Acest training se adreseaza studentilor si profesionistilor in stiinte socio-umane : psihologi, sociologi, asistenti sociali, psihopedagogi, pedagogi, invatatori, profesori, filosofi, teologi, manageri resurse umane, medici, etc. Programul se adreseaza in egala masura si celor care nu doresc sa se certifice ca psihoterapeuti, dar doresc sa invete mai mult despre AT si cum il pot folosi ca model in dezvoltarea personala, schimbare si cresterea constientizarii in comunicarea cu ceilalti.
Paul Pahil, psiholog cu formare in “Psihologie Pozitiva”, originar din Londra si fondator al primului Centru de Psihologie Pozitiva in Budapesta, invita psihologi, dar si persoane interesate de imbunatatirea performantelor proprii, dornici sa cunoasca si sa experimenteze una dintre cele mai noi directii ale psihologiei moderne, la al III-lea Atelier de Psihologie Pozitiva in Bucuresti.
Managerii de top, sefii de departamente si executivii romani mai au doar cateva zile la dispozitie pentru a se inscrie la cursul interactiv de negociere si elaborare de strategii de luare a deciziilor organizat de Fundatia Post-Privatizare. Programul de negociere sustinut de Peter Coles, profesor la Harvard Business School, se desfasoara intre 23 si 25 mai in sala Braila a hotelului JW Marriott din Bucuresti.
Echipa LOGOS impreuna cu Asociatia Romana de Psihoterapie prin Dans si Miscare anunta definitivarea unui program clar de lucru cu formatorii Asociatiei Britanice de Psihoterapie prin Dans si Miscare. S-au ales teme de interes pentru terapeuti, consilieri, asistenti sociali sau medicali de orice formare.
De asemenea dansatorii si coregrafii pot folosi acest gen de abordare.
Ma adresez voua fiindca de mult timp sufar de o lasitate incredibila. Mereu imi fac planuri pe care nu le duc la capat, am mereu teama ca o sa ies pe ultimul loc, ca prietenul ma va parasi, iar gandurile astea parca ma opresc din a face ceva concret pentru viata mea. Recent, am descoperit de sufar de nevroza, poate si de o isterie in dragoste (trec usor de la ras la plans, azi il iubesc la nebunie pe prietenul meu si maine fantasmez cum o sa ne despartim si provoc tot felul de certuri in sensul asta). Desi am obtinut rezultate bune la invatatura , tot nu ma consider indeajuns de buna si astept ca mereu prietenul meu sa-mi confirme asta, iar cand nu se intampla, incep sa ne certam. Mentionez ca am avut mereu o inclinatie spre literatura (mi-a placut sa scriu poezie, proza si am castigat si premii), insa mi se parea ca asta e o chestie pentru oamenii putin inteligenti, asa ca am ales o facultate (si probabil pe viitor o cariera) tehnica, incercand „sa omor” partea asta hipersensibila in mine, insa ea continua sa iasa la suprafata ca o explozie (in diferente momente). Am descoperit ca teama mea de esec isi are radacinile intr-o intamplare din clasa intai cand, dupa mai multe note de 9 si 10, am luat un 8 si am primit o bataie buna pentru asta. Desi stiu ca acum nu ma va mai bate nimeni pentru un eventual esec, am oroare de acest aspect, care parca ma imobilizeaza cand incerc sa intreprind ceva. Iar despre sensibilitatea afectiva nu stiu ce sa spun… doar ca mama a fost o persoana foarte rece si cu pretentii foarte mari de la mine (ea e bolnava si cred ca are niste frustrari legate de ce nu a reusit sa realizeze in viata ei si asteapta de la mine sa fac ce ea nu a reusit) iar cand cautam intelegere pentru diferite probleme, mereu spunea ca e vina mea pentru respectiva situatie. Tatal meu a fost apropiat de mine, desi uneori imi acorda prea multa atentie si alteori ma ignora, si era cam dur in ceea ce priveste notele. In plus amandoi au fost extrem de protectori. Intrebarea mea este: cum si ce pot face sa scap de nevroza?
