Cum depasim nevoia de perfectionism
Indiferent cum ne simtim, pentru cei din jur consideram ca trebuie sa purtam o masca a fericirii. Nu ne place sa fim judecati, analizati in detaliu, dar de multe ori facem si noi asta. La romani, de generatii, este adanc inradacinata aceasta teama de „gura lumii“. Iata ce ascunde de fapt dorinta de a pastra aparentele si nevoia de perfectionism.
Rolul jucat de aparente
Pastrarea aparentelor apare ca un laitmotiv al culturii noastre, pe care il regasim in intimitatea noastra, in familiile noastre, cat si in relatiile sociale din afara familiei. Iar aparenta spune ca intotdeauna trebuie sa dai bine, sa nu stie nimeni ce probleme ai.
Ca si cum aparenta ar fi un zid de aparare in fata vulnerabilitatii de a te arata si de a fi cunoscut asa cum esti tu de fapt. La nivel social, relatiile se formalizeaza si se cauta intarirea aparentelor sau a ceea ce fiecare isi inchipuie ca societatea, ceilalti ar dori sau nu sa vada.
La nivel personal, ascunderea dupa acest paravan al lui „totul este bine“ poate crea sentimente de izolare, de singuratate si convingerea ca nu esti inteles si cunoscut cu adevarat de nimeni.
Perfectionistii
In mod curent, spunem despre perfectionisti ca sunt acele persoane care au o grija deosebita si vor ca lucrurile sa le iasa perfect, a caror temere principala este sa nu se strecoare vreo greseala in ceea ce fac.
In literatura de specialitate, psihologii deosebesc perfectionismul pozitiv de cel negativ, adica perfectionismul care ne este de ajutor de perfectionismul care ne aduce dezavantaje.
Perfectionistii pozitivi sunt acele persoane care fac pasi clari spre atingerea standardelor personale si care se ghideaza mai degraba dupa reusite, decat dupa nereusite.
Perfectionistii negativi sunt determinati de teama de a nu gresi si se pierd in ruminatii dureroase legate de lucrurile pe care, in viziunea lor, le-au facut gresit.
Ei nu fac distinctia intre propria persoana si reusitele sau nereusitele lor. De aceea, nereusitele vor afecta aprecierea si valoarea personala, putand fi insotite si de sentimente de rusine legate de sine.
Perfectionismul are trei mari dimensiuni: perfectionismul orientat catre sine, perfectionismul orientat catre ceilalti si perfectionismul cerut social. Perfectionistii orientati catre sine cer de la ei sa fie perfecti si sa faca lucrurile perfect.
Persoanele cu un perfectionism orientat spre ceilalti cer persoanelor din anturaj sa fie perfecte, fiind, fata de ele, critice si evaluative, iar in cazul perfectionismului cerut social, exista perceptia ca ni se cere din exterior sa fim si sa facem lucrurile perfect.
De unde vine perfectionismul
In centrul tendintei spre perfectionism (cel dezadaptativ, negativ) sta incapacitatea de acceptare neconditionata a propriei persoane.
Nu ne vom putea iubi, accepta si aprecia decat daca trecem proba perfectiunii, ale carei standarde le stabilim de fiecare data tot mai sus, pentru ca, inconstient, nu trebuie sa le atingem niciodata.
Perfectionistul se automentine in incapacitatea de a fi perfect, de a se putea aprecia si de a se accepta vreodata pe deplin. Este un model comportamental si emotional pe care l-am invatat cu mult timp in urma, cand eram foarte mici.
In formarea identitatii personale, a imaginii si stimei de sine, copiii se bazeaza exclusiv pe sprijinul parintilor, caci parintii sunt „barometrul“ copilului in formarea perceptiei sale asupra propriei persoane si a aprecierii pe care si-o ofera.
In decursul timpului, cel mic interiorizeaza standardele parintilor, transformandu-le in propriile standarde si principii de apreciere si raportare la propria persoana.
Parintii vesnic nemultumiti de realizarile copilului, cerand intotdeauna tot mai mult de la el, care ofera iubire conditionat, retragand-o in conditiile nerealizarii standardelor impuse, conduc la aparitia perfectionismului la copil.
