Despre tradarea in cuplu sau prietenie
Nu stim care tradare doare mai tare: cea din partea unui prieten sau iubit alaturi de care credeai ca imbatranesti… Un fenomen vechi de cand lumea, deseori mentionat in istorie, ce transpare si astazi (de cate ori nu am auzit expresia „si tu, Brutus?!“), decriptat, pe indelete, de psihoterapeutul Daniela Tudora.
Psychologies: In general, este tradarea invatata din familie, din mediul social sau tine de caracterul fiecaruia? Care-i sunt resorturile?
Daniela Tudora: Tradarea are radacini adanci in psihicul uman. Originea ei se afla in inconstientul colectiv. Ne putem gandi la situatiile biblice, cum sunt tradarea lui Adam si a Evei si expulzarea lor din Eden, sau tradarea lui Iisus, pentru a intelege ca este un sentiment prezent inca de la inceputuri.
De altfel, tradare poate exista doar daca a existat incredere. Nu ne poate trada un strain sau un dusman, ci doar o persoana in care avem incredere. In copilarie, parintii sunt cei in care avem incredere totala si, tot in relatie cu ei, experimentam tradarea. Astfel, tradarea devine o poarta pentru iesirea din Eden si integrarea in lumea reala. Nu este ceva ce invatam, ci mai degraba mostenim, este ca un pacat stramosesc ce face ca viata reala sa existe.
Are legatura tradarea cu egoismul si orgoliul?
D.T.: Poate avea. Insa egoismul si orgoliul nu sunt motivele pentru care o persoana tradeaza. Oamenii nu tradeaza pentru ca sunt egoisti sau orgoliosi, dar pot avea si aceste trasaturi. Persoanele care tradeaza repeta ceva ce au trait intr-un stadiu infantil de dezvoltare, cand orgoliul si egoismul sunt prezente in masura mai mare decat la adulti.
Daca eul a ramas blocat intr-un asfel de stadiu, persoanele respective pot sa devina exagerat de egoiste si nu se gandesc la ranile si la durerea pe care o declanseaza in partenerul pe care il tradeaza. Insa aceasta este o extrema, nu putem generaliza.
De ce tradeaza barbatii in cuplu, de exemplu?
D.T.: Este o problematica ce tine de integrarea feminitatii sau a aspectului Anima, cum este numit in psihologia analitica. Caracteristicile feminine ale barbatului nu au fost acceptate, au fost respinse, reprimate in inconstient. Acelasi lucru se repeta si in relatia de cuplu, iar feminitatea se face prezenta doar prin cai aducatoare de necazuri.
James Hall, psiholog jungian, reuseste sa explice acest lucru intr-o maniera foarte creativa si plina de inteles: „Daca in relatia prezenta a barbatului, feminitatea lui a fost respinsa, in momentul tradarii, feminitatea respinge relatia“. Ce a fost negat, ascuns, neacceptat, iese cumva la suprafata, isi cere dreptul la existenta. Astfel, tradarea devine uneori o posesie a continutului inconstient asupra eului.
Dar femeile?
D.T.: In cazul femeilor, este o problematica ce tine de integrarea masculinitatii – aspectul Animus – si de valorizarea propriei feminitati. Ceea ce s-a constelat in inconstient este o masculinitate foarte critica, care o impinge pe femeia care tradeaza sa nu fie niciodata multumita de ceea ce este, sa nu se aprecieze, sa se judece mult prea aspru.
Daca barbatul din relatia prezenta este asemanator masculinitatii interioare a femeii, ea va cauta, prin tradarea partenerului, pe cineva capabil sa ii valideze feminitatea. Nu de putine ori, am auzit: „Tin mult la partenerul meu, ne cunoastem de mult timp, insa de cand ies si cu altcineva, parca am intinerit, ma simt mult mai frumoasa, parca am mai multa incredere in mine“.
Unele femei s-au lovit, in majoritatea relatiilor de cuplu, de parteneri care, sub o forma sau alta, le-au tradat. Exista aici mecanisme inconstiente de alegere a aceluiasi tip de partener?
D.T.: Ne putem gandi ca in copilarie, in perioada increderii totale – sau „a increderii de animal“, cum este cunoscut termenul in literatura de specialitate – tradarea din partea celor apropiati a fost ingrozitor de dureroasa. Ranile sunt foarte mari, iar eul are o capacitate mult prea mica pentru a reusi sa schimbe ceva, in ciuda faptului ca intentia poate sa existe. Forta a ceea ce s-a constelat, este atat de mare, incat conduce eul tot in directia tradarii, suferintei, dezamagirii si deceptiei.
Se poate sa iti asiguri relatia de cuplu impotriva tradarii? Putem vorbi de greseli care duc la tradare?
