Tipare de parenting mostenite

Cu totii ne-am jurat ca nu vom repeta greselile pe care parintii nostri le-au facut cu noi – si, la modul declarativ, ne iese. Insa, fara sa vrem, repetam acele tipare de parenting atunci cand copiii nostri ne ating rani nevindecate. Cum se intampla asta si ce avem de facut, indica Otilia Mantelers, trainer de playful parenting.

Mereu mi-am zis ca o sa inteleg gelozia dintre copiii mei, fiindca eu nu mi-am permis sa o simt fata de fratele meu. Si o inteleg, le spun ca e normal sa se simta iritati de surioara sau de fratior.

Insa in momentul cand se bat pe o jucarie, primul impuls este sa ma duc la cel mare, sa il trantesc de pat, sa ii tin o morala serioasa ca el e mai mare si ca nu trebuie sa ia jucaria celei mai mici. Si ca trebuie sa fie responsabil si ca cel mai mare si mai destept cedeaza!

Desigur, aceleasi cuvinte le-am auzit ani de zile de la parinti (da, eu sunt sora cea mare), si cred ca toata lumea le-a auzit, fiindca asa se cresteau copiii atunci, nu sunt parintii mei vinovati de asta.

Si acum vine si explicatia fenomenului de ce avem tendinta sa repetam greselile parintilor – as vrea sa folosesc o metafora, cu ajutorul careia le-am explicat si copiilor mei de ce mai tip la ei.

In copilarie, acele cuvinte le-am inregistrat ca pe o caseta imaginara, pe care am inchis-o intr-un sertar imaginar (in amigdala din sistemul limbic al creierului).

Nu doar acele cuvinte, ci si expresia fetei parintelui, tonul vocii, mirosul care era in camera, muzica de fundal, daca era.

Dar am inregistrat si expresia de teama de pe chipul meu, emotia de frica ca „ce se va intampla cu mine“, ca „daca sunt un copil rau care nu merita nimic“…

Ori de cate ori in viata mea prezenta se intampla ceva care seamana cu inregistrarea de pe caseta, se deschide sertarul acela imaginar, iar eu pur si simplu dau drumul la ceea ce deja stiu si am inregistrat acolo.

Iar copiii sunt primii oameni din viata noastra care incep sa ne deschida sertarele cu toata forta. Motivul lor secret este ca ei vor sa ne reanalizam casetele, sa stergem durerea si sa le reinregistram.

 

Mindfulness pentru parinti

Mindfulness este o stare in care incercam sa traim clipa prezenta, sa fim ancorati adanc in ceea ce traim aici si acum. Cu totii am vazut ca in majoritatea timpului ne gandim fie la intamplari trecute, fie ne imaginam scenarii care se pot intampla in viitor.

Mintea noastra a fabricat acest mecanism de a fugi de prezent pentru ca, de multe ori, a trai in prezent inseamna a-ti simti niste emotii grele, care dor.

Parintii extrem de anxiosi au nevoie de mindfulness in viata de zi cu zi, fiindca fara constientizarea trairii unei frici, o pot da mai departe copilului.

Iar mindfulness inseamna si constientizare si, atentie, si retrairea unei experiente trecute. Spre exemplu, daca eu sunt un parinte caruia ii este frica sa nu-i fie agresat copilul la scoala, evident, de alti copii, fara mindfulness, in fiecare dimineata i-as zice:

„Ai grija, azi, daca un copil vine la tine si vrea sa te loveasca, tu sa te duci sa ii zici doamnei, da? Ia repeta dupa mine, ce faci daca cineva te agreseaza?“.

Acest dialog este incarcat de teama proprie, nevindecata, care se transmite copilului, rezultatul fiind ca el nu se va bucura la fel de tare de relatia cu prietenii la scoala.

Mindfulness presupune sa stau cu teama mea proprie, sa nu fug de a o simti, sa nu actionez purtand acel dialog cu copilul meu, sa vad de unde vine si apoi sa o vindec.

 

Copiii declanseaza frici

Copiii sunt persoanele inzestrate cu cea mai mare abilitate de a ne trezi ranile de demult, de parca ar fi venit in viata noastra cu o oglinda pe care ne-o tin zicandu-ne: „Uite, aici mai ai de vindecat“.