Acesta va intelege de foarte devreme ca, pentru a obtine iubirea si aprecierea unuia sau a ambilor parinti, trebuie sa se conformeze asteptarilor acestora in materie de comportament, performante scolare si chiar moduri de a simti.
Parintii perfectionisti modeleaza copii perfectionisti, copii care stiu ca niciodata nu sunt suficient de buni, de aceea nu merita iubirea si acceptarea totala si neconditionata din partea parintilor.
In viata de adult, aceasta modelare din copilarie se va traduce fie printr-un perfectionism indreptat spre propria persoana, fie spre ceilalti, fie prin perceptia ca ceilalti cer de la tine sa fii si sa faci lucrurile perfect.
Cum ne afecteaza perfectionismul
Numeroase cercetari in domeniu au aratat ca dezvoltarea unui stil de personalitate perfectionist atrage dupa sine aparitia tulburarilor de personalitate, a depresiei, anorexiei, bulimiei, disfunctiilor sexuale ori a nivelurilor scazute ale stimei de sine.
La copii si adulti, perfectionismul orientat spre propria persoana a fost asociat cu aparitia depresiei si anxietatii, data fiind incapacitatea de a te accepta si de a fi multumit vreodata de propria persoana. In cazul perfectionismului cerut social, efectele sunt devastatoare in randul copiilor si adolescentilor.
Presiunea pe care copilul/adolescentul o simte din partea parintilor, de a fi si de a face lucrurile perfect, intocmai cum i se cere, este un predictor important al comportamentului suicidar.
Alte consecinte ale acestei presiuni spre perfectiune tin de manifestarea ostilitatii si a furiei directionate spre ceilalti, depresiei, anxietatii si stresului. La adulti, perfectionismul cerut social se asociaza cu sentimente de neputinta, ostilitate si furie.
Adultii care s-au identificat cu parintii lor si care transmit mai departe modelul perfectionismului orientat spre ceilalti, prezinta distres cauzat de dificultatile de relationare cu oamenii, dat fiind spiritul lor critic, evaluativ si imposibil de multumit.
Prima impresie
De cand eram foarte mici, am invatat ca a ne face placuti si a obtine acceptarea si aprecierea celorlalti (a parintilor) ne asigura protectia si supravietuirea. La fel, evaluarea corecta a persoanei din fata noastra ne asigura supravietuirea si adaptarea.
De aceea, uneori, oamenii sunt atat de categorici in perceptiile pe care si le fac despre ceilalti si nu vor sa renunte la ele, sa nu poti anticipa actiunile viitoare ale interlocutorului implica o anume vulnerabilitate.
Mentinerea primei impresii, indiferent de modul in care evolueaza acea persoana, face dificila construirea unei relatii autentice, bazate pe cunoastere reala.
Rigiditatea in mentinerea primei impresii cu orice pret ne poate trimite cu gandul la nevoia de control, la imprevizibilitatea mediului si a relatiilor, cu scopul inconstient de a ne simti protejati.
Teama de judecata
De obicei, oamenii se simt anxiosi in situatii noi ori in prezenta persoanelor necunoscute, intrucat asta implica un anumit grad de noutate si neprevazut. Anxietatea dispare in majoritatea cazurilor atunci cand persoanele si situatiile devin familiare.
Prin urmare, daca o oarecare doza de anxietate este normala in situatii noi, nu mai putem spune acelasi lucru atunci cand anxietatea ori teama de a nu fi judecati ne sufoca spontaneitatea, interactiunile sociale.
Teama de a nu fi judecati (in situatii noi) ne trimite cu gandul la anxietatea sociala. Aceasta este insotita de emotii, ganduri, manifestari fiziologice si comportamente specifice, care au tendinta sa mentina si sa accentueze cercul vicios al anxietatii.
Emotiile care insotesc aceasta teama foarte intensa de a nu fi judecati pot tine de: frica extrema de a nu fi observati sau judecati de ceilalti oameni, in special de cei necunoscuti, teama foarte intensa de a nu spune ceva gresit, penibil, neinteresant ori de a nu avea reactii sau comportamente care sa para prostesti, penibile, teama ca ceilalti isi vor da seama de felul in care ne simtim de fapt.
