Autoritatea corecta fata de copii
Doza corecta de autoritate este esentiala si pe primul loc printre regulile de parenting. Lipsa ei are efecte daunatoare, la fel si excesul. Iata cum echilibram balanta.
Autoritatea buna
Autoritatea parentala este benefica in cazul celor mici, dar trebuie respectate anumite reguli de implementare pentru o dezvoltare armonioasa a psihicului copiilor, a inteligentei emotionale si a stimei de sine.
Pentru o educatie adecvata, intervin si alti factori: mediu familial armonios, comunicarea, atmosfera linistita din familie, intelegerea etc.
Autoritatea nu trebuie sa se manifeste prin reprosuri, agresivitate, tipete si critici nejustificate. Copilul nu trebuie lovit, bruscat, umilit sau ridiculizat.
Avand in vedere ca violenta este intalnita la tot pasul in societatea in care traim, copiii au nevoie – mai mult ca oricand – de protectie si stabilitate, iar acest lucru se realizeaza, in primul rand, in familie.
Sunt mai bune discutiile directe, in care tonul poate fi ferm, dar nu ridicat, o atitudine asertiva, prin explicarea greselilor si a consecintelor acestora.
O greseala: parintele prieten
O greseala a parintilor in educatia copiilor si in manifestarea autoritatii lor este aceea ca ei se adreseaza copiilor ca si cum acestia ar fi niste adulti mici, care ar trebui sa inteleaga concret tot ce se intampla in jurul lor, fara sa-si dea seama ca cei mici au propria lume si functioneaza dupa niste reguli ale perceptiei diferite de lumea adultilor.
Cand copiii gresesc, fac o boacana ori sunt neascultatori, prima strategie la care apeleaza parintii sunt reprosurile, considerand ca, prin asta, copilul constientizeaza ca a gresit: „Stiam eu ca asa o sa faci!“, „eram sigur ca o sa ma faci de ras! “; „degeaba iti explic, ca nu esti in stare de nimic! “, „tu nu esti ca X, cuminte, faci numai rele!“. etc., etc.
Intotdeauna reprosurile sunt contraproductive, nu duc la nimic bun, un copil nu se poate disciplina cu ajutorul invectivelor si criticilor.
Simtindu-se umilit, se va inchide in sine, nu va mai comunica si va incerca sa-si ascunda trairile sau, dimpotriva, se va comporta mai urat ca inainte.
Cand un copil face o boacana (face ceva considerat rau sau urat), este important de facut distinctia intre greselile neintentionate, accidentale, si greselile constiente, voite.
Este o diferenta intre a sparge un obiect (chiar pretios fiind!) pentru ca l-a scapat din mana si a-si lovi fratiorul mai mic cu sau fara motiv, de exemplu.
Pedeapsa nu trebuie incurajata in niciun fel, iar in cazul in care copilul face rau intentionat, este mult mai importanta comunicarea cu copilul si intelegerea cauzelor care stau la baza acestui comportament.
Regulile sau democratia
Un parinte autoritar inspira teama, stabileste reguli si nu permite copilului sa se abata de la ele. Acesta pedepseste copilul, nu e aproape niciodata multumit de actiunile lui, este putin receptiv la nevoile copilului si nu accepta sa i se nesocoteasca ordinele.
El incearca sa isi controleze copilul prin inducerea sentimentului de vina sau rusine. Sunt si parinti autoritari, care isi bat copiii, considerand ca „bataia e rupta din Rai“ sau ca „unde da parintele, creste“.
Prin asa ceva nu se rezolva ceea ce se doreste de fapt si anume, o disciplinare riguroasa a copilului si o educatie solida. Uneori, chiar dimpotriva.
Reactiile care intervin in urma manifestarilor autoritare pot fi supunerea (adevarata sau aparenta) sau rebeliunea.
Desi, in trecut, un astfel de comportament al parintilor era des intalnit, in timp, dupa ce numeroase studii si experimente au dovedit dezavantajele si consecintele care decurg din aceasta situatie, in prezent se pune accent pe stilul de educatie democratic sau competent.