Am ajuns in momentul in care chiar cred ca am nevoie de un psiholog. Am 32 de ani, sunt casatorita si povestea mea incepe cam asa… M-am casatorit cu sotul meu acum 4 ani, dupa 8 luni din momentul in care ne-am cunoscut. Ne-am cunoscut pe un site de matrimoniale, amandoi ne aflam in Bucuresti in perioada respectiva. Dupa cateva luni de la casatorie, am decis sa ne mutam in orasul meu natal. Momentul in care noi ne-am mutat in provincie, a coincis cu venirea in tara a tatalui meu, plecat de 10 ani in Statele Unite. A fost o perioada de cosmar, datorita certurilor pe care le aveam in fiecare zi in familie – tata era tot timpul nemultumit si nu se putea impaca cu ideea ca s-a intors acasa, intrucat in SUA, lasase o iubita. Certurile au continuat si dupa ce am ramas insarcinata, astfel incat din cauza tensiunii din famile, a stresului, am pierdut sarcina la 23 de saptamani. Au fost clipe cumplite, a fost o nastere propriu-zisa, cu multa durere fizica dar mai ales psihica. Totul s-a intamplat foarte repede, iar ceea ce nu-mi pot ierta este faptul ca nu am vrut sa vad copilul. Dupa cateva luni am ramas din nou insarcinata. Timp de 9 luni de zile am stat numai in pat pentru a nu pune in pericol sarcina. 9 luni am luat Diazepam, de 3 ori/zi. Dar certurile din familie au continuat. Am nascut, insa momentul care ar fi trebuit sa fie cel mai fericit din viata mea, s-a transformat intr-un cosmar. Copilul meu s-a nascut cu Sindrom Down. Mi-am dat seama de acest lucru, in primele secunde cand l-am vazut. A fost cumplit, am avut o cadere nervoasa puternica, voiam sa mor sau sa moara copilul, nu voiam sa-l accept. Dupa prima zi in care a stat cu mine in spital, am inceput sa-l vad asa cum este: puiul meu. Am avut de luptat insa cu familia mea si a sotului care au fost impotriva acestui copil. Socrul meu a venit in spital ca sa ma convinga sa-l las acolo pe baiat. Ai mei la fel. Pana la urma, am incercat sa-i conving de faptul ca acest copil va pleca cu mine, si daca nu se poate acasa la ei, atunci, in alta parte. Ajunsi acasa cu baiatul, parintii mei si-au schimbat total atitudinea, il iubesc foarte mult pe copil. Insa, ei nu accepta faptul ca are nevoi speciale. Il iubesc asa de mult, incat il vad perfect. In toata aceasta perioada, certurile dintre parintii mei sunt la fel de intense, iar eu sunt umarul pe care se plange toata lumea.Tata intre timp s-a imbolnavit de cancer, a devenit foarte rautacios, paranoic… singurul impotriva caruia nu are o astfel de atitudine este copilul meu. Noi am decis ca pentru binele copilului sa plecam din tara, asa ca, acum suntem in Germania, unde am considerat ca putem oferi o viata cat de cat normala celui mic. Problema este insa ca eu am ajuns la o limita. Sunt atat de satula de tot, incat am devenit foarte irascibila, iar asta a dus de multe ori la certuri intre mine si sotul meu. In plus, el nu a mai fost atent cu mine, nu m-a mai tinut de mana, nu ma mai saruta… Azi ne-am certat rau si mi-a zis ca de acum totul s-a terminat si ca vom ramane impreuna doar pentru copil, dar din partea lui pot sa dorm unde vreau de acum. Simt ca viata mea s-a terminat, ca atat el cat si parintii mei m-au distrus, incet si putin cate putin. Intotdeauna m-am simtit oaia neagra a familiei, iar fratele meu a fost febletea lor. Cu sotul meu simt ca nu am realizat nimic… avem impreuna un copil bolnav… atat. De fiecare data cand am incercat sa facem ceva, nu s-a putut, ba din cauza ca e el bolnav (lupus) ba din cauza ca nu s-a simtit in stare sa faca lucrul respectiv, avand un respect de sine foarte scazut. Azi mi-am petrecut aproape toata ziua in pat gandindu-ma unde sa fug sau cum sa ma sinucid, viata mea nu mai are niciun farmec… Imi iubesc copilul enorm si stiu ca are nevoie de mine
