După ce tipare ne alegem partenerul de cuplu

Credem că ne plac gropițele din obraji sau caracterul lui liniștit, dar în spatele alegerii unui anume partener de cuplu se află toată copilăria și istoria noastră personală. Uite cum ne influențează.

 

Există niște tipare în alegerea partenerului?

M-a interesat dacă avem tendința de a lege parteneri în mod repetat, care seamănă undeva între ei. Vedem adesea femei care aleg doar bărbați deja căsătoriți, de exemplu. Sunt frustrate de această situație, și-ar dori un bărbat numai al lor, dar nu se poate.

Este aici un pattern? De ce merg ele doar către bărbați care le pot oferi numai afecțiune parțială? Sau către bărbați care vor doar femei supuse și dependente… Pentru că doar astfel se simt ei în siguranță.

Anca Donțu, psihanalist: Sigur că există pattern-uri! Creștem cu un model ideal de partener, în funcție de ce vedem în familie. O femeie își va alege instinctiv un bărbat care va avea însușiri pe care le avea și tatăl ei. Dar va încerca să evite unele dintre defectele acestuia, care au marcat-o profund.

Citește și:

Test: În funcție de ce tipar îți alegi partenerul de cuplu?

6 calități de care să ții cont când îți alegi partenerul de cuplu 

La fel și în cazul bărbaților: alegerile vor fi în funcție de cum era mama lui ca soție. Creștem privindu-ne părinții cum funcționează și facem alegeri pro sau contra, conștient, dar de cele mai multe ori inconștient.

Și mai facem alegeri în funcție de câtă libertate credem că avem. Trebuie să repetăm sau putem schimba un model negativ? Dacă mama a acceptat să fie bătută de tata, trebuie să accepte și fiica ei, de la partener, același tratament?

Sau are dreptul să își aleagă un soț care să o respecte? Fiul își va bate soția când va crește sau va alege să o respecte așa cum și-ar fi dorit să fie respectată mama lui?

Un alt model problematic de alegere poate fi un partener ca substitut de mamă, atunci când o persoană, fie femeie, fie bărbat, nu s-a desprins emoțional de mama sa și încearcă să recreeze relația cu ea, în cuplu.

De aici, eșecul multor relații, mai ales când femeia se așteaptă de la partenerul ei să se comporte ca o mamă, să o înlocuiască pe aceasta din urmă sau să-i preia atribuțiile (ceea ce lui, ca bărbat, îi este practic imposibil să facă).

Alina Stepan, psihoterapeut pozitivist: Studii şi cărţi întregi de psihogenealogie se ocupă de acest subiect. În cele mai multe situaţii, femeile şi bărbaţii aplică modelul din relaţia de cuplu a părinţilor sau reversul ei.

Cu toţii jucăm, fără să ne dăm seama, mai multe roluri psihologice în viaţa noastră. O schemă simplă, dar care funcţionează de multe ori, este triunghiul Victimă-Salvator-Călău.

O persoană al cărei scenariu de viaţă o face să intre în rolul victimei, oricât ar suferi, va căuta şi va găsi, aproape întotdeauna, un partener Călău (şi el aflat, la rândul său, în căutarea unui partener cu un profil psihologic care să îl completeze pe al său).

În acest cazuri, eliberarea de scenariu se face prin conştientizare proprie, prin psihoterapie. Sau printr-o traumă care este atât de mare, încât ajunge să transforme toate presetările psihice de până atunci, cu un cost emoțional foarte ridicat şi o mare suferinţă.

Miruna Stănculescu, psihoterapeut cognitiv comportamental: Creierul nostru funcționează pe bază de tipare. Oricare dintre noi are tipare comportamentale, emoționale etc. Inevitabil, aplicăm tipare și în alegerea partenerului de cuplu.

Modul în care facem alegerea funcționează pe două planuri. În plan conștient, în care toate criteriile sunt pozitive, și în cel inconștient, care are la bază nevoile noastre emoționale insuficient adresate în copilărie. Adică niște scheme disfuncționale care merg pe baza unor asocieri văzute în familia de bază.

Dacă nu conștientizez nevoile insuficient adresate și, respectiv, conținutul acestor scheme disfuncționale active, pot sfârși prins în capcana unui scenariu de viață și de cuplu repetitiv.

De exemplu, dacă ești fericitul posesor al unei scheme active de abandon și instabilitate, vei avea sentimentul că nu vei putea găsi pe cineva care să îți poată oferi susținerea emoțională de care ai nevoie.

Pentru că oamenii sunt imprevizibili emoțional, dispar când ți-e lumea mai dragă sau te părăsesc pentru altcineva. Printr-un mecanism de punere în practică a propriilor credințe, vei face alegerile care să îți confirme credința.

Fie că alegi parteneri care nu îți oferă afecțiune sau care sunt căsătoriți, fie că eviți orice relație apropiată. Sau, dimpotrivă, te agăți cu disperare de partenerul actual.

Oricare dintre alternative are același rezultat: confirmarea credinței care zice că nimeni nu este acolo pentru tine. Aici poate interveni psihoterapia, care poate ajuta la detectarea schemei și a credințelor asociate cu ea.