E adevarat ca nu toti il respecta, dar foarte multi ii recunosc meritele. Concret spus, putem aminti patru stiluri de parenting, in functie de imbinarea dintre gradul de apropiere fata de copil si gradul de control exercitat. Acestea sunt: stilul autoritar, stilul permisiv, stilul neglijent si stilul democratic sau competent.
Stiluri de parenting
Stilul autoritar este cel care se caracterizeaza prin nivel scazut de afectiune fata de copil, lipsa empatiei, control exagerat si reguli stricte.
Daca, pe termen scurt, uneori acest comportament da roade, in timp, copiii care au „beneficiat“ de acest tratament, se revolta (de cele mai multe ori, in adolescenta), iar in cazuri mai grave, la maturitate chiar rup relatia cu parintii.
Stilul permisiv este opusul celui autoritar, adica din prea multa dragoste sau din dorinta de a pastra o legatura stransa/apropiata, nu se exercita niciun grad de control in relatia cu copilul.
In felul acesta, copilul creste rasfatat, uneori chiar dependent de parinti pana la varsta adulta, avand probleme in dobandirea autonomiei.
Parintii care practica stilul neglijent nu petrec timp cu copiii lor, nu se implica in activitatile acestora, nu impun reguli, dar nu ofera nici afectiune – practic, nu ii prea intereseaza educatia copilului.
Stilul competent sau democratic este cel mai echilibrat, copiii care beneficiaza de el cresc armonios si fericiti.
Este un stil care se bazeaza pe reguli, dar acestea sunt stabilite impreuna cu copilul, problemele de comportament sau greselile se rezolva cu tact si intelegere, copilului i se ofera libertatea de a alege, de a lua anumite decizii conform varstei lui, bineinteles, si este incurajat sa-si exprime emotiile, indiferent de natura lor.
Este clar ca acesta este cel mai adecvat stil de educatie, de autoritate asupra copilului, efectele lui benefice se pot vedea in timp.
Autoritatea cu baietii
Autoritate in plus cu baietii? Poate ca da, si acest lucru se explica prin faptul ca exista diferente structurale si functionale la nivel hormonal si cerebral, iar consecinta acestui fapt marcheaza comportamente diferite de interactiune sociala.
Studiile facute de-a lungul timpului pe adolescenti au evidentiat faptul ca fetele, datorita cantitatii mai mari de estrogen, nu dezvolta comportamente agresive sau competitive, comparativ cu baietii, care, pe fondul nivelului crescut de testosteron, prezinta o doza crescuta de agresivitate, competitivitate si autoincredere.
Indiferent de situatie, chiar si in cazul baietilor predispusi la anumite tulburari de comportament sau nu, tot stilul competent este cel binevenit, este un stil care ofera indicatii clare si ferme, fara sa neglijeze afectiunea si flexibilitatea.
La o transgresiune grava
Un copil este agresiv sau face greseli grave atunci cand are o frustrare sau o stima de sine scazuta. Acest lucru se manifesta, de obicei, prin agresivitate sau chiar violenta.
Parintii trebuie sa descopere care sunt motivele care-l provoaca pe copil sa fie agresiv in mod constant sau, chiar daca s-a intamplat o singura data, identificarea cauzei care a dus la comportamentul respectiv.
Daca un copil a furat sandvisul unui coleg pentru ca ii era foame, este un lucru diferit de a fura ceva care nu-i foloseste, si a facut-o doar de dragul faptei in sine. In cazul injuraturilor sau al cuvintelor licentioase, e bine de stiut daca nu cumva copilul le-a auzit chiar in casa.
Oricum, indiferent de circumstante sau de motivatie, copilul, prin acest comportament, vrea sa atraga atentia asupra lui.
In acest caz, parintele ar trebui sa acorde o mai mare atentie copilului, sa comunice, sa stabileasca reguli ferme, sa il ajute sa inteleaga gravitatea situatiei, sa nu-l faca sa se simta vinovat, dar sa ii dea de inteles ca un astfel de comportament nu va fi tolerat pe viitor.
In cazul in care parintele se simte depasit de situatie, poate apela la psiholog si, astfel, pot fi identificate mecanismele care au dus la dezvoltarea comportamentului respectiv.
De Gina Costisanu Bianu, psiholog clinician, psihoterapeut, doctorand in Medicina in cadrul
UMF „Carol Davila“ Bucuresti
Foto: shutterstock.com