Sora mea are 30 de ani. Dupa ce a terminat facultatea (studii politice) a incercat sa se angajeze la Bruxelles/pentru Uniunea Europeana. A aplicat ani de zile pentru asta. A refuzat sa se angajeze in tara. Locuieste de atunci cu parintii in casa. Ei ii asigura toate cheltuielile. Considera ca este datoria lor si nu fac nicio presiune financiara asupra ei. Ulterior a incercat sa dezvolte o afacere/organizare de evenimente. Nu a functionat afacerea. Nu a mai avut nici un prieten (barbat) stabil de cand a terminat facultatea. Sta toata ziua in casa in fata calculatorului. Nu merge nicaieri, nu are prieteni aici in oras. Doar in strainatate – cu care corespondeaza. Nu are nicio motivatie sa se angajeze. Castiga putin din traduceri dar nu contribuie cu nimic la cheltuielile casei. Nu are nicio responsabilitate in casa. Parintii mei sunt suparati si deprimati. Va rog sa ma ajutati cu un sfat legat de situatia aceasta.
Nu-mi pot scoate din minte niste vorbe care imi provoaca suferinta. Au fost spuse de o prietena care mi-a facut cunostinta cu un fostul ei prieten si a incercat chiar sa faca pe Cupidon cu noi, mie spunandu-mi ca este timid, bietul de el, ca nu isi gaseste o prietena si prezentandu-l intr-o lumina foarte favorabila. M-am indragostit, desi dupa aceea mi-am dat seama ca baiatul nu prea era interesat de mine, si la vremea respectiva spunea ca nu vrea sa fie pentru multi ani intr-o relatie. Am lungit situatia nefavorabila, gasind scuze pentru firea lui si sperand ca exista o sansa de a fi impreuna cu el. In timpul verii am facut eforturi sa fiu mai rationala si sa nu imi mai doresc nimic cu el. In toamna am aflat ca a inceput o relatie cu o alta fata. Aceasta prietena a mea a inceput sa imi povesteasca in repetate randuri despre ei, desi i-am zis ca nu imi face placere sa aud. Si dintre toate lucrurile, inca imi mai rasuna in minte ”Imi place de prietena lui, il pune la punct. De asta are el nevoie, sa fie controlat.” si ”La petrecere o tinea de mana. I-am spus: in sfarsit te-ai indragostit si ai trecut peste mine, dupa x ani”. Si au urmat o multime de comentarii despre cum eu sunt prea sensibila, ar trebui sa ma imbrac mai indraznet, ar trebui sa am comport altfel cu baietii si cate si mai cate. Am inceput sa o consider o persoana toxica pentru mine. Intre timp m-am si deprimat, am plans nejustificat toata iarna. Si de fiecare data cand imi povestea ceva, imi imaginam cum sunt ei impreuna. Am spus ca intr-adevar problema este la mine daca imi mai pasa dupa atat de mult timp pentru atat de putin, si am reusit sa ma repun pe picioare. Am decis sa ma distantez de ea pentru ca in continuare nu a respectat ceea ce ii spusesem, ca nu vreau sa aud povestirile despre el. Nu cred ca a facut ceva cu intentii rele, cel mult este inca indragostita de el daca vorbeste atat de mult despre el… Eu pot accepta cu usurinta ca s-a terminat, si de aceea nu inteleg de ce declanseaza amintirea acestor cuvinte durere?
