Parenting: efectele supraresponsabilizarii copiilor
Isi cresc fratii, devin stalpul familiei dupa divort sau dupa decesul unuia dintre parinti, sunt sufocati de activitati extrascolare si ajung la epuizare fizica si psihica. Un specialist in parenting ne spune care sunt limitele responsabilizarii copiilor si efectele incalcarii lor.
Copiii care cresc copii
Copilul vine pe lume pentru a se bucura de viata si pentru a trai din plin dezvoltarea fiintei sale, lucruri pe care le poate face numai atunci cand primeste atentie dedicata, iubire de la parinti si de la cat mai multe persoane de atasament.
Preocuparea principala a copilului trebuie sa fie sinele. Cand se trezeste dimineata, gandul lui trebuie sa fie: „Cum sa ma bucur mai mult de ziua aceasta?“ si nu: „oare o sa am putin timp liber azi si pentru mine, dupa ce am grija de fratele meu mai mic/sora mea mai mica?“.
Este cumva natural ca fratii mai mari sa aiba grija uneori de cei mici, dar intr-o masura foarte redusa, deoarece grija pentru copil trebuie sa-i revina parintelui.
Copiii care-si cresc fratiorii, ajung sa fie privati de libertatea de a se trai pe sine, de a se cunoaste, de a sti ce e important pentru ei, de a spune: „Vreau eu primul!“.
Copiii mai mari vor accepta responsabilitatea aceasta, deoarece stiu ca este unicul mod de pastra iubirea si acceptarea parintilor. Este nedrept sa li se ceara explicit sau implicit sa isi creasca fratii, deoarece nu au de ales.
Practic, li se cere un lucru pe care nu trebuie sa il faca un copil. Si, ori de cate ori vor vrea ceva doar pentru ei, apare gandul: „Sunt egoist ca vreau asta pentru mine?“.
Ei vor invata sa se stearga pe sine in copilarie, sa renunte la nevoia de a merge singuri intr-o excursie fara sa aiba grija de sora mai mica si sa se gandeasca mai intai la ea. Acest proces va deveni o a doua natura, pe care o vor pastra si in viata de adult.
Adultii salvatori
Copiii care au grija in mod excesiv de fratii mai mici, ajung sa vina constant in ajutorul cuiva, trasatura predominanta la maturitate, cand cauta, inconstient, relatii in care sa ofere, sa ajute.
Relatia – fie ea de cuplu, parentala, de prietenie sau de serviciu – va functiona bine atat timp cat el da in continuare si nu doreste prea mult pentru sine.
Cand incepe sa ceara lucrurile dupa care a tanjit inca din copilarie (atentie, sa nu i se incalce drepturile si nevoile), e posibil ca cealalta persoana sa nu i le ofere, iar relatia sa se termine; or, daca el primeste relatia, va avea rol vindecator pentru amandoi.
Adultii care in copilarie si-au crescut fratii, nu indraznesc sa spuna: „Vreau eu primul!“, intrucat inseamna, de fapt: „eu merit! Merit sa fiu eu primul care castiga acest post! Merit sa fiu eu prima dintre surori care isi cumpara casa, fara sa ma simt vinovata ca sora mea locuieste cu chirie“.
In momentul in care apar astfel de ganduri, se instaleaza o teama imensa, care transmite: „Nu, daca vrei sa fii un copil cu adevarat bun, atunci trebuie sa te pui pe locul doi!
Doar asa iti vei asigura dragostea si pretuirea celor din jur!“. Desigur, acum, teama nu se mai indreapta catre pierderea parintilor, ci a celor apropiati.
Substitutul partenerului de cuplu
De multe ori, cand copilul ramane cu un parinte, fie in urma divortului, fie a decesului, adultul se simte foarte singur, impovarat si totodata speriat de responsabilitatea de a creste copilul singur.
Aceasta noua realitate este atat de mare, incat, involuntar, parintele poate ajunge sa ii ceara copilului mai multa intelegere si sa se poarte cu acesta ca si cum i-ar fi partener.
Nu rareori auzim: „De-acum inainte, suntem doar noi doi. Am nevoie sa ma intelegi si sa ma ajuti. Suntem o echipa!“. Da, parintele are nevoie de mult ajutor si sustinere emotionala, insa nu din partea copilului!
Preocuparea acestuia trebuie sa ramana el insusi, nu ce sa faca pentru a-i fi bine mamei sau tatalui. Daca observa ca se agata de copil ca fiind unica lui sursa de fericire, pentru a proteja viata emotionala a copilului, parintele va trebui sa ceara ajutor specializat.
Altfel, copilul isi va asuma temporar fie rolul de tata, fie pe cel de mama, roluri ce nu apartin copilariei. Instinctiv, micutul cauta sa ii indeplineasca parintelui dorintele cele mai adanci, daca i se mai cere, si asa va creste incorsetat si frustrat de neindeplinirea nevoilor sale de distractie si libertate.
Acesti copii sunt nefericiti, impovarati si, de cele mai multe ori, manifesta un comportament supus, chiar si la maturitate.
Neimplicarea in propriul cuplu
Adulti fiind, acesti copii – parteneri ai parintelui – vor avea tendinta sa perpetueze grija excesiva fata de fericirea mamei sau a tatalui, in detrimentul propriei relatii de cuplu.
