Ghid de comunicare pentru parinti adoptivi
Ii spunem sau nu ca a fost adoptat? Cum ne potolim emotiile daca vrea sa isi caute parintii biologici? Ce reactii sa aiba daca il tachineaza colegii? Sfaturi pentru parinti adoptivi.
O relatie bazata pe incredere
Este important ca relatia parinte-copil sa fie cladita pe incredere. Sunt situatii in care parintii aleg sa nu ii spuna copilului din dorinta de a-l proteja sau din teama de a nu-l pierde, insa aceasta alegere poate actiona ca un bumerang.
Atunci cand copilul afla dintr-o alta sursa, impactul va fi puternic si se va simti tradat, inselat. Si, chiar daca nu afla, exista riscul sa-si dea seama ca i se ascunde ceva, sa simta atmosfera tensionata, si atunci se va gandi la ceva rau.
Mintea noastra are tendinta sa umple vidul informational si atunci apar presupunerile, care pot fi uneori mult mai negre decat realitatea.
Momentul potrivit este atunci cand poate intelege
Este indicat sa-i spunem ca a fost adoptat atunci cand poate intelege, cand poate procesa informatia la nivel cognitiv.
In functie de nivelul de dezvoltare a fiecarui copil, in jurul varstei de sase-sapte ani, micutul intelege notiunea de rudenie, de legatura de sange. Indicata este si pregatirea anterioara, cu discutii pe marginea unor povesti sau pornind de la unele intrebari pe care ni le adreseaza chiar el, cum ar fi cea despre modul in care vin pe lume copiii.
E bine sa nu amanam prea mult momentul dezvaluirii si sa facem acest lucru inainte de varsta de 10-12 ani, de preadolescenta si adolescenta.
Acestea sunt perioade tumultuoase, cand copilul isi pune intrebari de genul „cine sunt eu?“, „care este rolul meu?“, si daca adaugam dezvaluirea adoptiei, situatia poate deveni coplesitoare.
Copilul este liber sa-si exprime emotiile
Este bine sa avem in vedere urmatoarele aspecte: ii spunem intr-un mod cat mai natural, intr-un moment de liniste si calm; mediul sa fie familiar si cald (de exemplu, camera lui, unde are si jucariile preferate) si sa facem asta la sfarsitul saptamanii, ca apoi sa petrecem mai mult timp alaturi de el.
Limbajul si explicatiile sunt adecvate varstei lui, capacitatii lui de intelegere; prezentam pe scurt informatiile, fara sa-i criticam pe parintii biologici si fara sa cautam scuze pentru comportamentul lor. In momentul dezvaluirii si dupa aceea, e firesc ca micutul sa fie confuz sau furios pe parintii care l-au parasit, sa simta tristete, vinovatie…
In acest punct, este important sa-i validam emotiile: „Observ ca esti furios. Povesteste-mi, te rog, mai multe“, „Inteleg ca-ti este greu, ca e dureros pentru tine“. In acelasi timp, este important sa-i permitem copilului sa-si traiasca si sa-si exprime durerea.
Uneori, parintii bine intentionati au tendinta sa spuna: „Nu plange! O sa vezi ca-ti trece!“, dar in felul acesta ii negam emotiile si incetinim procesul vindecarii ranilor, inclusiv integrarea deplina in noua familie.
Atunci cand ii vorbim despre adoptie si copilul are intrebari, este bine sa ii raspundem sincer, cu mentiunea ca pastram pentru noi informatiile legate de abuzuri emotionale, fizice sau alte aspecte referitoare la parintii biologici, urmand ca un specialist sa ne ajute la gestionarea lor ulterioara.
Astfel, discutia despre adoptie presupune o abordare sincera, dar si protectiva fata de copil. Pe de alta parte, daca micutul nu stie ca a fost adoptat si afla de la alte persoane decat parintii adoptivi, impactul este foarte puternic si increderea ii poate fi zdruncinata din temelii!
De aceea, este important sa manifestam empatie si sinceritate: „Inteleg ca esti furios pentru ca nu ti-am spus acest lucru. Ne-am gandit ca este bine sa-ti spunem mai tarziu, pentru a te proteja“. Si apoi sa fim disponibili, sa discutam deschis despre acest subiect.
Contactul cu parintii naturali: un pas permis si necesar
In cazul in care copilul vrea sa-si caute parintii biologici, parintii adoptivi pot simti neliniste, teama, panica, regrete, vinovatie.
