Now Reading
Sfaturi pentru părinții de fete: „Nu uitaţi să o lăudaţi, atât pentru frumuseţea cât şi pentru puterea, îndemânarea sau reuşitele ei“

Sfaturi pentru părinții de fete: „Nu uitaţi să o lăudaţi, atât pentru frumuseţea cât şi pentru puterea, îndemânarea sau reuşitele ei“

Avatar photo

Sunt fetele mai sensibile? Băieții mai agresivi? Roxana Mihăilescu este psiholog și explică, în cele ce urmează, care ar trebui să fie atitudinea părinților de fete.

 

Atunci când află că vor avea un copil, este bine ca viitorii părinţi să ţină cont de necesitatea acceptării depline a bebeluşului. Fătul simte din plin neacceptarea părinţilor săi şi acest lucru poate avea un impact nedorit asupra dezvoltării ulterioare.

Copiii nedoriţi, indiferent de gen, îşi pot forma convingerea că nu sunt suficient de buni pentru a fi iubiţi sau acceptaţi de către cei din jur, au o stimă de sine scăzută, dificultăţi de relaţionare în cuplu şi nu numai.

Deşi în prezent accentul pus pe gen s-a diminuat, ideea că fata ar fi un „produs de mâna a doua“, dezirabilă doar dacă în familie există deja un fiu, persistă mai mult sau mai puţin conştient.

Citește și:

Parenting: Ce este obligatoriu să facă un părinte bun

Cum ar trebui făcută educația sexuală a copiilor

Atunci când se simte neacceptată (pentru că mama sau tata îşi dorea un băiat), fetiţa poate ajunge să îşi inhibe propria feminitate.

Această inhibare duce la tulburări funcţionale – cum sunt tulburările ciclului menstrual sau tulburări ale dispoziţiei (sindomul premenstrual, depresia postpartum), mergând până la un adevărat complex de masculinitate.

De aceea, este important ca fetiţele să se simtă acceptate de către părinţii lor, fie că sunt primul, al doilea sau ultimul născut într-o familie. Ordinea în care venim pe lume este, de asemenea, importantă.

Într-o familie cu mulţi copii, toţi fete, sora mare, deşi trăieşte angoasa de a nu mai fi copil unic, este „recompensată“ prin faptul că este prima, ceea ce îi dă importanţă, atât în ochii părinţilor, cât şi ai surorilor mai mici.

Ea îşi va da silinţa să corespundă rolului, câştigându-şi repede autonomia. Învăţând să se descurce, să rezolve probleme, îşi va forma aptitudini de lider şi bun organizator.

Există însă riscul de a-i fi atribuit, de către părinţi, rolul de îngrijitor al celor mici, înainte ca ea să aibă abilităţile necesare. A i se impune, a o învinui sau pedepsi, când nu se achită mulţumitor de sarcină, este un abuz.

Putem (şi este de dorit) să învăţăm copiii să se ajute reciproc, dar numai atunci când gradul lor de maturizare permite acest lucru. Mezina polarizează atenţia întregii familii, fapt ce o predispune la egocentrism sau narcisism.

Este bine ca părinţii să acorde atenţie, apreciere şi dovezi reînnoite de dragoste, în egală măsură, surorilor mai mari, astfel încât mezina să înveţe că în familie toţi sunt importanţi.

Riscul de a fi cea mică apare atunci când, din raţiuni economice, poartă lucruri rămase de la surorile ei, se joacă cu jucăriile la care ele au renunţat, foloseşte, în general, obiecte ce au aparţinut altora.

Această situaţie o împiedică să vină în contact cu propriile nevoi, să îşi formeze opinii şi gusturi personale. Părinţii vor încerca să ofere acestui copil, din când în când, ceva nou, numai al lui: un creion, un fular, orice.

Important este ca obiectul să fie pe gustul copilului, consultat în prealabil pentru a afla care îi sunt preferinţele. Fetiţa mijlocie are un rol greu. Se naşte având o soră mai mare, pe care o invidiază pentru autonomia şi libertatea ei.

Compensează o vreme cu plăcerea de a fi captatoarea de atenţie, însă, în momentul naşterii mezinei, pierde acest rol. Între sora cea mare, văzută ca un semizeu, asemănătoare părinţilor atotputernici, şi bebeluşul uzurpator al poziţiei privilegiate din braţele mamei, mijlocia are de ales.

Ea poate deveni, mediatorul, elementul de echilibru, optând pentru o fire plăcută, blândă, împăciuitoare, deschisă. Sau poate alege să se estompeze în umbra celor două surori, având convingerea că este o persoană lipsită de importanţă.

În acest caz, părinţii pot interveni, scoţând în evidenţă calităţile speciale ale fetiţei mijocii, ajutând-o, prin remarci şi laude, să îşi dea seama de propria unicitate şi valoare.