Prin reactiile sale, copilul nostru ne declanseaza frici, aproape 99% vechi. Eu l-am dus pe baiatul meu cel mare, Yuri, abia la varsta de cinci ani si jumatate la gradinita. Motivul pe care eu il declaram tuturor era ca nu e pregatit.

Motivul real: imi era teama ca nu se descurca fara mine, de fapt era teama mea proprie de separare pe care o resimtisem in copilarie, cand locuiam cu bunicii si imi era teama sa ma despart de mama.

Mecanismul meu defensiv a fost acela de a amana momentul gradinitei pentru baietelul meu, explicandu-mi ca e prea mic si ca mai are timp.

In realitate, eu nu pe Yuri il protejam, ci pe Otilia mica, cea care in copilarie avea multa nevoie sa fie cu mama ei si care simtea o teama foarte mare ori de cate ori se despartea de ea.

Teama care nu era inteleasa de adulti, nu era acceptata si validata. Daca acea teama ar fi putut fi ascultata, s-ar fi vindecat chiar atunci, in copilarie, si nu as mai fi purtat-o cu mine in relatia cu copilul meu.

 

Inlocuieste comportamentele defensive cu cele pozitive

Pentru asta, merg mai departe cu exemplul personal. Odata ce am constientizat comportamentul meu defenisv de a nu-l duce pe Yuri la gradinita, am inceput sa lucrez la teama mea veche de separare si am inceput procesul de vindecare.

Treptat, am inceput sa simt ca nu e nevoie sa ma sperii ca baiatul meu nu se va descurca. Dintr-o data, lumea si oamenii au devenit mai buni, am vazut ca oamenii de la gradinita sunt buni si ca vor sa imi ajute copilul sa aiba o viata buna si acolo.

I-am spus lui Yuri: „Esti in siguranta aici. Am incredere in oamenii astia, ca vor sa te simti bine la gradinita. Stiu eu ca iti face bine sa fii cu copiii si sa iti faci prieteni. Nu imi e frica de nimic.

Stiu ca te vei descurca, iar eu sunt alaturi cand iti e greu, la fel ca si ca persoanele astea faine de la gradi“. Am inlocuit un mecanism defensiv, care nu ajuta copilul, cu unul mai curajos si plin de incredere.

 

Vindecarea ranilor

Exista multe cai de a vindeca ranile mai vechi si toate incep cu principiul de baza al mindfulness: constientizarea lor.

Nu cred ca putem sa ne vindecam singuri, ci cu ajutorul cuiva care stie sa ne asculte si sa ne calauzeasca spre noi insine.

Meditatia ajuta foarte mult, pentru ca ramanem in prezent si nu fugim de durere. Eu mai folosesc si un instrument terapeutic care se numeste listening partnership, pe care l-am aprofundat in cadrul calificarii mele cu Hand in Hand Parenting si in care, alaturi de un partener care ma asculta cu empatie, descarc suferinte trecute. Ambii parteneri trebuie sa cunoasca aceasta forma de ascultare vindecatoare si fara judecata, e important aspectul asta.

Cruciale in procesul de listening sunt retrairea unei experiente trecute si  descarcarea emotiilor vechi prin mecanismele noastre naturale de plans, ras, tremurat, transpirat, cascat, oftat, tipat.

Durerea mea legata de separarea de mama mea am vindecat-o (nu total, sunt sigura) povestind cu cel care ma asculta secvente reale din copilarie, retraindu-le, revoltandu-ma acum pentru ceea ce nu m-am revoltat atunci, plangand de mama focului.

Acesta este procesul natural al vindecarii: ascultare plina de iubire si intelegere din partea unui partener (pentru care si eu fac acelasi lucru), care ma ajuta sa retraiesc si sa descarc emotii vechi.

Putem opri ciclul durerii chiar cu partenerul de cuplu, povestind cu el/ea despre suferintele vechi pe care ni le trezesc copiii nostri!

 

Relatia de cuplu si dezvoltarea copilului

Important pentru evolutia copilului este modul in care mama si tata lucreaza la relatia lor de cuplu. Este natural sa vada ca parintii au probleme, ideal cu cat mai putine reactii care sa ii sperie pe cei mici, si cred ca ii ajuta mai ales sa vada cum aceste probleme sunt depasite.

Nu e bine ca parintii sa ramana impreuna doar de dragul copiilor, intrucat copiii simt acest lucru si se impovareaza cu o vinovatie adanca de care nu mai scapa decat foarte greu, vinovatie pe care o vor duce cu ei in relatiile lor viitoare, atat de prietenie, cat si de cuplu. Si din asta ei mai invata ca, in viata, datoria, sacrificiul sunt mai importante decat fericirea.

