Comunitate

Repet mereu acelasi tipar. Sunt impreuna cu el de trei ani si ceva. Toti prietenii lui, verii mai mari, acum si mai mici, au copii si sunt casatoriti. Prietenele mele, rudele mele, nu. A fost primul meu barbat, dar am avut o tentativa de viol, pe la 9 ani cred, de care stie. A venit in relatia asta mai mult carpa, dupa o relatie mamut cu altcineva. La vremea respectiva nu eram foarte sigura de relatia noastra. Mi-a taiat-o scurt cu casatoria si copii, iar in ultimul timp ma surprind pe mine ca renut la visul asta. Nu mai discut nimic in acest sens. Cenzurez orice gand, fantezie. Avem doua pisici. Le tratam ca pe copii. Eram amandoi cu o gramada pe cap, cand ne-am cunoscut. Am fost foarte deschisa cu el, i-am spus sa tina „doliu” cat vrea. Am mers pe ideea aia din reviste, ca pe barbat trebuie sa-l inveti sa vorbeasca despre el, ca singur n-o sa zica niciodata, asa ca am renuntat la orice madrie si nevoie si intai l-am intrebat eu. Inapoi n-a venit intrebarea. In general, l-am menajat mult. Apoi mi-am dat seama ca pe undeva incep sa pierd. Eu aduc bani in casa, eu am libido-ul mai mare, eu adun si strang si tot eu sunt aia isterica, care face „drame pentru lucruri care oricum s-au intamplat”. Vorbesc cat pot de frumos cu el, uneori ii caut si scuze, dar am impresia ca orice responsabilitate, cat de mica, e un pas prea mare din punctul lui de vedere. In acelasi timp, nu ma imparte cu nimeni, sunt comoara plina cu aur, e posesiv si nicio femeie nu e ca mine, dar se impiedica in gandul asta parazitar ca el m-a facut femeie, si ma trateaza ca un copil si adora doar dulcegaria mea, nu vrea sa auda de certuri. Spune ca i-au marcat existenta in rau. Dar vrea sa ne iubim, sa ne intelegem, sa ne respectam, sa vorbim unul cu altul. Sunt in tara nimanui. As vrea sa am o harta, singura nu prea mai fac fata si am mintea grea de atatea responsabilitati. Cer prea mult? Sunt marcata de o nevoie prea mare de protectie, afectiune, care trebuie tratata? Il incurc? Ma incurc? Cum ma pot regrupa? De unde incep?

Intrebarea mea este mai mult o poveste si o transcriu foarte pe scurt ca sa pot ajunge la intrebare. Sunt casatorit de 3 ani, am un baietel de 2 ani si 8 luni. Anul trecut in 22 august am facut nunta, dar dupa doar 3 saptamani m-a parasit, mai bine spus a fugit in Grecia fara sa imi spuna nimic, cu o parte din banii primiti la nunta, imediat dupa ce am prins-o ca ma insela. Timp de 2 saptamani nu a stiut nimeni nimic de ea, dupa 2 saptamani m-a sunat din Grecia si mi-a spus ca nu ma mai iubeste si ca ei nu ii trebuie copilul. Timp de un am am vorbit cu ea doar de doua ori la telefon si nici nu intreba de copil, doar daca ii aduceam aminte de el. Acum dupa un an zice ca vrea sa ne impacam, dar fara sa imi dea explicati de ce a fugit, sau sa nu o intreb nimic daca vreau sa ne impacam. Eu inca o iubesc enorm de mult dupa cate mi-a facut, dar imi e tare frica sa nu fiu doar o usita de scapare pentru ea pana se plictiseste iarasi. Si acum intrebarea mea este: merita a doua sansa, sau merit eu imi ascult inima, sau sa imi ascult mintea?

