Gânduri de la cititori

„Bună ziua ! Vă scriu pentru că am nevoie de câteva sfaturi de la voi…

Fiica adoptivă a mătușii mele este dependentă de jocuri de noroc și droguri. Atunci când nu sterge mesele noaptea prin baruri, fură bani și se ocupă cu diverse înșelătorii. Pe mine mă amenință cu moartea pentru că îi țin mama în viață.

Credeam că este doar o încurajare, dar vârsta nu are importanță când vine vorba despre lucrurile pe care ți le dorești să le faci.

Știam că nu îmi este bine lângă el pentru că nu mă simțeam în siguranță. Totodată însă, începusem să mă îndoiesc de mine, iar asta mă îngheța. Eram într-o relație în care trăiam un gaslighting cumplit din partea lui. Mă făcea să mă îndoiesc de ce spun, fac și gândesc eu.

Am trecut prin divorțul părinților fără să știu prea bine ce mi se întâmplă. Erau și mai multe certuri și scandaluri, iar eu fie eram și mai ignorată, fie și mai pedepsită. La partaj, numai pe mine nu s-au „păruit”, în rest, a contat orice piesă de mobilier.

Am văzut prin filme astfel de scenarii și chiar țin minte ce înverșunată eram când venea vorba despre infidelitate. Nici prin cap nu mi-a trecut că mi s-ar putea întâmpla mie, dar iată, viața bate filmul. Am aflat că iubitul meu are o altă relație în paralel.

Uneori ajungi să te împrietenești prea bine cu singurătatea. Nu spun că ar fi neapărat un lucru bun, dar pentru unii dintre noi, este ceea ce am ales. Poate e egoism, dar este ceea ce vreau eu pentru mine.

Mereu mi-am spus că mama a avut grijă de mine. Dar acum, stau să mă gândesc că și eu, la rândul meu, aveam grijă de ea. Oare este normal?

„Am trecut prin două divorțuri, ambele inițiate de mine, ambele necesare pentru mine, ambele dureroase pentru toate părțile implicate.

Părinții mei au rămas împreună „de dragul meu”. Mai mult, mi-au și spus acest lucru și acum, îmi este foarte clar că eu sunt în continuare liantul dintre ei. Dar simt că sunt ca un părinte pentru ei și nu vreau asta.

Nu îl voiam eu pe Făt-Frumos, dar parcă nici pe piticul Morocănos nu l-aș fi curtat. În basmul meu de prințesă reformată, îmi iubesc partenerul și l-aș jumuli în același timp. Ce mă fac?

Cred că independența noastră, a femeilor, este necesară, dar nu trebuie dusă la extrem. Oare aceasta exclude sprijinul? Sunt cele două incompatibile?

Nu sunt în măsură să dau sfaturi părinților mei, dar aș vrea să stăm toți de vorbă, ca niște adulți. Eu una, consider că pentru ei, cea mai bună soluție este divorțul. Pentru noi toți, de fapt…

Relația cu sine este deseori neglijată. Și nu înseamnă să îți iei rochia la care visai și nici să te răsfeți cu o păjitură în plus. Înseamnă, pur și simplu, să contezi pentru tine.

Iertarea este importantă, dar cred că trebuie să aibă și limite. Fiica surorii mele este o pacoste, dar sora mea o iartă mereu. Iar eu cred că greșește.

În cuplu, este o virtute să ai grijă de partener, dar aceasta nu trebuie să preia din responsabilitatea pe care o are el față de propria persoană. Sunt aici să fac și pentru tine, dar nu în locul tău…

Nicio căsnicie nu cred că este simplă, minunată și lipsită de orice griji și probleme. Dar ce ne-o ambiționa să rămânem într-o relație încheiată de mult?

Vreau să îmi dedic acest Crăciun în mod egoist, pentru binele meu mental și fizic. Așadar, îmi fac cadou deconectarea. De la Facbook, de la email, de la sms, de la eșecul avut cu un proiect la muncă și ultima ceartă cu iubitul, de la nemulțumirea alor mei că nu sunt socrii și pretențiile mătuși-mii de a merge să mănânc sarmale la ea.

Femeia pe care o iubeam nu se uita la mine. Nu eram realizat, nu eram interesant pentru ea, nu aveam niciun succes. Ea însă mă fascina. Am suferit, iar acum sunt fericit. Sunt fericit că mi-a dat flit atunci.

Prietenii mei, S și A, reprezentau, mereu, cuplul ideal. Îmi plăcea cum își vorbeau, cum se certau și împăcau, faptul că după 12 ani încă se țineau de mână pe stradă. Inseparabili. Prin comparație, eu și partenerul meu aveam o relație… ternă.

Fiecare mamă își iubește copilul – sau, la modul ideal, ar trebui să o facă. Dar ferocitatea cu care apărăm „imaginea” copilului sau a noastră, îi poate face acestuia o defavoare. Mai ales dacă are o problemă pe care noi o ignorăm. Eu am spus unei mame ce am avut de spus și nu din invidie sau răutate.

Fac tot posibilul să mă asigur să îmi educ fiul cât mai bine. Evident, voi face greșeli, nu mă aștept la perfecțiune în parenting. Sper că nici el. Dar cum îl învăț să reacționeze față de copiii prost educați și încurajați de părinți să fie bădărani de mici?

Cu toții greșim și este firesc să se întâmple și asta. Dar e frumos, sau matur, ca atunci când faci o greșeală, să ți-o asumi.

Limbajul iubirii poate fi diferit într-un cuplu. Eu știu că îmi plac îmbrățișările, romantismul, atenția. Sunt normale și firești, dar, uneori, pierd din vedere modul în care își exprimă iubirea partenerul meu.

Cred că un copil răsfățat este un viitor adult nesuferit. Prea mulți părinți și bunici se poartă de parcă odrasla e centrul universului. Întrebarea este… oare ce va face bibeloul când descoperă că lucrurile nu stau chiar așa?

Sunt independentă și mare parte din viața mea m-am ocupat singură de mine și nevoile mele. Din păcate, chiar și atunci când am fost căsătorită. Pentru că am crescut cu părinți indisponibili, care mai mult m-au ignorat, am învățat să mă descurc. Iar acum, mă pricep puțin cam prea bine la asta.

Sentimentul de singurătate nu îmi este străin. Din contră, m-am familiarizat cu el încă de mică. Nu înseamnă neapărat să trăiești singur, ci să te simți invizibil…

Am o slăbiciune pentru bărbații cu păr lung. E primul indiciu că găsesc un bărbat atrăgător. În rest, dacă este indisponibil emoțional și infidel, mă atrage ca pe molie flacăra. Acum că știu ce e rău, nu înseamnă că e simplu să-mi fac bine…

Mereu am resimțit anxietate în cuplu, dar abia recent am înțeles motivul. Teama de a nu pierde partenerul era prea puternică, iar comportamentele mele atrăgeau exact acest deznodământ.

După o perioadă lungă de singurătate, am revenit, cu curaj la dating. Chiar dacă nu mă consider vreo naivă sau nepricepută, constat, odată în plus, cât de mare este capcana vorbelor frumoase.