii se pierd in rolul de parinti: o data, pentru ca nu s-au putut adapta multiplelor sarcini si nu fac fata rolului de parinte si, o data, pentru ca intra in rutina si stau doar in rolul acesta, daca tot au invatat cum se face.
Teodora Sarbu: Motivele variaza de la un cuplu la altul: in unele cazuri, responsabilitatea este prea mare, in altele, impartirea sarcinilor nu este efectuata intr-o maniera adecvata, avantajoasa pentru ambii parteneri, iar in altele venirea pe lume a copilului este investita cu valoare de rezolvare a problemelor de cuplu.
Asumarea rolului de parinte vine cu o serie de asteptari nerealiste („Atunci cand vine copilul, o sa stiu ce am de facut, o sa simt ce are nevoie“, „Trebuie sa ii ofer totul copilului meu, altfel nu sunt un parinte bun“). Acestea sunt maxime pe care le citim in reviste, pe care parintii le promoveaza in ciuda faptului ca sunt nerealiste.
Dorinta de a face totul cum trebuie este cea care limiteaza drastic timpul si disponibilitatea emotionala alocate partenerului, astfel ca intimitatea, manifestarile de afectiune si contactul cu partenerul dispar treptat, lasand loc frustrarii. Uneori, pierderea in rolul de parinte poate indica evitarea problemelor existente in cuplu.
Cel mai mare risc este cel al separarii, deoarece o relatie de cuplu presupune un nivel de investitie si disponibilitate emotionala.
Scaderea calitatii relatiei de cuplu este, si ea, un risc, intrucat conversatiile adulte autentice si intimitatea sunt inlocuite de nopti nedormite, jocuri si plimbari cu caruciorul in parc.
Sigur, timpul petrecut cu copilul este important, insa nu este de neglijat importanta timpului petrecut exclusiv in cuplu. In caz contrar, partenerii se distanteaza, iar relatia devine una de obisnuinta si de simpla colaborare pentru cresterea copilului, relatie lipsita de atasament si satisfactii.
Un alt risc il reprezinta pierderea propriei identitati, parintii nemafiind sot/sotie sau femeie/barbat, ci doar mama/tata.
Acesta este motivul pentru care, ulterior, separarea de copilul ajuns la adolescenta sau maturitate declanseaza crize de indentitate si manifestari de tip depresiv.
O sursa de conflict este impartirea sarcinilor, motiv pentru care este foarte important ca partenerii de cuplu sa discute si sa faca o lista a responsabilitatilor fiecaruia, astfel ca, odata cu aparitia copilului, cei doi se vor simti mai organizati si vor actiona ca o echipa, vor avea simtul cooperarii.
Este importanta stabilirea unui timp pe care cei doi sa il petreaca impreuna cu copilul si a unui timp in care sa aiba parte de intimitate si spatiu doar pentru ei insisi, atat individual, cat si in cuplu.
Cursurile de parenting sunt de un real ajutor. In cazul in care distantarea deja s-a produs, este indicata terapia de cuplu.
Daca nu exista disponibilitate pentru aceasta, se recomanda parcurgerea unui plan de rezolvare a problemei prin identificarea si definirea acesteia, prin stabilirea cauzelor si prin propunerea si implementarea solutiilor alternative.
In unele cazuri, insasi constientizarea distantarii, discutarea acesteia si petrecerea unui timp impreuna, ca un cuplu, pot reprezenta un pas spre remediere.
Care sunt riscurile acestei situatii?
S. P.: Riscurile ce apar din aceasta situatie sunt variate: unele tin de intimitatea cuplului, pentru ca si ea sufera transformari, iar partenerii trebuie sa comunice deschis despre nevoile lor si sa-si ofere sprijin reciproc, in masura in care pot. Mediul familial o sa fie incarcat si apasator, pentru ca apar neintelegeri si frustrari.
Exista o puternica dorinta a copilului de a acapara toate teritoriile existente in viata parintilor sai si exista o puternica tentatie a parintilor de a-i permite – astfel, totul se va rezuma la copil (risc care poate duce ulterior la un altul, acesta nu mai are loc sa se dezvolte, sa experimenteze singur si sa devina un adult sanatos). In situatiile nefericite, apar rupturi, relatii extraconjugale, indepartarea celor doi parteneri, divortul.