Am o relatie cu logodnica mea de aproape 6 ani si am nevoie de un sfat. Locuim impreuna de patru ani si jumatate din care ultimii 3 ani si jumatate in afara tarii. Aici am avut o multime de probleme, dar nu intre noi. Certurile erau rare si minore pana acum 8, 9 luni, de cand au venit fratele meu si al ei si locuim toti 4 intr-un apartament. La inceput totul a fost bine, dar incet-incet au aparut certurile (tot mai dese si mai lungi). De cele mai multe ori se inchide in ea si nu mai vorbeste zile in sir. Cu fratele meu pot sa zic ca nu mai schimba nici doua vorbe (motivul ca e barbat si nu stie ce sa vorbeasca). Am vrut doar sa se inteleaga normal dar ii reproseaza o multime de lucruri care sunt exagerate. Problema cea mai mare este ca nu zice ce o deranjeaza foarte multa vreme si pe urma, dintr-o data, se supara si nu mai vorbeste. In ultimele 2 luni nu i-am mai recunoscut comportamentul… A zis ca plateste cu aceeasi moneda (dar exagereaza foarte mult si nu mai tine cont de parerea nimanui). Inainte nu era rautacioasa si razbunatoare dar acum nu o mai recunosc. A ajuns sa recunoasca, ca a gresit dar intre timp ne-am despartit (insa inca suntem obligati sa stam in aceeasi casa timp de 3 luni). Parintii mei cand au aflat ce s-a intamplat nu mai sunt de acord cu relatia. In prezent stam in aceeasi casa, problemele au disparut, dar nu mai suntem impreuna si nu mai stiu ce sa cred. Se poate schimba sau nu… 5 ani pot zice ca au fost perfecti si nimeni nu ne crede ca ne-am putut desparti. O alta problema ar fi acum si parintii care sunt implicati si care si-au schimbat mult parerea despre ea. Va rog sa ma ajutati cu cateva sfaturi.
Incep prin a mentiona ca psihologia e una din pasiunile mele, poate si pentru ca de mai bine de 4 ani incoace am tot incercat „sa ma repar” din punct de vedere psihologic. Insa drept cariera am ales ceva masculin – ingineria – ca sa-mi demonstrez ca-mi pot invinge slabiciunile, ca pot fi mai buna decat sunt. Iar lucru asta se extinde si la viata afectiva. Pana acum am avut 2 relatii serioase, de cate 2 ani cu baieti care locuiau in alta localitate iar asta imi permitea mie sa pastrez o anumita distanta emotionala. Acum sunt cu cineva, tot de 2 ani, insa invatam in acelasi oras, aceeasi facultate deci petrecem mult timp impreuna. Insa in momentele in care nu stam impreuna, simt o agitatie in corp, nu ma pot concentra pe ceea ce fac, ma simt disociata de mediul in care sunt. Insa atunci cand stam impreuna, e totul ok. Chiar daca fiecare isi vede de ale lui si nu facem ceva impreuna propriu-zis, faptul de a-l sti acolo langa mine, ma scoate din starea de alerta. Problema este ca mie imi place sa calatoresc si tot caut posibilitati sa plec din tara, insa el nu doreste lucrul asta, iar eu ma simt cumva prinsa intre ciocan si nicovala. Eu il iubesc foarte mult fiindca e prietenul, iubitul, amantul meu, la fel cum si el ma iubeste pe mine, si chiar ma sustine in a-mi urma visele si dorintele, insa ma tem ca o situatie in care noi am sta mult prea mult timp departe unul de celalalt ar duce la o ruptura, iar eu nu vreau sa-l pierd (sau o alta relatie la distanta), dar nici nu vreau sa-mi tradez dorintele. Cum as putea sa rezolv dilema asta?