Odată ce le conștientizezi, poți începe drumul către schimbarea criteriilor care stau la baza selectării partenerilor de cuplu.

 

Când ajungi la terapie

Anca Donțu, psihanalist: Domnișoara A. a venit la cabinet pentru că avea atacuri de panică și gânduri negre, care o invadau. Era într-o relație de aproximativ doi ani și ceva, cu o întrerupere de câteva luni.

Pe perioada cât a fost despărțită de prietenul ei, s-a simțit mai bine, dar, la scurt timp după împăcare, stările au revenit. Din discuții, a reieșit că părinții ei s-au certat toată viața, a crescut într-un mediu conflictual, care o făcea să se retragă în camera ei pentru a se proteja emoțional, cât de cât.

Prietenul ei, pe de altă parte, o critica, îi reproșa diverse lucruri, dar și ea lui. Se autoînvinovățea pentru o serie de situații, dar continua să provoace altele; pe de altă parte, nici prietenul nu reușea să schimbe nimic, mai mult, îi cerea ei să facă primul pas către schimbare.

Relația lor era o copie a relației părinților domnișoarei A., marcată de o lipsă de respect personal și reciproc, ceea ce o ducea într-o stare de panică neconștientizată, pentru că repeta ceea ce detestase în copilărie.

Era ca și cum nu putea scăpa din șablonul respectiv, dar nici nu avea puterea să iasă din relație. Terapia a ajutat-o să conștientizeze neajunsurile relației, drept pentru care i-a pus punct și a reușit să depășească efectele dependenței, întocmai ca în cazul renunțării la un drog.

Au dispărut și stările depresive și atacurile de panică, iar A. a reușit să își găsească un echilibru interior favorabil intrării într-o viitoare relație, mai sănătoasă.

Experiența relației părinților nefiind puternic traumatică nu a împiedicat de la sine repetiția în propriile alegeri ale domnișoarei A.

De-abia când a conștientizat în terapie modelul de alegere pe care îl avea, domnișoara A. a realizat că poate ieși din tiparul vechi (toxic).

Alt caz: Doamna X. a solicitat psihoterapie într-un moment dificil al existenței ei, datorat unui cumul de factori. Din istoria ei personală a reieșit că avusese niște părinți abuzatori. Mama – în plan psihic, iar tata – în plan fizic, doamna X. și frații ei fiind supuși unor bătăi crunte din partea tatălui, care era asmuțit de mamă.

În acest caz, experiența din familia de origine a fost atât de puternică, încât doamna X. a căutat un partener cumva în opoziție, drept pentru care soțul ei era cam indiferent, nu o bătea, dar nici nu era deosebit de empatic la problemele ei emoționale.

În încercarea ei de a evita repetarea modelului de acasă, doamna X. a ales la partenerul ei distanța și indiferența, în opoziție cu intruziunea și abuzul părinților.

Opțiunea făcută, departe de a fi fost cea mai bună, cel puțin nu adăuga evenimente traumatice noi traumelor din copilărie. Pe de altă parte, nici nu i-a oferit șansa să vindece rănile vechi. Acesta a fost rolul demersului terapeutic.

Alina Stepan, psihoterapeut pozitivist: Prin cabinetul meu au trecut persoane și cupluri heterosexuale, homosexuale, transgender, persoane de vârste şi din medii sociale diferite.

Genul, vârsta, căsătoriile anterioare, prezența copiilor din alte relații, toți acești factori nu s-au dovedit a fi hotărâtori pentru succesul într-o relaţie.

Încrederea, respectul, iubirea şi comunicarea deschisă, însă, pot distruge sau ridica o relaţie de parteneriat, o iubire, o căsnicie.

Ca în această poveste persană adusă în Europa acum mulţi ani de Nossrat Peseschkian, fondatorul psihoterapiei pozitive în care m-am format: Un cuplu în vârstă și-a sărbătorit nunta de aur, după ani lungi de căsnicie. În timp ce luau micul dejun împreună, femeia se gândi:

„De cincizeci de ani, întotdeauna am avut grijă de soțul meu și i-am dat partea crocantă din chiflă la micul dejun. Astăzi, în sfârșit, vreau să mă bucur de această delicatesă eu însămi“.

A întins unt peste jumătatea crocantă de sus și i-a dat soțului cealaltă jumătate. În ciuda așteptărilor ei, el a fost foarte mulțumit, i-a sărutat mâna și i-a spus:

„Draga mea, tocmai mi-ai făcut cea mai frumoasă bucurie a zilei. De peste cincizeci de ani n-am mai mâncat partea de jos a chiflei, care-mi place cel mai mult. Întotdeauna m-am gândit că tu ar trebui să o mănânci, fiindcă-ți place atât de mult“.

Miruna Stănculescu, psihoterapeut cognitiv comportamental: Practic, ori de câte ori intră în cabinet un client care are probleme serioase de cuplu (fie pentru că are o relație care nu funcționează, fie pentru că nu are o relație), despre asta ajungi să stai de vorbă.