D.T.: Increderea si tradarea sunt doua fete ale aceleiasi monede. O astfel de incercare tine mai degraba de o teama foarte mare, care apare in urma unor tradari violente. Sunt persoane care incearca sa se asigure ca nu vor mai trece niciodata prin asa ceva, care vor sa-si construiasca relatia perfecta, nu accepta niciun risc si cer de la parteneri promisiuni de iubire vesnica si juraminte de fidelitate. Nu cred ca exista greseli ce duc la tradare si nici nu putem sa-i controlam pe ceilalti sa nu ne tradeze, printr-un comportament „lipsit de greseala“. Cred ca e o chestiune ce tine de viata si de calea individuala a fiecaruia.
Este binecunoscut cazul femeii care fura partenerul prietenei sale… Care este explicatia psihologica pentru acest fenomen?
D.T.: Nu cred ca exista o explicatie psihologica general valabila; o ipoteza ar fi incapacitatea masculinitatii interioare de a-i valida feminitatea. Probabil ca tradarea pe care a suferit-o in relatia cu barbatii din viata ei, in special cu tatal, a luat forma devalorizarii, nimeni nu a stiut sa o aprecieze.
Ce s-a dezvoltat in interior este o masculinitate care ii spune tot timpul cat de nesemnificativa si lipsita de importanta este. In opozitie, in plan constient, s-a dezvoltat lupta pentru castigarea validarii, a confirmarii, insa este o lupta neloiala, iar confirmarea pe care o obtine prin tradarea prietenei si castigarea partenerului acesteia este iluzorie, nereala.
De ce unele persoane sunt mai afectate de tradare decat altele?
D.T.: Momentul in care afli ca ai fost tradat de partenerul de cuplu sau de prieten este devastator si poate fi tragic. Sentimente ca dorinta de razbunare, negarea valorii celuilalt, cinism, tendinte paranoide, sentimente de invinovatire ies la suprafata si acapareaza personalitatea si preocuparile celui tradat.
Sa treci „peste“ poate fi la fel de periculos ca si tendinta inconstienta de autotradare. Este ca si cum ai o rana vizibila si vrei sa o acoperi, sa nu se vada, in loc sa o tratezi cu seriozitate. Oricat ar fi de dureros, atat cel care tradeaza, cat si cel tradat trebuie sa treaca „prin“ situatia cu care se confrunta, sa devina constienti de ceea ce sunt, traiesc si simt. Astfel, pot sa lucreze asupra integrarii aspectelor inconstiente si a cresterii personale.
Putem vorbi de anumite caracteristici specifice persoanelor care sunt predispuse la tradare? Si chiar o fac?
D.T.: Toti suntem predispusi sa tradam, intr-un fel sau altul, fie ca nu pastram un secret, nu suntem alaturi atunci cand e nevoie sau inselam. De aceea, putem mai degraba sa vorbim de acele caracteristici care ne determina de cele mai multe ori sa nu tradam.
Cred ca acestea sunt: capacitatea de diferentiere, capacitatea de constientizare si alegere, maturitatea emotionala. Este o diferenta foarte mare intre cineva care se lasa prada continuturilor inconstiente si isi tradeaza partenerul si cineva care stie ca e predispus sa-si tradeze partenerul, dar alege sa nu o faca.
Cum putem depasi faptul in sine?
D.T.: Dupa tradare, cei doi parteneri de cuplu sau cei doi prieteni se afla intr-o noua relatie: tradator si tradat. Analiza acestei relatii poate scoate la iveala directia sau directiile in care se vor indrepta. Nu este indicat sa trecem „peste“, ci „prin“ tradare.
Sa ne confruntam cu ceea ce simtim, atat ca tradator, cat si ca persoana tradata. Este un proces foarte dificil, care, daca e tratat cu seriozitate, poate dura ani de zile, insa putem cere sau ne putem ruga ca, la final, sa vina iertarea.
Se poate repara cu adevarat?
D.T.: Se poate repara daca cei doi gasesc un sens in a repara acea relatie si daca reusesc sa inteleaga sensul tradarii in context extins. Pana la urma, tradarea poate fi o poarta spre iertare. Insa a ierta de dragul atitudinii religioase este neadecvat si poate fi autodistructiv. Iertarea nu vine de la eu.
Ce poate sa faca eul este sa ceara sau sa se roage ca iertarea sa vina. Uneori, partenerul care a tradat este „iertat“ pentru ca cei doi au copii, iar acestia „nu trebuie sa sufere“. Este o atitudine la fel de inselatoare ca si tradarea in sine. Copiii sufera mai mult din cauza vietii inconstiente a parintilor, din cauza a ceea ce acestia ascund si lasa netrait.
De aceea, responsabilitatea parintilor, in acest caz, este sa se preocupe cu seriozitate de viata lor emotionala. Nu intotdeauna se cauta repararea relatiei, fie ea de cuplu sau prietenie, ci se cere uneori, de catre viata insasi, iesirea urgenta din acea relatie.
DANIELA TUDORA este psihoterapeut cu formare in psihoterapie analitica, relatia parinte-copil, probleme de cuplu, imbunatatirea situatiei scolare la adolescenti, orientare in cariera, autism. Telefon: 0732.823.784. www.danielatudora.blogspot.com