Am 2 baietei, unul de 2 ani si o luna, iar celalalt de 4 luni. Diferente intre ei am observat inca de devreme, in sensul ca cel mare la 4 luni nu era atat de vioi si zambitor ca cel mic. Zambea si el dar doar la persoanele familiare, foarte rar la straini. Evolutia lui ulterioara a fost una normala, dar la 1 an si 9 luni a avut 2 episoade de convulsii febrile si de atunci este in tratament anticonvulsiv. Aceste episoade s-au manifestat pe fondul unei raceli care duara de mai bine de 3 saptamani, a lipsei de somn si a unui mare stres emotional, respectiv apropierea nasterii unui fratior. In urma numeroaselor investigatii ( 5 EEG, dintre care una de 12 ore pe timp de somn, CT, RMN, examen neurologic, psihologic ) copilul a fost evaluat ca fiind normal, cu dezvoltare normala. Trebuie sa va spun ca de la acel moment, grija noastra, a parintilor a fost una sporita, poate chiar exagerata. Totusi, eu am observat un comportament care imi da de gandit si pe care il regasesc in carti de specialitate ca specific pentru tot felul de anomalii. De exemplu, copilul meu este fascinat de usi inca de la varsta de 18 luni. Ii place la nebunie sa inchida si sa deschida usile, mai mult, daca se indeparteaza de o usa pe care a inchis-o si intre timp cineva a deschis-o arata cu degetul si spune ( in limba lui si gesticuland ) sa o inchida la loc. La magazin, unde usile se inchid si se deschid atomat ii place sa le priveasca minute in sir. Totusi, recunoaste obiecte pe care le vede in carti, construieste turnuri din lego. La 2 ani si 1 luna copilul nu vorbeste inca, decat foarte putin. Spune mama, tata, baie, apa. La noi in casa se vorbesc 2 limbi si ni s-a spus ca si acest lucru poate sa determine intarzierea in vorbire. Arata toate partile corpului cand i se cere in ambele limbi, executa comenzi de genul adu-mi telefonul, ia hartia de pe jos si du-o la gunoi, dar de exemplu in parc nu interactioneaza prea mult cu copiii de varsta lui. Nu are, in schimb nici un fel de temeri sau reticente de a interactiona cu adultii. Le raspunde la salut pe strada si daca i se cere ( chiar de catre straini ) sa dea mana si sa plece cu ei, e in stare sa plece de langa mine. De asemenea, precizez ca are un mers mai aparte, care mie mi se pare din cauza unui echilibru deficitar, dar toti pediatrii si ortopezii la care am fost mi-au spus ca nu este nici o problema si ca se va corecta in timp. Stiu ca este greu sa evaluati un copil doar din spusele mamei, dar considerati ca ar putea fi ceva in neregula cu copilul meu?