Comportament evident nesanatos, intrucat, pentru ei, relatia de cuplu va fi in realitate cu parintele, fata de care continua sa se comporte ca un sot sau sotie.
Astfel, va avea o relatie contradictorie cu parintele si va oscila intre revolta ca i s-a negat copilaria si teama ca parintele nu se descurca fara ajutorul sau.
Ca si in copilarie, fara a constientiza rolurile pe care le joaca si fara intentia de a abandona misiunea de protector, adultul de acum continua sa se nege pe sine, sa puna pe primul loc responsabilitatea pentru fericirea parintelui. In plan profesional, tinde sa isi asume multe proiecte si sa faca treaba altora.
Marca parintilor
Pentru multi parinti romani, teama de esec este foarte mare, o teama de supravietuire, colectiva, pe care oamenii o simt impreuna,din cauza contextului socio-politic in care traiesc.
O teama care se datoreaza comunismului si perioadei postrevolutie, cand viitorul era incert. Daca voiam sa avem o slujba buna, trebuia sa invatam bine, la cat mai multe materii, sa stim calculator si n limbi straine.
Au fost vremuri in care ni s-a ucis creativitatea, iar parintii si dascalii nu s-au preocupat neaparat de talentele noastre, ci de cantitatea informationala pe care trebuia sa o ingurgitam.
Astfel, am devenit o generatie de parinti stresati de viitorul copiilor nostri, purtand cu noi si transmitand micutilor teama cu care ne-au inconjurat propriii parinti.
Stres care ne face sa dorim pentru ei cat mai multe activitati extracuriculare: doua-trei sporturi, limbi straine, un instrument, teatru, origami etc.
Un alt lait motiv pe care l-am intalnit la parinti (ce e drept, mai rar), este ca vor sa ocupe timpul copiilor pentru ca ei sa nu stea acasa in fata ecranelor. Dar se pot impune limite in ceea ce priveste „consumul“ de tv…
Busy, busy…
De cele mai multe ori, adultii care au fost copii supraincarcati, vor tinde sa-si ocupe programul cu si mai multa munca, cu intalniri, astfel incat agenda lor sa fie plina in permanenta.
Ei fac asta deoarece, in copilarie, nu au fost invatati sa se conecteze cu adevarat la sine si la cei din jur. De asemenea, mai exista si categoria de adulti care refuza sa faca prea multe lucruri, care munceste doar strictul necesar, poate nici pe acela, tocmai ca reactie inconstienta la autoritatea parintilor.
Masura corecta a responsabilitatii
Pentru a fi empatic cu cei din jur, copilul are nevoie de anumite responsabilitati: sa dea de mancare animalului de companie, ocazional sa il plimbe, sa isi faca curat in camera, sa spele vasele din cand in cand etc.
E prea mult cand toata curatenia casei si cumparaturile cad in sarcina copilului. Si parintii trebuie sa faca treburi gospodaresti, oricat de mare ar fi crescut copilul.
Epuizarea psihica
Tot mai multi copii ajung sa fie obositi psihic si sa aiba depresie, din cauza unui program incarcat cu activitati extrascolare, a responsabilitatii fata de un frate mai mic sau de un parinte care este, el insusi, in depresie, ori din cauza lipsei de timp de calitate cu parintele.
Copilul infloreste cand primeste atentie de la parinte, atunci creierul lui limbic se relaxeaza, inteligenta se descatuseaza si invata despre lume.
Cand copilul este suprasolicitat sau nu primeste in mod regulat aceasta atentie, isi manifesta nefericirea sub forma unor comportamente ingrijoratoare: este agresiv acasa sau la gradinita, la scoala; este foarte interiorizat, are putini prieteni, se refugiaza in ecrane, nu doarme bine noaptea, face pipi pe el, se constipa sau mananca doar doua feluri de mancare.
Si ne gandim ca are o problema pe care trebuie sa o rezolve terapeutul, insa, de cele mai multe ori, copilul are nevoie doar de mai multa atentie atentie din partea parintelui si de timp liber, ideal – afara.
Lasati-i sa se joace!
Fiinta umana este programata genetic sa isi petreaca majoritatea timpului in aer liber, in natura, si chiar daca societatea a evoluat ca tehnologie, conditii de munca si locuit, biologia noastra este extrem de asemanatoare cu cea a omului preistoric.
Asadar, copiii au nevoie de multa joaca libera, neghidata excesiv de adulti, in aer liber. Jocul nedirijat de adulti este extrem de important: pentru copii, acesta este o forma de explorare a lumii interioare, de a se intelege pe sine si de a integra experientele.
Pe cand activitatile extracuriculare, oricat de interesante ar fi ele, sunt ghidate de adulti si le ofera foarte putine posibilitati copiilor sa se exprime in mod spontan.
De aceea, micutii devin obositi si inchisi, agitati, negativisti sau excesiv de complianti. Copiii cu programul supraincarcat, din cauza oboselii fizice si psihice, nu doresc decat sa zaca in fata televizorului, iar noi, parintii, acceptam aceasta forma „de relaxare“, fiindca ni se pare ca o merita.
De Otilia Mantelers, parenting by connection instructor, trainer de playful parenting, psiholog in formare
Blog Joc si Emotii
otilia-mantelers.urbankid.ro
Tel.: 0749.316.294
A consemnat Catalina Cristescu
Foto: shutterstock.com