Am 25 de ani si intr-un an de zile am suferit 2 avorturi cu acelasi baiat, nu inteleg ce se intampla. Am inceput relatia cu el dupa una cu un barbat mai in varsta ca mine, la inceput nu am luat-o ca pe ceva serios dar acum am ajuns sa imi pun intrebarea daca mai merita sa traiesc fara el. Eu sunt plecata in strainatate, aici am un job bun, el este la facultate in ultimul an. Ne-am inteles foarte bine in prima jumatate de an pentru ca eu m-am intors acasa pentru aceasta relatie. A fost ceva de vis, dar odata cu plecarea mea, si mai ales acum dupa sarbatori, totul parca se ruineaza. Am aflat ca sunt iarasi insarcinata si am decis sa nu-l pastram, un chin total… a devenit indiferent, cel putin asa mi se pare. Ori este cu sesiunea si examenele, ori am devenit din ce in ce mai posesiva si geloasa. Am am ajuns sa ne certam foarte des, nu ma cauta o zi doua, dar imi cauta prin mesajele de pe facebook sau yahoo. Eu nu-l insel si nici prin gand nu-mi trece, am amici barbati dar atat. Altceva este ca stau cu fostul prieten pe aceeasi scara si ne vedem des. El inca ma iubeste si vrea sa revin, dar atata de mult ma uimeste devotamentul lui si vointa de a ma recupera ca am ajuns sa compar iubirea actualului, cu care sunt de un an si un pic, si iubirea fostului. Sufar enorm, nu mai dorm noaptea, este mai mic, inteleg, mi-a spus ca ma iubeste, a plans pentru mine si mi-a zis sa ma intorc acasa. Acum ce s-a intamplat, de s-a racit? Eu sunt cea care vrea sa se intoarca acum acasa, sa lase job si tot pentru el, dar oare merita sau totul e pierdut?
Am o fetita de 3 ani si nu stiu ce sa mai fac cu ea, urla si bate din picioare, nu o pot linisti cu nimic. Daca nu ii dau ceea ce vrea, sau sa fac ce vrea ea urla continuu. Nu pot pleca nicaieri ca nu ma lasa, nu o poate intreba nimeni nimic ca urla. Sincer nu stiu ce sa ma mai fac cu ea, nici la servici nu pot sa merg. Ce as putea sa fac ca sa nu mai urle asa?
Va rog sa ma ajutati cu un sfat, am mare nevoie. Sunt casatorita de aproximativ 20 ani. Casnicia mea nu a mers niciodata. Nu l-am iubit pe sotul meu, el s-a purtat urat cu mine, m-a lovit, m-a jignit si ma jigneste in continuare. Cel mai mult m-a afectat faptul ca a abuzat fizic si psihic de mine. Traieste cu alte femei, duce o viata dezordonata si mizerabila. Cu toate astea nu am avut puterea niciodata sa-l parasesc. Cateodata am sentimentul ca din cauza mea a ajuns asa, pentru ca nu l-am iubit. Nu a stiut sau nu a putut sa indure acest lucru, si atunci a ales calea asta de desfrau. Cu vreo sase ani in urma am cunoscut un barbat de care m-am indragostit. Si el la randul lui cu o casnicie care nu merge. Amandoi am hotarat sa ne schimbam viata. Ma simteam foarte bine in prezenta lui, eram linistita, imi crea o siguranta de sine. Alaturi de el am invatat sa comunic, ma puteam exprima asa cum simteam. Aceste sentimente nu le-am trait alaturi de sotul meu niciodata. Timpul a trecut si niciunul dintre noi nu a facut niciun pas catre ceea ce ne-am propus. Am inceput sa ma simt frustrata, sa nu imi mai convina situatia asta si fata de el aveam reactii destul de urate. Intr-o zi dupa o repriza de reprosuri mi-a spus ca s-a inselat in privinta mea, si nu mai vrea sa aiba sentimente fata de mine. In clipele acelea asa simteam si eu, nu mai puteam, obosisem, dar acum stau si ma gandesc daca am facut bine. El nu a mai sunat desi ne auzeam in fiecare zi la telefon. Mi-e greu sa cred ca s-a terminat. Nu-mi imaginez viata fara el, dar nici nu stiu cum sa reactionez. Fata de sotul meu, am sentimente de mila. Mi-e greu sa il parasesc si sa stiu ca sufera. Ma simt vinovata ca nu l-am iubit, am impresia ca din cauza mea este asa. Oare este normal sa simt asa? Ce sa fac, cum sa ies din starea asta? Nu sunt multumita de casnicia mea dar nici nu pot lua nicio hotarare.