În familiile cu mai mulţi copii este posibil să apară gelozia, mai ales între copiii de acelaşi gen. Părinţii pot contracara, valorizând comportamentele dezirabile şi ignorând sau sancţionându-le pe cele nedorite.

Copiii vor fi învăţaţi să se iubească şi să se accepte între ei, să desfăşoare activităţi împreună, să împartă lucruri unul cu celălalt, cultivându-şi, în acelaşi timp, propria identitate şi valoare.

 

Ce e diferit în creşterea unei fete faţă de creşterea unui fiu (băiat)?

„Bătălia sexelor“ este mai mult un produs cultural decât unul natural, deoarece studiile făcute arată că diferenţele dintre bebeluşii fetiţe şi băieţei nu sunt atât de semnificative pe cât tindem să credem.

Uşoarele diferenţe existente la naştere, determină modurile diferite în care părinţii interacţioneză cu copiii lor, accentuate de prejudecăţile culturale legate de ce înseamnă să fii bărbat sau femeie.

Interpretarea grimaselor, a gesturilor, expresiilor bebeluşilor, alegerea jucăriilor, a îmbrăcăminţii şi a activităţilor se face în funcţie de gen.

Astfel, este valorizată puterea băieţilor şi înfăţişarea fetelor, mai curând decât invers; inter­acţiunea cu băieţeii se face într-un mod mai expansiv, mai fizic; în cea cu fetele, este mai verbală şi mai nuanţată.

În timp, aceste moduri diferite de raportare dau naştere diferenţelor sociale şi emoţionale dintre băieţi şi fete. Vestea bună este că stilurile de parenting se schimbă cu rapiditate şi așteptările de gen fac parte din această schimbare.

Un stil de parenting adecvat urmăreşte compensarea diferenţelor de gen. Băieţii necesită mai multă atenţie, deoarece sunt mai vulnerabili, mai agitaţi, mai greu de liniştit şi mai puţin sociabili decât fetele, iar fetiţele au nevoie de mai multă stimulare motorie.

Graţioase şi aparent fragile, fetiţele sunt deseori văzute ca mici bibelouri şi, de aceea, sunt „puse cu grijă pe raft“ şi uneori uitate pe acolo, deoarece sunt liniştite şi protestează mai rar şi mai puţin decât băieţii.

Stereotipurile de gen determină părinţii să limiteaze libertatea de mişcare a fetelor. Acest fapt determină o întârziere a dezvoltării în ceea ce priveşte forma fizică şi orientarea în spaţiu.

În loc de observaţii de genul „o fetiţă nu ţopăie aşa“ sau „fetiţele nu se urcă în copaci“, este indicat ca părinţii să încurajeze exerciţiile fizice.

Anumite mişcări (cum sunt învârtitul, legănatul, săritul, rotitul) stimulează dezvoltarea urechii interne răspunzătoare cu detectarea mişcării şi poziţiei corpului.

Jocurile cu mingea sau trasul la ţintă stimulează orientarea în spaţiu şi coordonarea mână-ochi. În ceea ce priveşte jucăriile, fetiţa poate fi atrasă de maşinuţe, cuburi, mingi şi trenuleţe la fel de mult ca și un băieţel.

Oferiţi-i jucării diferite, fără să limitaţi alegerile la cele considerate „potrivite“ pentru o fetiţă. Iată câteva idei în acest sens: jocul de puzzle este un bun exerciţiu de rotaţie mentală şi spaţială;

jocurile de tip Lego constituie un exerciţiu excelent pentru dezvoltarea abilităţii vizual-spaţiale, prefigurând rezultate bune la matematică;

jocurile pe calculator, care presupun manevrarea spaţială, îmbunătăţesc abilitatea copiilor de a vizualiza şi a roti mental obiecte;

folosirea unei claviaturi (pian sau orgă electronică) antrenează creierul în recunoaşterea modelelor în spaţiu şi timp şi este utilă în stăpânirea unor concepte matematice; şahul dezvoltă gândirea logică şi în perspectivă.

Indiferent ce anume face sau nu face fetiţa dumneavoastră, nu uitaţi să o lăudaţi, atât pentru frumuseţea, cât şi pentru puterea, îndemânarea sau reuşitele ei.

Provocările ridicate de copil, indiferent de genul lui, sunt multe, diverse şi se modifică în func­ţie de vârsta acestuia şi influenţele din mediu. Nu se pot oferi sfaturi care să acopere toate aceste aspecte.

Un lucru este cert: vom greşi mai puţin dacă suntem atenţi la unicitatea copilului nostru, dacă îl învăţăm să se accepte, să se iubească şi să se preţuiască pe sine, acceptându-l, iubindu-l şi preţuindu-l pentru ceea ce este el.

 

Roxana Mihăilescu este psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ, tel.: 0726.291.491, [email protected], http://psihologroxanadanamihailescu.ro/

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top