Sunt casatorita de un an de zile, dar sunt impreuna cu sotul meu de 6 ani. Am cu sotul meu o relatie de vis, ma completeaza in tot si-mi este cel mai bun prieten. Este un om foarte inteligent, calm si intelegator si il respect foarte mult. Dar acum 2 luni am cunoscut pe altcineva. Am hotarit in urma cu aceste doua luni sa fac ore de soferie si asa l-am cunoscut pe acest barbat care este instructor auto si este si proprietarul scolii de soferi. Are 33 ani si eu am 30. Cred ca m-am simtit atrasa de el de la inceput desi nu-l consider un om frumos ci mai degraba prea slab. Am inceput in timpul orelor sa vorbim despre multe lucruri, am devenit prieteni si pe facebook unde vorbeam ore intregi. El povestea la inceput despre el ca ca este singur si si-ar dori sa cunoasca o persoana speciala de care sa se indragosteasca si cu care sa-si petreaca viata. Si el spune ca prin cuvintul indragostit intelege s-o iubeasca pe cealalta persoana mai mult decit se iubeste pe sine si asta pentru toata viata. Si ca nu conteaza daca persoana respectiva are copii sau este divortata. Ca nu si-ar mai pierde timpul cu o relatie pasagera. Povestea ca locuieste singur, ca isi spala, face curatenie si mincare singur. Apoi a inceput sa povesteasca ca are prieteni care sunt deja insurati si isi inseala nevestele. Ma intreba ce consider atragator la un barbat, daca imi plac barbatii frumosi sau pun accent pe inteligenta? Bineinteles ca vorbeam si despre multe alte lucruri care nu au legatura cu dragostea. Dar aveam tot timpul impresia ca isi face reclama, ca flirteaza cu mine desi avea un comportament foarte respectuos( imi deschidea si-mi inchidea el portiera), desi eu am spus despre mine de la inceput ca sunt casatorita. Dupa vreo trei ore de conducere l-am intrebat daca sunt o prezenta agreabila sau ar trebui sa schimb ceva pentru ca urma sa-mi schimb locul de munca si vroiam sa fac impresie buna la acel nou loc de munca. El mi-a raspuns ca sunt o persoana extraordinara si sa nu ma schimb niciodata. Dupa alte 2 intilniri l-am intrebat daca exista posibilitatea ca el sa se indragosteasca de mine sau daca ma indragostesc eu de el ce o sa fac. El m-a intrebat daca ceva din comportamentul lui ma face sa intreb asta, si eu i-am spus ca el nu a facut nimic, dar gandeam altceva. Apoi a raspuns ca nu a fost niciodata cu adevarat indragostit dar ca totul e posibil. Desi era ocupat toata ziua cu munca lui, isi gasea timp sa schimbe si citeva vorbe cu mine pe internet in fiecare zi, iar in week-enduri vorbeam ore intregi. Chiar la un moment dat m-a intrebat daca nu putem vorbi pe net si seara cind el e acasa si nu mai lucreaza. Eu am inceput sa-i trimit mesaje de incurajare pe telefon, cite un mesaj in fiecare dimineata, pentru ca el spunea ca a imprumutat foarte multi bani din banca pentru a deschide scoala de soferi si ca munceste de dimineata pina noaptea si ca toti banii se duc pe rate si nu-i ramine nimic dar nu se descurajeaza si merge inainte pentru ca nu vrea sa-si dezamageasca parintii care cred in el si l-au sustinut mult in aceasta afacere. El imi multumea pentru ca-l incurajez, si spunea ca cuvintele mele ii sunt de mare ajutor. Discutam tot timpul ca doi prieteni si nimic altceva nu s-a intimplat intre noi, asta pentru o luna. Apoi eu simteam ca ma indragostesc de el si vroiam sa-l vad tot mai mult. Nu mi-am dorit niciodata o aventura, doream doar sa-l vad si sa vorbesc cu el, nimic altceva. Dupa ce am terminat orele de soferie, nu aveam unde sa-l mai vad si deveneam din ce in ce mai nerabdatoare sa-l vad. Asa ca i-am propus sa ne intilnim intr-o zi din week-end, dar el a raspuns ca din respect pentru mine nu poate sa faca asta, pentru ca sunt casatorita. Apoi dupa inca o saptamina nu am mai rezistat si i-am spus ca sunt indragostita de el. El mi-a raspuns ca nu are timp acum de dragoste si ca afacerea lui ii ocupa tot tompul si este singura prioritate. Dupa o zi eu i-am raspuns ca ar trebui sa nu mai vorbim 2 luni sa-mi pot pune ordine in ginduri si ca nu stiu daca dupa aia o sa mai vreau sau o sa mai pot fi prietena cu el. Raspunsul lui a fost ca am dreptate, ma intelege si asteapta sa-mi treaca aceasta stare si sa putem din nou vorbi despre toate lucrurile cum faceam inainte. Dar eu nu am rezistat 2 luni fara sa-i vorbesc si am inceput sa-i trimit mesaje in care ii spuneam ca am inceput sa rationalizez si ca vreau sa fim prieteni si sa vorbim in continuare, si ca sentimentele acelea mi-au trecut. El bineinteles ca nu m-a crezut, si a inceput sa nu-mi mai raspunda la mesaje. In cele din urma dupa multe rugaminti din partea mea, mi-a raspuns si mi-a spus ca el m-a vazut tot timpul doar ca pe o prietena si ca nu a facut nimic ca eu sa inteleg altceva si ca nu vede sensul continuarii acestor discutii si ca el considera ca eu am nevoie de o perioada de gindire, dar ca tot timpul o sa ma considere o prietena. Si eu nu stiu ce sa mai inteleg. A fost totul numai in imagimatia mea? Il iubesc si simt ca viata mea nu are sens fara el, si nu stiu ce sa fac sa scap de aceste sentimente si sa devin persoana fericita si senina care eram inainte sa-l cunosc. Nu stiu ce sa fac si ce sa inteleg din tot ce s-a intimplat. Stiu numai ca sufar cumplit pentru ca nu pot sa-l vad. Chiar am ginduri de suicid. Am uitat sa precizez ca sunt considerata de barbati o femeie frumoasa , atragatoare si foarte feminina. Nu am copii. Ultima discutie cu acest barbat a avut loc ieri. Si am si sugerat ca as fi dispusa sa am si o aventura cu el dar el a refuzat.

Va scriu in speranta ca ma veti ajuta cu un sfat. Cu o saptamana inainte sa nasc, am aflat ca sotul meu ma inseala. Nu a fost ceva ocazional, din pacate am amanunte dureroase pentru mine, aflate de la el. In prima faza, adica atunci cand am aflat l-am iertat, am spus ca a fost o greseala. Eram in stare de soc, nicioadata nu mi-as fii imaginat ca ma va insela. Am nascut o fetita minunata si am crezut ca va fii bine, insa din pacate nu pot uita ceea ce a facut. Acum ca lucrurile s-au mai asezat simt furie, ma simt dezamagita, tradata, nu mai am incredere. Nu stiu ce sa fac. Eu as divorta, dar oare imi va fii mai bine fara el? Sufleteste vorbind, nu material. A trecut ceva timp si tot nu pot sa cred ce a facut, aproape sub ochii mei. Nu pot accepta ca in timpul sarcinii mele in loc sa aiba grija de mine a avut de altcineva grija. Noi am avut o casnicie aproape perfecta si de aceea durerea e asa mare. In orice caz cum a fost nu o sa mai fie nicioadata. Cum sa fac sa realizez ce este mai bine pentru mine? Au trecut cateva luni si nu este mai bine, in permanenta vreau sa ii reprosez, nu pot uita ca m-a umilit si si-a batut joc de mine si de noi.

