Gânduri de la cititori
Aici se regăsesc scrisorile și gândurile pe care cititorii Psychologies le trimit redacției
Aparent, pentru unii bărbați, dacă nu ai un partener, clar e ceva în neregulă cu tine. Parcă nu le vine să creadă că ești singură pentru că așa ți-e ție bine. Sau pentru că un cuplu, pentru tine, înseamnă partenerul potrivit…
Este perfect să vrei o schimbare și să și faci pași pentru a te apropia de obiectivele sau rezoluțiile tale. Totuși, nu cere prea mult de la tine…
Nu mi-am dorit vreodată un cuplu perfect, dar dacă mi l-aș imagina… aș ști ce îmi doresc. Eu și soțul meu nu suntem perfecți, dar suntem fericiți împreună. Mai fericiți.
Cei mici îmi sunt simpatici. Unii, cel puțin. Se spune că nu există copii urâți și sunt de acord cu acest lucru, pentru dezvoltarea lor armonioasă… Dar eu chiar nu mă entuziasmez la orice copil.
Credeam că infidelitatea este cel mai rău lucru… nu este. Poate de aceea, sunt și cupluri care trec peste un astfel de episod. Eu am trăit o altfel de dezamăgire amoroasă.
Cred că avem nevoie de mai multă artă în viețile noastre. Prea multă rutină, prea multe probleme și anxietăți ne fac să pierdem ocazia de a ne bucura de lucrurile frumoase pe care viața ni le oferă. Eu îmi reîncarc bateriile mergând la teatru și consumând avid literatură.
Nu cred că soluția pentru o viață de cuplu împlinită este să găsești un „băiat bun”. Dacă îți găsești unul potrivit ție, atunci poate ai o șansă.
Fericirea nu se atinge doar până la o anumită vârstă și gata. Indiferent de lucrurile cu care te-ai confruntat de-a lungul vieții, nu e niciodată prea târziu să te reinventezi, dacă e nevoie, și să-ți oferi ceea ce meriți cu adevărat: fericirea.
Am văzut că poți fi tratat cu profesionalism și omenie într-un spital. Nu doar în filme există medici dedicați meseriei lor…
Alegerea de a face sau nu un copil este pur personală și nu are nicio legătură cu cât de împlinită ești și nici cu ce datorezi sau nu societății. Am tupeul să cred că doar mie îmi sunt datoare cu lucururi…
O amică își duce copilul la psiholog, ceea ce e admirabil. Fiul ei are 15 ani și manifestă semne de depresie. Dar cred că nu revine psihologului toată munca…
Mereu am plasat fericirea mea în grija altora: prieteni, soț, copil…, fiecare avea partea lui. Evident, cei din jur pot fi o sursă de fericire și îți pot da o stare de bine, dar nu depinde totul de ei. Cum te simți depinde exclusiv de tine!
Era cea mai bună prietenă a mea și ne știam de mici. Aveam încredere în ea și era confesorul meu. Dar am rupt relația fără regrete.
De ziua mea, am aflat că soțul meu are o aventură. Am găsit un mesaj pe telefonul lui. Eu încă trăiesc un blocaj… nu știu cum să reacționez.
Un citat spune că problema noastră e că trăim cu impresia că avem timp. Cred că prea mult lăsăm timpul să treacă fără să facem lucrurile pe care ni le dorim, cele cu adevărat importante pentru noi.
Nu vreau să fiu bully și urăsc atunci când văd oameni care recurg la agresivitate pentru a se impune. Dar, niciodată să nu spui niciodată…
Deseori aud părinții cum spun că e bine să ai pe cineva care să îți aducă un pahar cu apă la bătrânețe. Eu sunt produsul unor astfel de părinți. Hai să vă spun cum e pentru noi, copiii.
Credeam că pot depăși oboseala, că pot munci mai mult, că pot să fac față cu succes epuizării… Nu am așteptat să mă îmbolnăvesc pentru a spune stop. Este esențial să înveți să ții cont de nevoile tale.
Ieșisem de câteva ori, comunicam, se purta frumos… totul părea ok. Apoi s-a purtat urât. Eu nu mai vreau să am nicio legătură cu el și nici ce părere are despre mine nu mă interesează prea mult.
Să fii o mamă exagerată te afectează pe toate planurile, riști să te cerți cu părinții, soțul, prietenii să nu te mai viziteze. Dar problema cea mai mare e că ușor-ușor îți transformi copilul într-un incapabil.
Uneori, când devenim părinți vrem să-i protejăm pe cei mici de orice, și astfel le îngrădim bucuria jocului. Fără să ne dăm seama îi privăm de experiențe și chiar le slăbim sistemul imunitar.
Deși mi-ar fi plăcut, pentru că o iubeam, nu am avut o mamă iubitoare. Am avut o mamă egoistă, pentru care reprezentam o povară. Am decis însă să nu mă las copleșită de trecut.
Nu cred în abilitatea cuiva de a vedea viitorul. Nu sunt ușor impresionabilă și nici manipulabilă. Și totuși, eu însămi am avut o previziune care m-a speriat.
Fie că este vorba despre politică la care nu ne pricepem deloc, la relațiile de cuplu despre care suntem plini de sfaturi sau la diferite analize făcute necunoscuților… oare de ce simțim nevoia să avem mereu o opinie?
Sună superficial, nu? Numai la asta nu mă gândisem când mi-am făcut CV-ul. Totuși, faptul că atunci am părut cuiva frumoasă mi-a deschis o ușă de care aveam nevoie.
Părinții mei au divorțat, iar pe tata nu l-am văzut timp de 8 ani. Când ne-am reîntâlnit eram majoră. Cu această ocazie, mi-a transmis că nu o să mă ierte niciodată.
Mama m-a născut pentru a se asigura că tata va rămâne cu ea. În realitate, doar tata m-a dorit. De crescut, m-a crescut iubita tatălui meu, nu mama. Sună complicat?
Și eu îl plăceam, părea un tip simpatic. Nu consider comunicarea virtuală vreo formă de dating online, dar poate fi un soi de trailer înainte de a vedea un om. Iar uneori, ar trebui să fie din acela, cu avertismente…
Fiecare își știe propriile provocări, propria viață, problemele, limitele și neajunsurile. Cu certitudine fiecare dintre noi ne luptăm cu sau pentru ceva anume. Eu am reușit să îmi păstrez echilibrul pentru că am avut-o pe mama alături.
Se spune că nimic nu e întâmplător și, de când am început să accept această percepție asupra lucrurilor, am constatat că, uneori, anumiți oameni apar la momentul potrivit. Trebuie doar să vedem asta.