Reactia familiei la diagnosticarea unui copil cu autism
Nicio familie nu se pregateste pentru venirea pe lume a unui copil cu autism. Este greu pentru parinti sa inteleaga cum de copilul lor care parea sa se dezvolte normal, dintr-o data a pierdut toate achizitiile si a inceput sa dezvolte un comportament ciudat. Sfaturi pentru parintii copiilor cu autism.
Semnele autismului
De cele mai multe ori autismul este descoperit in jurul varstei de trei ani cand parintii observa anomalii in relationarea copilului cu persoanele si cu obiectele din jurul sau, remarca hipersensibilitate sau din contra hiposensibilitate in ceea ce priveste senzoriomotricitatea.
Copilul hipersensibil nu suporta sa fie atins, imbratisat, nu suporta pe piele anumite texturi de materiale care pentru cei din jurul sau par a fi confortabile, reactioneaza ciudat la lumina sau la zgomote.
La pol opus copilul hiposensibil nu are nicio reactie daca se loveste sau daca este ciupit, nu reactioneaza la zgomote puternice care se produc in imediata lui apropiere, si care pentru alt copil ar putea sugera o sursa de pericol.
Copilul cu autism evita contactul vizual, are miscari stereotipe, repetitive si nu comunica propriile nevoi celor din jur intr-o maniera care sa poata fi inteleasa.
Exista desigur modalitati de a recunoaste acest sindrom si pana la varsta de trei ani. Parintii ar putea fi pusi pe ganduri daca sugarul este prea cuminte: nu plange, nu se manifesta, pare indiferent, nu surade, nu gangureste, nu comunica din priviri, prezinta hipersomnie, are privirea trista, amimie si retard psihomotor.
De asemenea un sugar prea agitat ar putea fi un motiv de ingrijorare, daca plange exagerat de mult fara sa aiba un motiv anume – este hranit, este curat, nu are colici sau alte dureri, prezinta insomnie. Nici copilul foarte agitat nu surade, nu are atitudini anticipative si nu urmareste cu privirea.
Mai mult, autismul poate fi depistat inainte de varsta de trei ani si prin absenta aparitiei celor trei organizatori ai lui Spitz:
- Absenta surasului social la 3 luni
- Absenta angoasei din luna a 8-a – copilul normal plange daca este lasat singur in timp ce un copil cu autism nu observa absenta adultului
- Absenta achizitiei lui “nu” la varsta de 2 ani – copilul normal intelege ca sunt anumite lucruri pe care nu are voie sa le faca, invata sa faca la olita, in timp ce un copil cu autism nu intelege diferenta dintre ce e permis si ce nu e
Reactia parintilor
Momentul diagnosticarii copilului cu autism este unul extrem de greu pentru parinti. Multi se simt inadecvat din cauza reactiilor pe care le au in acele momente, se simt rusinati de gandurile si sentimentele lor.
Psihanalistul american Mardi Horowitz imparte reactia traumatica in mai multe faze care pot fi observate cu usurinta si in cazul familiilor care afla ca au un copil cu autism.
La aflarea vestii parintii sunt socati, plang, tipa, uneori apar certuri in familie. Cand se depisteaza existenta acestui sindrom, se insinueaza in mod natural sentimentul de vina. Parintii se intreaba ce au facut rau, ce ar fi putut face diferit ca sa nu ajunga in aceasta situatie. Raspunsul este: nimic. Nimeni nu e vinovat de faptul ca micutul are autism. Tulburarea se datoreaza unor afectiuni la nivelul creierului, afectiuni care inca nu se stie cu exactitate din ce cauze apar, dar cert este ca nu apar din vina parintilor.
Faza/starea de negare. Oricine este tentat sa spuna: asa ceva nu mi se poate intampla chiar mie. De obicei parintii incearca sa minimizeze semnele evidente ale autismului, mintindu-se ca micutul este doar putin distrat, ca asa se joaca el, sperand ca isi va reveni singur si ca se vor trezi cu bine din acest cosmar. De cele mai multe ori apeleaza si la parerea altor specialisti, care din pacate confirma diagnosticul de autism.
Familia incepe usor-usor sa accepte adevarul. Parintii se confrunta cu o avalansa de sentimente contradictorii, de la furie la vina, de la vina la acceptare. Isi amintesc momentele minunate traite inainte de a i se pune diagnosticul de autism copilului lor, amintiri amestecate cu durerea traita la aflarea cumplitei vesti. In aceasta faza intra in scena mecanismele de aparare care impiedica fixarea nesanatoasa in acest stadiu si ajuta parintele sa treaca mai departe la urmatoarea faza.
Familia incearca sa rationalizeze situatia cu care se confrunta. Se vorbeste deschis despre sentimentele traite in aceasta perioada, iar in cazurile ideale aceste discutii se desfasoara calm, partenerii gasind sprijin unul la celalalt si puterea de a merge mai departe si de a se adapta la noua viata.
Diagnosticul a fost pe deplin acceptat, parintii cauta efectiv strategii pe care sa le aplice in aceasta situatie. Familia se informeaza cu privire la autism si la ce implica terapia copilului. Cu cat se ajunge mai repede la aceasta etapa cu atat este mai bine pentru copil. Interventia timpurie are mult mai multe sanse sa dea rezultate in comparatie cu interventia tardiva.
Aparitia unui copil cu autism in familie este un moment extrem de stresant si de traumatizant. Ar putea suna ca un cliseu invechit, dar in astfel de situatii, fara dragoste, intelegere si cooperare deplina intre soti se poate ajunge foarte usor la destramarea familiei.
Terapia autismului este una de durata, destul de costisitoare dar cu ajutorul ei se pot obtine rezultate uimitoare. Copilul poate ajunge la un grad de autonomie care sa-i permita sa frecventeze scoala de masa sub supravegherea unui insotitor, iar in cele din urma exista sanse sa ajunga un adult care sa se descurce singur.
Autismul nu va disparea, nu se va vindeca niciodata in totalitate, scopul terapiei fiind atingerea unui grad cat mai ridicat de autonomie.
Autor: psihopedagog Dana-Ecaterina Mitrofan