Ma numesc Toni si am 17 ani. M-am hotarat sa cer ajutorul unui specialist pentru ca nu mai pot pur si simplu. Pana acum ceva timp viata mea era normala, dar deodata s-a schimbat, toate lucurile rele mi se intampla mie. Eu am o problema pot spune a adolescentei dar care ma omoara. Este vorba de acneea cu care ma chinui de 4 ani si inca de la inceput mi-a facut viata un calvar. M-am chinuit cu ea atata timp incercand sa o tratez in toate modurile, consultand numerosi specialisti ale caror prescriptii nu au dat roade. Ma face zi de zi sa ma simt din ce in ce mai prost, ma face sa nu imi mai doresc aceasta viata, sa o urasc, sa ma vad ca pe un monstru. Am ajuns in stadiul in care nu imi mai doresc sa ma mai trezesc din somn. Inainte sa intru la liceu aveam cativa prieteni, dar de cand am intrat la liceu toti s-au instrainat. Cand vorbesc cu ei pe internet pur si simplu par sa ma ocoleasca, nimeni nu ma mai baga in seama, cei care odata ma chemau de fiecare data afara acum nici nu ma mai saluta si ma intreb cu ce am gresit. La liceul am doar cateva persoane cu care ma inteleg bine dar cu toate acestea tot nu reusesc sa ma simt bine niciodata, niciodata viata mea nu este asa cum imi doresc. Parintii nu mai vor sa ma asculte pentru ca s-au saturat sa auda aceleasi si aceleasi lucruri despre cat de mult imi urasc viata si cu cat trag ca sa-mi imi fie mai bine cu atat totul este pe invers. Am devenit o fire nervoasa, am multe crize de nervi si fac lucruri care imi fac chiar mie foarte mult rau. De exemplu cu cateva zile in urma am spart lustra din sufragerie si am ramas socat dandu-mi seama cat de rau am ajuns. Pur si simplu nu ma mai pot controla, am inceput sa fug de oamenii din jur, sa ma izolez, sa ma inchid in mine, sa sufar, sa imi doresc sa nu mai traiesc. Am ajuns sa am chiar si ganduri sinucigase, sunt facut nebun, obsedat pur si simplu, nu imi mai gasesc rostul. Cei din familie imi spun ca sunt salbatic si ca din aceasta cauza nu am prieteni. Cateodata imi spun sa fac ce vreau cu viata mea pentru ca ei nu mai pot sa faca fata. Nu ma mai pot concentra la liceu, nu mai iau note bune, incetul cu incetul ajung sa fiu un nimic. Tatal meu cand se enerveaza imi spune ca nu sunt bun la nimic, ca imi pierd timpul degeaba, ca nu am nici o personalitate. Nu stiu ce sa mai fac. Nu mai sunt fericit, nu ma mai pot bucura de viata, seara de seara ma rog sa mi se indrepte viata dar totul este la fel si ma intreb de ce m-am mai nascut… ca sa sufar? Nu vreau sa ma omor pentru ca numai cei slabi o fac, eu ma lupt zi de zi cu viata, dar de fiecare data aceasta castiga.