Daca acestea sunt de intensitate mare (panica si vinovatie), e necesar sa le consideram semnale de alarma si sa ne observam gandurile din spatele lor.
De cele mai multe ori, identificam anumite distorsiuni cognitive, precum ghicirea viitorului („Cu siguranta, il voi pierde!“), etichetarea („sunt o mama rea, incapabila etc.“) sau suprageneralizarea („n-am facut nimic bun pana acum“).
Pentru a gestiona aceste emotii este indicat sa ne constientizam gandurile irationale, pe care sa le inlocuim apoi cu unele rationale („Dorinta lui de a-si cauta parintii naturali este fireasca si asta nu inseamna ca nu se simte iubit“; sau „am facut si lucruri bune si greseli in relatia cu copilul meu“), care duc la scaderea in intensitate a emotiilor negative.
Este bine sa sustinem copilul in acest demers de cautare a parintilor biologici, ei fac parte integranta din istoria lui de viata, iar faptul ca parintii adoptivi ii accepta alegerea si-i ofera suportul pentru a afla detalii despre trecutul lui, il ajuta pe micut la construirea propriei identitati.
Ceilalti copii pot fi cruzi
Parintele sa discute cu copilul despre posibilitatea aparitiei unor asemenea situatii si sa-i explice ca nu este imposibil ca anumiti colegi sa faca remarci rautacioase, sa-i puna intrebari indiscrete si ca este bine sa gaseasca, impreuna, raspunsuri pentru astfel de situatii.
Atat in privinta gestionarii emotiilor, cat si a comportamentului, este important modelul pe care i-l ofera parintele – de exemplu, felul in care el reactioneaza la agresiunile verbale: cu calm, cu siguranta, spunandu-i persoanei agresive, pe un ton ferm, sa inceteze etc.
Al doilea abandon
Unii oameni adopta un copil si, dupa o vreme, il duc inapoi la orfelinat…
Acest lucru are un impact negativ puternic asupra copilului si poate fi devastator. Astfel, la o istorie de viata in care exista deja momente traumatizante, se mai adauga unul.
Copilul se simte respins, parasit, teama de abandon este intarita si poate avea ganduri de genul „sunt rau, nu merit sa fiu iubit“ sau „nimeni nu ma vrea“.
Tristetea e coplesitoare, pot aparea depresia si, chiar ganduri de suicid. Care sunt motivatiile pentru care o persoana adopta si apoi se razgandeste? Se afla intr-o perioada dificila, nu e pregatita pentru adoptie, avand rani nevindecate din trecut?
Sau vorbim despre un doliu nefacut, despre pierderi care nu au fost procesate si integrate in experienta de viata, precum infertilitatea, moartea unui copil etc., despre imaturitatea parintilor, stabilirea unor asteptari nerealiste in ceea ce priveste copilul, integrarea lui in familie ori legate de propria adaptare la rolul de parinte.
La ce se pot astepta unii parinti adoptivi
De obicei, procesul de adaptare decurge mai lin atunci cand adoptia are loc mai devreme – inainte de varsta de sase luni. Pe masura ce varsta creste, apar diverse probleme si una dintre acestea se refera la dificultatile legate de atasament.
Daca mama sau o alta persoana care s-a ocupat de ingrijirea lui a fost abuziva sau depresiva, inconstanta sau l-a neglijat foarte mult, atunci au fost puse bazele unui atasament evitant, ambivalent sau dezorganizat.
Un copil care a fost institutionalizat manifesta, cel mai adesea, fie teama de abandon si aceasta il poate determina fie sa se autocenzureze, sa nu-si permita sa fie spontan, pentru a nu pierde afectiunea parintilor adoptivi, fie sa aiba un comportament provocator, pentru „a-i testa“ pe parinti, sa vada daca nu cumva au intentia sa-l paraseasca atunci cand ii supara.
Dar, prin experiente emotionale corective, copilul ajunge sa se simta confortabil in intimitate, sa fie autonom si sa manifeste siguranta si incredere in relatiile cu ceilalti.
De Daniela Stanciu, psihoterapeut cognitiv-comportamental, cu competente in terapia sistemica cuplu, copil, familie
Tel.: 0745 089 985
www.aventuradezvoltarii.com
A consemnat Catalina Cristescu
Citeste si:
Sentimentul de abandon la copii
Parenting: Ce greseli de educatie facem cel mai des
Foto: shutterstock.com
