Violenta domestica
Tineri sau batrani, infractori sau cetateni respectabili, manageri ocupati sau someri alcoolici, adultii din Romania de astazi poarta in ei cicatricele copilariei. Povestea unui experiment jurnalistic si uman realizat de jurnalista Elena Stancu si fotograful Cosmin Bumbut.
„Nu reduceti voi violenta… Si io-s iute la mana si am mai dat la copii, odata le-am dat cu furtunul de la vin“, ne spune, razand, patroana unui magazin din Rasinari. Ne aflam aici de o saptamana, ca sa documentam un caz de violenta domestica ce a degenerat in crima, sub ochii unei comunitati care nu s-a bagat in familia altuia.
Aici, la Rasinari, ca si in multe alte localitati romanesti, copiii sunt educati cu nuiaua si cureaua, iar femeile „mai primesc cate una cand gresesc fata de barbati“. Bataia face parte din viata, precum gatitul, curatenia, mersul la stana sau la biserica. Femeile nu se plang nimanui, nici macar atunci cand – ne povesteste un medic din Rasinari – ajung la spital cu capul spart.
Antropologul Vintila Mihailescu este de parere ca „Romania este cea mai longeviva societate taraneasca din Europa“, iar intr-o astfel de societate „bataia e rupta din Rai“ si „unde da mama, creste“.
Am crescut la Craiova, intr-o generatie de copii care mancau bataie cu cureaua atunci cand luau note mici. Luam bataie si acasa, de la parinti, si la scoala, de la diriginta (care ne palmuia cu aprobarea parintilor nostri).
E greu de vorbit despre trauma, mai ales ca, de multe ori, faceam concurs intre noi – care are mai multe dungi pe fund de la curele. Trauma s-a disipat intr-un context fals de normalitate. Eram toti din familii „bune“, care aveau asteptari mari de la noi: parintii mei erau doctori, iar parintii prietenilor mei erau profesori, arhitecti sau ingineri.
Parintii nostri ne bateau ca „sa ne faca oameni“, ca sa realizam noi tot ce nu au reusit ei. Nu stiu in ce masura am devenit oameni, dar cu siguranta mai toti suferim de anxietati, depresii, avem probleme cu stima de sine si cu atasamentul in relatii, ne iesim repede din sarite. Nu stiu daca ni se trage de la curelele din copilarie sau nu, dar subiectul legat de violenta impotriva copiilor ma preocupa de ani buni.
Anul trecut am castigat, impreuna cu fotograful Cosmin Bumbut, o bursa de jurnalism oferita de Centrul Carter si de Centrul pentru Jurnalism Independent, pentru un proiect multimedia legat de violenta impotriva copiilor. Pentru ca urma sa calatorim un an intreg prin tara pentru acest subiect, ne-am hotarat sa renuntam la garsoniera inchiriata in Bucuresti si sa ne mutam intr-o autorulota.
Proiectul nostru a pornit de la un studiu pe care Salvati Copiii l-a facut public in 2013: aproximativ 63% dintre copiii din Romania spun ca sunt batuti acasa de parinti, iar 38% dintre parinti recunosc ca-si bat copiii. Acelasi studiu arata ca 18% dintre copii sunt batuti cu batul sau nuiaua, 13% cu cureaua si 8% cu lingura de lemn. Corectiile precum „lovitul cu palma“ sau „urecheala“ nu sunt considerate „bataie“ nici de copii, nici de parinti.
Am vrut sa avem un tablou reprezentativ pentru Romania, asa ca am impartit proiectul nostru in trei capitole: contextul saraciei, violenta care duce la violenta, documentat in penitenciare, si familiile „bune“, care executa presiuni imense asupra copiilor lor.
Ca sa intelegem mai bine contextul saraciei, ne-am oprit in judetul Iasi, in satul Mironeasa, si am urmarit doua familii cu opt si noua copii care traiesc din ajutorul social.
Cele doua asistente sociale de la Primaria Mironeasa monitorizeaza in prezent, pe hartie, 20 de cazuri de violenta domestica, dar, in realitate, numarul lor e dublu.
Asistentele sociale din localitate nu au prea multe solutii ca sa le ajute pe victime: daca le duc pe femei la un adapost, se intorc acasa pentru copii, daca cer Politiei sa-l amendeze pe barbatul agresiv, el plateste amenda din alocatia copiilor.
In plus, birocratia le ingreuneaza munca. Cand un copil e batut, ele trebuie sa il scoata din familie si sa ii faca certificat medico-legal, insa Primaria nu are bani de deplasari pana la Iasi.
