Mamă bună: E adevărat că ne iubim diferit copiii?

Lucrurile se complică când familia se mărește la doi sau trei copii. Ce înseamnă să fii o mamă bună și cum de ajungem, involuntar, să facem diferențe între cei mici?

 

Deși este de preferat ca părinţii să nu dezvolte comportamente şi sentimente discriminatoare faţă de cei mici, când există doi sau mai mulți copii, acestea apar vrând-nevrând, în funcţie de gradul de compatibilitate dintre copii şi părinţi şi în funcţie gradul de iubire oferit, condiţionat sau necondiţionat.

Citește și:

Diferențe dintre băieți și fete: Fetele ruminează emoțiile negative mai mult decât băieții, și fac mai ușor depresie

Sfaturi pentru părinții de fete: „Nu uitaţi să o lăudaţi, atât pentru frumuseţea cât şi pentru puterea, îndemânarea sau reuşitele ei“

Ulterior, când au mai crescut, copiii cuminţi şi ascultători, care nu ies din cuvântul părintelui, este probabil să fie cei mai iubiţi, deoarece, prin comportamentul lor pasiv şi ascultător, îndeplinesc toate dorinţele părinţilor.

La fel, copiii mai mici sunt predispuşi la mai multă iubire, tocmai pentru că sunt ultimii născuți şi automat au nevoie de mai multă afecţiune şi protecţie. Copiii iubiţi de părinţi sunt cuminţi şi ascultători.

Ei merg la şcolile pe care le recomandă părinţii, îşi fac prietenii pe care îi recomandă aceștia şi, astfel, prin disocierea de adevărată lor natură şi îndepărtarea de făurirea „destinului“ personal, rămân cu marele trofeu: iubirea condiţionată a părinţilor, care vor avea mereu dorinţe de îndeplinit.

Copiii dependenţi de dragostea şi aprecierea părinţilor cel mai probabil vor dezvolta firi temătoare, dependenţe, vor fi mereu înfometați de iubire şi ar putea avea personalităţi de tip narcisc şi dependent.

Stima de sine a acestor copii iubiţi condiţionat, în funcţie de realizările obţinute în viaţă în folosul părinţilor, este destul de scăzută.

Asta poate să le afecteze şi relaţiile ulterioare în societate, când, cel mai probabil, vor adopta aceleaşi comportamente de gratificare şi condiţionare a iubirii, având mereu în minte sintagma „dacă…, atunci…“.

Presiunea exercitată asupra copiilor va transforma viitorul adult într-un perfecţionist cu stimă de sine scăzută, uşor anxios, neîncrezător şi plin de solicitări și condiţionări faţă de cei care le sunt colegi sau de membrii familiei.

Fraţii rebeli, care au avut curajul să-şi trăiască visurile, să-şi împlinească destinele şi să se desprindă de legătura psihologică maternă şi paternă, vor fi iubiţi şi acceptați dacă abaterea de la planul de viaţă al părinţilor nu a fost extremă.

Fără să vrea, părinţii vor face comparaţii între fraţi, condiţionați de gradul lor de dezvoltare personală, de felul în care percep cât este de important să dezvolte iubirea necondiţionată, delicateţea, fair-play-ul.

Bineînţeles că, în toate familiile, părinţii vin cu propriile răni, traume, dar şi cu bu­curii şi potenţial nelimitat, iar energiile care se pun în joc sunt în funcţie de iubirea şi aprecierea primite de ei în copilărie.

Fiecare familie se dezvoltă pe măsură ce se definesc diferenţele şi asemănările dintre membrii săi. Armonia se obţine şi prin renunţarea la orgolii, condiţionări, presiuni, jocuri psihologice şi şantaj emoţional.

 

Familia cu doi copii

Părinţii vor considera că acum, la al doilea copil, le va fi mai uşor, deoarece au experienţă. Şi totuşi există o noutate pe care nu toţi părinţii şi-o asumă: reacţia primului născut faţă de apariţia unui „rival“.

Dacă până atunci toată dragostea şi atenţia erau îndreptate către primul copil, acum, la apariţia celui de-al doilea, discutăm de o împărţire a iubirii pe care primul născut nu o va resimţi ca echitabilă.

Cel mai probabil, acesta va acţiona (negativ) mai ales când diferenţa de vârstă este mică. De aceea, se recomandă ca vârsta optimă între frați să fie de patru ani.

Astfel, primul copil are timp să-şi dezvolte armonios toate componentele cognitiv-emoţionale şi comportamentale, fără a fi bruiat de invidie, gelozie şi teama de a nu pierde iubirea părinţilor.

Cei doi trebuie să fie delicaţi şi atenţi cu primul născut, să îi explice – atât cât pot – efectele apariţiei mezinului. Nu toţi copiii își arată durerea când apare un frăţior, deşi, disimulată, aceasta e prezentă.

Toţi copiii simt gelozie, iar părinţii pot fi păcăliţi şi cad în iluzia că nu au un copil gelos. Apariţia unui nou bebeluş în familie e un proces în care este important să îi acordăm o atenţie deosebită şi fratelui mai mare, pentru a-i facilita adaptarea la noul context de viaţă şi, astfel, să ajungă să-și iubească fratele la fel de mult ca și părinţii săi.

 

Fii o mamă bună, nu-ți neglija primul născut

Rezervă-ți – cel puţin o dată pe zi – un interval în care să petreci timp în exclusivitate cu copilul cel mare. Acest spaţiu şi timp să fie numai al vostru: afară, dacă bebe este în casă cu tata; sau în casă, dacă bebe este afară cu tata.