Gandurile care apar se numesc „disfunctionale“ sau „negative“ pentru ca vin sa intareasca anxietatea si sa confirme temerile noastre cele mai negre, desi, in mod real, acestea nu reflecta realitatea.
De exemplu: „O sa fac eu ceva si pana la urma o s-o dau in bara“, „isi vor da seama cat sunt de emotionata“, „oamenii vor crede ca nu sunt inteligenta, interesanta etc.“, „o sa-mi tremure vocea, ma voi inrosi si momentul va fi penibil“.
Emotiile si gandurile disfunctionale sunt insotite si intarite de manifestari fiziologice: inrosire, tremuraturi ale vocii, mainilor, corpului, ritm accelerat al inimii, senzatii de ameteala, transpiratie, dureri bruste de stomac.
Daca avem acest tip de anxietate este foarte probabil sa evitam situatiile sociale in care anticipam ca nu ne vom simti confortabil, sa fim rezervati, tacuti, sa stam in „spate“ pentru a evita sa devenim centrul atentiei; sa participam la diferite evenimente numai daca avem pe cineva apropiat alaturi; sa simtim nevoia consumului de bauturi alcoolice pentru a diminua disconfortul social.
De unde vine teama de a fi judecati
Daca ne referim la anxietatea sociala ca forma cronica a fricii de a fi judecati, pentru aparitia sa exista o combinatie de factori.
De exemplu, cei biologici, prin dezechilibrul serotoninei din creier, care cauzeaza aparitia anxietatii, serotonina fiind implicata in reglarea starilor emotionale.
Desi cercetatorii au explorat impactul factorilor genetici in aparitia anxietatii, nu s-au evidentiat, deocamdata, legaturi clare in transmiterea sa de la o generatie la alta, dar s-a descoperit ca invatarea sociala si modelarea au un rol deosebit in transmiterea anxietatii de la parinti la copii.
Asta, pentru ca parintii sau alti adulti de referinta din viata copilului reprezinta primul model al felului in care o persoana se simte si se comporta intr-o situatie sociala.
Copilul culege indici verbali si non-verbali din comportamentul adultului de referinta si invata de la el cum sa devina si cum sa se comporte in societate.
Intorcandu-ne la parintii perfectionisti, copilul poate dezvolta anxietatea si teama de a fi judecat ca urmare a evaluarilor si standardelor constante pe care parintii le stabilesc pentru el si a mesajului indirect pe care il primeste de la acestia: ca nu este suficient si multumitor, ca trebuie intotdeauna sa tinda sa fie altfel.
Ce e de facut?
Un prim pas este combaterea si punerea la indoiala a gandurilor disfunctionale care intretin si intaresc pattern-ul anxietatii de a fi judecati. Apoi, confruntarea fricilor si a temerilor noastre.
Daca, de exemplu, ne e teama sa ne spunem parerea, pentru ca am putea fi judecati, chiar exprimarea parerii va scadea treptat sensibilitatea fata de aceasta potentiala, dar si inchipuita, judecata sociala.
Intrucat in inima dorintei de a fi perfecti si de a nu fi judecati sta o mare nevoie de a ne simti acceptati si apreciati, este recomandata parcurgerea unei consilieri/psihoterapii individuale sau de grup.
In consilierea individuala ne exploram trecutul, descoperim sursa nevoii de acceptare si iubire, dar mai ales „locul si timpul nasterii“ neimplinirii si nesatisfacerii acestor nevoi fundamentale.
Grupul terapeutic ne poate sprijini sa intelegem si sa solutionam aceasta nevoie intensa de acceptare printr-un cadru real, in care stabilim relatii autentice cu alte persoane si in care ne reconstruim realitatea si convingerile interioare bazandu-ne pe diversitatea realitatilor interioare ale celorlalti membri ai grupului, neramanand astfel inchisi in propria realitate subiectiva.
De Patricia Stan, psiholog clinician
Cabinet Individual de Psihologie
Tel. 0728.196.242
[email protected]
psihologpatriciastan.wordpress.com
A consemnat Catalina Cristescu
Foto: shutterstock.com