Despre tiparele care stau la baza alegerilor de până atunci sau despre credințele asociate cu dragostea sau cu viața de cuplu. Despre cum au fost clădite aceste credințe, despre care este contribuția experienței personale și care este contribuția familiei de proveniență.

Cele două, combinate, mă pot determina să aleg parteneri cu dependențe (de alcool, de jocuri), parteneri care vor avea relații paralele (sau orientări sexuale nedeclarate) sau, pur și simplu, parteneri care nu îmi pot oferi dragoste și apreciere.

Poate că acest lucru e cel mai dificil ca terapeut: să-l faci pe omul din fața ta să înțeleagă că nu e vorba de vreo conspirație universală sau existențială, ci de alegeri. Și că nu e necesar să fii conștient de ele pentru ca alegerile cu pricina să-ți dirijeze viața.

Până la urmă, curentul electric te curentează și dacă nu știi că trece prin priză și tu bagi degetul în gaură. Odată ce omul devine dispus să-și asume responsabilitatea deciziilor, vede pentru prima dată că semnele „dezastrului“ erau acolo de la început și că a ales să le treacă cu vederea.

Așa devine posibil să facă alegeri diferite, funcționale sau să se repoziționeze corect în relația de cuplu existentă. În acest context, mi se pare mai degrabă interesant să menționez o abordare mai rar întâlnită în cabinet.

Aceea în care par­tenerii de cuplu au decis să apeleze la psiholog preventiv. Înainte să se căsătorească. Au ales să exploreze, să înțeleagă și să accepte, cu deschidere, tiparele relaționale ale fiecăruia.

Poate că e doar o coincindență că, doi ani mai târziu,  au o relație armonioasă. Poate că nu. Ei spun că i-a ajutat să se dezvolte atât pe plan personal, cât și pe plan relațional.

 

Extremele nu se atrag

Dragoș Cîrneci, doctor în neuroștiințe: Deşi există zicala „Extremele se atrag“, ea nu este validată de studii, ce arată că mai degrabă că oamenii caută parteneri similari cu ei.

Apoi, datele arată că, dacă ești o persoană amabilă, echilibrată, nu vei avea mai mult succes la sexul opus. Dimpotrivă, cercetările arată ceva contrar, şi anume că ar fi mai potrivit să ai o personalitate extremă.

Poate suna ciudat, dar studiile arată că atât bărbaţii cât şi femeile care sunt mai nesăbuiţi şi mai impetuoşi, atrag mai mulţi parteneri pe termen scurt, decât oamenii cu personalităţi echilibrate.

În general, oamenii cu personalităţi considerate ca fiind patologice, precum cei nevrotici sau impulsivi, au mai multe relaţii şi mai mulţi copii decât media populaţiei.

Iar conform principiului de mai sus, bărbaţii cărora le plac femeile nevrotice, e mai probabil să fie ei înşişi nevrotici, iar acest adevăr se aplică pentru toate tipurile de personalitate.

Femeile nevrotice (caracterizate prin instabilitate, anxietate şi nesiguranţă) e mai improbabil să aibă relaţii de durată, cele mai nevrotice având cu 34% mai mulţi parteneri pe termen lung şi cu 73% mai mulţi copii, conform unui studiu realizat de către cercetători de la Spitalul Clinic din Barcelona.

Iar bărbaţii obsesiv-compulsivi sunt mai capabili să îşi găsescă relaţii pe termen lung, realizare asociată şi cu un venit mai mare al cuplului respectiv. Oamenii cu acest tip de personalitate au venituri aproape duble.

Această descoperire sugerează că asemenea feluri de a fi nu sunt eliminate de selecţia naturală, ci ele chiar ar oferi un avantaj. Se explică în felul următor: femeile nevrotice sunt percepute ca fiind mai feminine.

De altfel, se ştie că femeile sunt, în general, mai nevrotice decât bărbaţii, de aceea această trăsătură tinde să fie asociată în mai mare măsură cu feminitatea în ochii acestora.

În plus, aceste femei sunt mai motivate să caute o relaţie stabilă, pentru a avea un suport emoţional şi financiar. În ce-i priveşte pe cei obsesiv-compulsivi, explicaţia pentru atracţia faţă de ei este explicabilă.

Din punct de vedere evolutiv, banii înseamnă supravieţuire, siguranţă şi resurse pentru copii. Iar aceşti oameni sunt mai serioşi, mai prudenţi şi mai de încredere.

În fine, un număr mare de oameni este atras de personalităţile impulsive şi căutătoare de senzaţii, pentru că ele sunt văzute ca fiind mai captivante.

Deşi sunt egoişti, imprudenţi şi rebeli, aceştia sunt în egală măsură şi curajoşi, independenţi, siguri pe ei şi trăiesc într-un stil frenetic şi spectaculos.

Iar atracţia pe care o generează acest fel de a fi s-ar putea explica evoluţionist, prin faptul că ar fi un indicator cum că acei oameni au înzestrarea genetică de a trăi periculos fără a păţi nimic. În plus, stilul lor de viaţă „itinerant“ îi pune în contact cu mai mulţi oameni, potenţiali parteneri.