E de preferat să implici şi tatăl. Dacă mama este concentrată pe bebe, tatăl să intervină pentru a satisfice nevoia de moment a copilului, fie că vrea apă, joacă, la toaletă, astfel încât să nu se simtă neglijat.

Evită parentalizarea fratelui mai mare cu sarcini şi responsabilităţi, atunci când acesta nu-şi doreşte să fie implicat.

Copilul va simţi aceste activităţi ca pe o corvoadă, plus că nu îşi mai poate folosi timpul pentru joacă sau alte activităţi care îi asigură dezvoltarea.

Fratele cel mare poate fi implicat în îngrijirea nou-născutului doar dacă îşi doreşte, şi cu sarcini cât mai uşoare: alegerea garderobei sau a jucăriilor. Atunci când copilul cel mare are crize de gelozie, e bine să îi subliniezi calităţile care fac diferenţa între ei:

„ Dragul meu, bebe nu ştie încă să vorbească şi de aceea îmi e greu să ştiu ce îl doare sau ce nevoi are, dar cu tine ce bine e, căci putem vorbi şi îmi poţi spune ce doreşti, ce te doare, ce te bucură!“.

Este de preferat să nu îi subminezi gelozia şi să nu fie vreodată pedepsit pentru această gelozie. Arată-i că voi, părinţii, înţelegeți ce simte, dar că nu sunteți de acord cu comportamentele venite din gelozii: de exemplu, ciupiturile care îl fac pe bebe să plângă şi să sufere alături de el.

Este foarte important să pui în cuvinte sentimentele copilului, tocmai pentru a-i facilita asimilarea situaţiei şi clarificarea: „Înţeleg ce greu îţi e să te descurci cu gelozia pe care o simţi faţă de fratele tău şi că eşti nevoit să împarţi atenţia mea cu el“.

Manifestă-ți în continuare iubirea faţă de primul născut şi asigură-l verbal: „Îmi doresc să ştii că te iubesc la fel de mult ca înainte“.

Deoarece copilul poate avea tendinţe abuzive, este important să îi pui limite: „Dragul meu, nu pot accepta ca cineva să-i facă rău lui bebe, aşa cum nici ţie nu pot accepta să ţi se facă rău“.

Tot în acest context, e necesar să îi comunici clar copilului ce comportamente sunt permise: „Când stăm cu bebe, îl putem mângâia aşa şi aşa, dar nu avem voie să îl ciupim, împingem, bruscăm, lovim. Da, dragule?“.

De asemenea, asigură-l că nimeni nu îi va lua locul vreodată: „Tu rămâi pentru mine la fel de important cum ai fost şi până acum“.

Un alt pas este să îl asiguri că ambii se află pe aceeaşi poziţie: „Amândoi sunteţi copiii mei şi vă iubesc la fel de mult“. Este de preferat să nu pui presiune pe copilul cel mare pentru a fi un model pentru cel mic.

Oricum, pe măsură ce cresc, mezinul va încerca să îl copieze pe cel mare, tocmai pentru că învaţă prin imitare. Încurajează afecţiunea și apartenența dintre copii, iar când cel mare va spune: „Acesta este bebeluşul nostru“, înseamnă că l-a acceptat.

 

Familia cu trei copii

În zilele noastre, puţine mame se încumetă să aibă mai mult de doi copii, cerințele finaciare sunt mari, la fel – responsabilităţile și stresul aferent.

Nu te naşti un părinte de calitate, ci devii și, în funcţie de structura, educaţia şi istoricul familial al tinerilor părinţi, se va contura şi dinamica familială.

În cazul familiilor cu trei copii, cei născuţi înaintea ultimului vor simţi gelozia şi teama de a nu pierde iubirea şi ocrotirea mamei.

De aceea, este important ca şi tatăl să fie responsabilizat în creşterea şi educarea copiilor, fără a lăsa ca toată povara să cadă doar pe umerii mamei.

Astfel, menţinerea unei relaţii bune cu soţul se va răsfrânge pozitiv şi asupra copiilor, aceştia învăţând că relaţia de iubire se bazează pe încredere, cooperare, împărţirea sarcinilor şi activităţilor educativ-recreative.

Nu în ultimul rând, mama trebuie să aibă grijă de ea, pentru a nu fi suprasolicitată, nervoasă, indispusă, iar copiii să creadă că ei sunt de vină pentru certurile dintre părinți ori că mama nu îi mai iubește.

O astfel de vină, sădită în subconştientul copiilor, le va afecta stima de sine, vor considera că sunt vinovați pentru lucruri ce nu țin de ei,  își vor cere scuze pentru toate acţiunile lor şi vor încerca să fie pe placul tuturor, doar pentru a fi iubiţi şi văzuţi.

Perfecţionismul sau delăsarea le vor domina conştiinţa. Pentru o mai bună atmosferă familială, folosește acel spaţiu şi timp unic pentru fiecare copil în parte, confirmă-le iubirea egală și fără condiționare prin dovezi și cuvinte:

„Toţi sunteţi copiii mei şi vă iubesc la fel de mult pe toţi, fără nicio diferenţă“.

Însă, câteodată, unii copii pot fi favorizaţi atunci când li se cumpără haine, jucării ori când sunt implicaţi în activităţi care depăşesc ca număr activităţile celorlalţi micuți.

Este de preferat să păstrezi un raport egal de gratificare, să îi asiguri că sunt la fel de iubiţi şi că, pe cât posibil, vor primi tot ceea ce au nevoie, aşa cum se poate mai bine.

 

De Simona Druncea, psiholog clinician şi consilier psihologic de orientare jungiană; tel.0740.661.859, [email protected]