Va rog sa ma ajutati pentru ca am senzatia ca am innebunit. M-am indragostit la anii mei mai ceva ca la 20 de ani. Nu mai am somn, nici liniste, iar viata mea de familie se termina incet, incet. Povestea mea – sunt casatorita de 24 de ani si am un baiat mare, major, nu am avut nicio relatie extraconjugala de cand sunt casatorita. Acum 4 ani mi-am schimbat locul de munca si am cunoscut un barbat, toate bune pana anul trecut in septembrie cand el a inceput cu tachinari si declaratii. O perioada nu am raspuns la nimic, dar apoi, relatia cu sotul meu fiind destul de proasta, mi-am spus – de ce nu? O aventura cu un om (casatorit si el) care nu inceta cu vorbele frumoase si gesturile de tandrete nu are ce sa-mi strice, sa fac si eu ceva pentru sufletul meu. Am vrut doar ceva frumos, fara obligatii si fara promisiuni – o relatie care sa-mi faca viata (destul de chinuita – dar asta e alta poveste) mai frumoasa si mai usor de suportat. A trecut mai bine de un an, am facut orice numai dragoste nu si asta nu pentru ca nu as fi vrut eu, ci pentru ca el a tot amanat ,pana am spus GATA. I-a fost frica, nu mi-a dat nici o explicatie cu toate ca l-am intrebat de sute de ori, ma lua in brate , ma saruta si imi spunea ca nu e momentul. Acum eu am spus gata pentu ca nu mai pot sa ma chinui asa, nu mai pot sa-mi fac rau singura, dar mi-e drag, tare drag, nu pot sa ma culc cu sotul meu fara sa ma gandesc la el, nu pot dormi, nu pot face nimic, am ajuns sa astept sa treaca zilele si atat. Unde am gresit, am vrut putina fericire si am ajuns la disperare pentru un om care nu a stiut niciodata ce vrea, dar in schimb m-a prins intr-un moment foarte prost si a vorbit frumos. Trebuie sa-mi revin, sa ma ridic si nu stiu cum, am ajuns la disperare. Stiu ca sunt probleme mai grele in viata, teoretic stiu tot. As vrea sa sterg din viata mea ultimul an si nu pot uita. Va rog daca se poate sa-mi dati un sfat, nu am cu cine vorbi de iubirea mea interzisa.
Ma aflu intr-o situatie foarte ciudata. Acum sunt in concediul pentru ingrijirea copilului pana la 2 ani. Functia de la locul de munca este de sef, inainte de a intra in concediu am recomandat ca in locul meu sa ramana o colega, acum aceasta imi transmite prin diverse alte colege ca daca mai vin in vizita le va intocmi acestora referat si va propune ca ele sa fie sanctionate. Eu nu am mers in mod expres sa vizitez colegii, am mers sa vizitez copiii, noi lucram cu copii.
Sunt cu cineva de doi ani iar inainte am fost prietenii cei mai buni pentru alti doi ani. Acum a ramas „prietena” mea cel mai buna si pasiunea mea cea mai profunda. Il iubesc foarte mult si stiu ca si el pe mine, gesturile vorbesc in fiecare zi pentru el. Si totusi nu mi-a spus niciodata „te iubesc”. Iar cand l-am intrebat daca ii e greu sa spuna sau chiar nu simte, mi-a zis ca nu poate sa spuna. De fiecare data cand am deschis subiectul, parca amuteste. Si daca il intreb ce simte pentru mine, amuteste. Oare de ce ii e greu sa spuna ?
Va rog din tot sufletul sa ma ajutati! Am o problema mare. Adica nu stiu cat e de mare, dar asa pare a fi. Sunt foarte inchisa in mine, si nu pot vorbi deschis cu parintii mei. Mi-e teama de reactia lor daca vreau sa le zic ceva si asa mai bine tac. Mi-e frica. Nu stiu de ce dar mi-e frica. Sunt cu un baiat de aproape un an. Il iubesc mult si ma iubeste. Dar ei au o mica retinere fata de el. Chiar mi-as dori sa pot vorbi cu ei mai deschis… nu neaparat despre relatia pe care o am, dar despre orice. Vreau sa scap de problema asta, de frica asta, de tot. Vreau sa pot spune cand am ceva in minte sau pe suflet. Vreau sa fiu mai comunicativa. Va rog sa ma ajutati. Nu mai vreau sa am nopti nedormite si sa plang…
Din copilaria mea, pana in prezent, obisnuiesc sa fac lucruri in mod repetitiv, sa imi impun anumite actiuni, in ideea ca asa lucrurile vor merge bine. De exemplu, spal vasele de doua ori, daca vreau sa scot ceva din priza, scot cablul si il mai bag odata apoi il scot definitiv, cand ma imbrac, bag unghia in tesatura, si altele de genul, obiceiuri care se schimba, fara sa imi dau seama ce si cand. Daca imi reusesc bine obiceiurile astea, imi dau incredere in actiunile din viitorul apropiat, iar daca nu le pot indeplini corect, mi se pare ca nu imi va merge bine in ziua sau orele urmatoare. Deja pierd timp cu toate prostiile astea, plus ca observa si lumea, ce sa fac?