T. S.: Copilul crescut intr-un mediu in care parintii nu isi manifesta afectiunea unul fata de celalalt, va primi un prim model de relatie disfunctionala, astfel ca, in viata adulta, va cauta tiparul observat in familie.
In copilarie, efectele acestui tip de relationare pot lua forma responsabilizarii inconstiente a copilului pentru esecul cuplului si pentru anumite lipsuri pe care parintii le-au resimtit.
Parintii asociaza, involuntar, venirea pe lume a copilului cu momentul in care au uitat de ei insisi. Adesea, auzim afirmatii care, indirect, ne demonstreaza acest lucru: „Nu mai am timp pentru mine“; „nu mi-am mai cumparat ceva frumos, ca sa am pentru copil“.
In cel mai rau caz, acuzele sunt aduse copilului in mod direct, iar acesta sufera pentru prejudiciile aduse parintilor, dar in cele mai multe dintre cazuri vinovatia apare intr-o forma pe care copilul o simte, insa nu o poate identifica in mod constient, ceea ce provoaca dezechilibru emotional.
Cum poate fi remediata aceasta situatie?
S.P.: Comunicarea este vitala, as zice eu. Cei doi adulti care formeaza un cuplu, sa incerce sa ramana ancorati in nevoile lor: daca ei sunt fericiti, copilul va fi la fel.
Sa fii mama, respectiv tata, nu inseamna ca trebuie sa renunti la a mai fi femeie/ barbat, din contra esti femeie/ barbat la puterea… Completati voi o cifra.
Cei doi au nevoie sa negocieze tot ce tine de cuplu. Oamenii trebuie sa-si evalueze, atat cat pot si cat considera necesar, punctele forte si punctele in care au nevoie de ajutor, fie ca asta inseamna sarcina, momentele imediat dupa sau in anii ulteriori, fie ca asta inseamna probleme de intimitate, sau de orice alta natura si sa apeleze la ajutor specializat. Uneori, sa crezi ca te poti descurca de unul singur, este o iluzie.
In ce sens e dezavantajos si pentru copii acest tip de relationare?
S. P.: Copilul mic va impregna corporal toata emotia parintilor sai, pentru ca altfel nu stie. Ulterior, el este ca un burete care absoarbe tot.
Este foarte important cum se simte parintele cand e cu copilul (daca e prezent, daca are capacitatea de a se iubi pe sine, daca are capacitatea de a se simti bine si de a se juca, daca e disponibil pentru copil) si cum se simt si interactioneaza cei doi in cuplu.
Copilul va oglindi relatia parintilor sai, sa stiti! El are un fantastic simt al perceperii prezentei sau absentei fluxului emotional dintre voi – toate bucuriile, emotiile, neajunsurile, frustrarile, nemultumirile spuse si nespuse, iar el are nevoie de consecventa. Fiti consecventi in legatura ce ceea ce ii daruiti copilului vostru!
Ce invata copiii pentru propria lor relatie de cuplu viitoare din cuplul parental?
S. P.: Un model de a relationa – asta vor invata. El invata din interactiunea celor doi despre afectivitate, intimitate, exprimarea emotiilor, gestionarea lor si are nevoie sa se dezvolte intr-un adult sanatos din toate punctele de vedere.
Daca relatia de cuplu este erodata, el va invata, din pacate, sa nu-si exprime sentimentele, sa nu le manifeste, sa le respinga, sa le nege, sa fie ambivalent.
Daca relatia celor doi este armonioasa si este sanogena, copilul va invata sa relationeze intr-un mod frumos si autentic, exprimandu-si emotiile constructiv. Si ne dorim sa se intample asta, nu?
T. S.: In primii ani de viata ai copilului, familia este intregul univers, modelul de viata. Cuplul parental va fi cuplul pe care copilul il va cauta la maturitate.
Desi, uneori, afirmam ca vrem o familie mai buna decat cea in care am crescut, ca adulti, cautam confirmarea mesajelor primite in copilarie.
Modul in care actionam in relatia de cuplu este rezultatul modului in care am perceput relatia parintilor, desi nu observam intotdeauna acest lucru.
Asadar, lipsa apropierii dintre parinti poate veni ca un dat, iar copilul o va percepe ca fiind modul firesc de a relationa cu partenerul de cuplu.
Asadar, internalizarea valorilor si a comportamentelor observate in familie stabileste modul in care viitorul adult se va raporta la propria familie.