 

Rasfatul

Unui copil nu trebuie sa ii lipseasca patru lucruri: dragoste, acceptare neconditionata, conectare si timp! In rest, poate sa ii lipseasca i-phone-ul la opt ani, poate sa nu aiba toata colectia de papusi „Monster High“, sa nu aiba ultima versiune de Minecraft pe calculator… nu ele ii aduc fericirea!

Eu nu spun ca nu trebuie sa le aiba, as vrea sa nuantez un pic. Atunci cand plecam in delegatie si ii aducem copilului o jucarie scumpa, asta arata ca ne simtim vinovati pentru ca nu petrecem timp cu el si compensam printr-o jucarie care costa multi bani.

Cand insa copilul meu de 12-13 ani spune: „Sunt singurul copil din clasa care nu are telefon“, atunci ma pot gandi ca pentru el e important sa apartina grupului, sa nu fie aratat cu degetul, ar fi o varsta buna sa aiba telefonul lui.

E important sa analizam: ce ii cumpar copilului ca sa compensez absenta mea si lipsa de conectare cu el, si ce ii cumpar fiindca il ajuta sa se simta mai adecvat, ii face bucurie si ne face placere la amandoi.

 

Otilia Mantelers este parenting by connection instructor, trainer de playful parenting, psiholog in formare; Blog Joc si Emotii: otilia-mantelers.urbankid.ro; 0749 316 294; otiliamantelers@yahoo.com

Loading...
Comentează și tu
Recomandări
Top 10 motive pentru care bărbații rămân single
Top 10 motive pentru care bărbații rămân single

În caz că vă întrebați, nu toți bărbații sunt evitanți emoțional sau afemeiați. Există o listă întreagă de motive pentru care rămân single și, cunoscându-le, poate reușim să înțelegem mai bine anumite situații.

Citeste
Bărbatul potrivit în momentul nepotrivit
Bărbatul potrivit în momentul nepotrivit

Căutăm bărbatul potrivit, indiferent că ne conștientizăm sau nu idealurile. Avem o listă a trăsăturilor și calităților dezirabile, la fel cum știm ce nu ne dorim de la un partener. Ce facem însă, atunci când găsim bărbatul potrivit în momentul nepotrivit?

Citeste
3 motive pentru care alegem o despărțire
3 motive pentru care alegem o despărțire

Cu toții am experimentat cel puțin o despărțire de persoana iubită. Știm în ce constă travaliul, dar uneori este o decizie mai bună decât continuarea unei relații nefericite. Motivele despărțirii variază de la cele incontestabile, evidente pentru ambii parteneri, la cele mai puțin vizibile, dar la fel de copleșitoare. Vorbim despre trei din motivele ultimei categorii.

Citeste
Tipare de parenting mostenite
Tipare de parenting mostenite

Cu totii ne-am jurat ca nu vom repeta greselile pe care parintii nostri le-au facut cu noi – si, la modul declarativ, ne iese. Insa, fara sa vrem, repetam acele tipare de parenting atunci cand copiii nostri ne ating rani nevindecate. Cum se intampla asta si ce avem de facut, indica Otilia Mantelers, trainer de playful parenting.

Citeste
Reacții și manifestări ale copiilor sub stres
Reacții și manifestări ale copiilor sub stres

Nu doar adulți reacționează la stres, ci și copiii. Ei se pot îngrijora atunci când aud fragmente din discuțiile părinților, când performanțele academice nu sunt cele așteptate și pot deveni confuzi când primesc mesaje contradictorii de la membrii familiei. Iată câteva dintre reacțiile și manifestările lor în astfel de situații.

Citeste
Cum trăiesc copiii stresul, frica și anxietatea
Cum trăiesc copiii stresul, frica și anxietatea

Pe unii dintre noi stresul ne mobilizează, pe alții ne inhibă, poate chiar ne încremenește. În terapie, copiii au descris stresul ca o ploaie rece de toamnă, ca un fulger sau cutremur, ca un scrijelit de cretă pe tablă, un ocean de gânduri amestecate, o furculiță ascuțită. Aceste metafore vorbesc despre cum trăiesc ei îngrijorarea, confuzia, anxietatea sau frica.

Citeste