Am „iesit” de 5 luni dintr-o relatie cu un barbat mai mic ca mine. Relatie pe care a initiat-o el. Eu nici nu am crezut vreodata ca ar fi posibil asa ceva. La inceput mi-a spus ca nu vrea sa ma indragostesc de el, sa nu devin dependenta de el, apoi ne-am simtit minunat impreuna, ma definea ca fiind „sublima, superba, divina, femeia perfecta pentru el”. Ca apoi, tot el, sa inceapa sa ma raneasca, cautand tot felul de motive – ca m-am indragostit de el (cand el a facut TOTUL ca acest lucru sa se intample), apoi sa-mi spuna ca vom fi cei mai buni prieteni, dar el „a inceput sa iasa cu o fata”. In final a refuzat sa ma mai vada… Ca sa-mi revin, am incercat orice, dar parca totul se infunda undeva si incercarile mele esueaza. Nu reusesc sa-mi revin si sa privesc in jurul meu. Toata lumea spune ca sun o femeie frumoasa si foarte inteligenta, ca arat de 30 de ani. Vad barbati care ma privesc admirativ, dar nu-mi pasa. Simt ca ce-am trait cu el nu voi mai trai niciodata… sunt disperata!

Oare problema sunt eu? Sunt foarte singura. Imprejurarile au facut sa raman fara prieteni (multi au plecat in strainatate, altii s-au casatorit etc.). Dupa ultima relatie de 1 an (care s-a terminat de comun acord) nu stiu ce se intampla de nu am mai reusit sa ma aporpii sau mai exact sa se apropie nimeni. Uneori simt nevoia sa am pe cineva langa mine, uneori ma incearca sentimente de invidie fata de fostele colege care au o viata sentimentala foarte buna… Ma consider o fata normala ca si fizic, deci nu asta ar fi problema. Am terminat facultatea, trec printr-o perioada foarte foarte grea… nu mi-am gasit de lucru… simt ca innebunesc. Am ramas in aceeasi localitate si oamenii toti ma inunda cu intrebari despre „progresul” meu. Ma simt neputincioasa, simt ca ma plafonez desi citesc foarte, foarte mult, simt ca nimeni nu ma mai baga in seama. Am plans zile intregi… nu gasesc nimic de care sa ma agat sa pot spera din nou. Dorinta de a iesi in oras exista, dar efectiv ma trezesc ca nu am cu cine. Si cand foarte, foarte rar se intampla sa ies la un suc, atrag doar persoane ciudate, toti barbatii tatuati si cheliosi si vulgari. Nu inteleg de ce… sunt o fata normala, decenta, ingrijita, feminina, de ce atrag doar acesti barbati? Va rog ajutati-ma! Ma cert cu mama des, simt ca nu ma intelege, dar de fapt constientizez ca ea e singura care are rabdare si-mi suporta iesirile. Nu am stat cu mainile in san in ceea ce priveste progesul meu din punct de vedere profesional. Am depus n cv-uri, am fost la interviuri, dar NIMIC. Imi petrec foarte mult timp singura. Uneori imi vine sa plec sa nu stie nimeni de mine, nu stiu, intr-o lume noua, sa incep o alta viata, dar imi dau seama ca nu poti pleca pur si simplu. Macar financiar trebuie sa ai ceva pus deoparte. Ce e cum mine? Ce pot face sa ies din situatia asta? Eu nu-mi pot da seama…

De cateva saptamani imi visez fostul iubit. A fost prima dragoste, primul barbat din viata mea in toate. L-am iubit atat de mult incat nu pot descrie durerea pe care mi-a provocat-o atunci cand ne-am despartit si a plecat. Si astazi ma mir ca nu am innebunit… Acum am o alta relatie, imi iubesc enorm si actualul iubit, insa in mod constant il visez pe ex. Visez ca ne impacam… nu pot sa uit complet de el, desi au trecut 4 ani de cand ne-am despartit si consider ca nu mai am sentimente de dragoste pentru el.  A incercat sa ne impacam, insa eu nu am vrut sa renunt la ce am acum. Am o siguranta pe care el nu mi-ar asigura-o niciodata. Insa sunt geloasa atunci cand are alta iubita… Ma gandesc la el cand nu vorbim pe internet… Nu mai inteleg ce este cu mine… Oare inca il mai iubesc? Dar pe actualul il iubesc indeajuns? Nici nu mai stiu ce sentimente am…

Tatal meu a murit iar mama si-a refacut viata cu un barbat care nu ma place nici pe mine nici pe surorile mele. De atunci mama nu prea ne mai da importanta si o vad foarte rar. Uneori cand sunt singura in camera plang fara sa stiu de ce, iar cand ma opresc imi dau seama ca mi-e dor de tatal meu. Si nu pot spune nimanui din familie ce se intampla, pentru ca surorile mele au trecut peste asta, iar mama nici nu vrea sa auda. Cum as putea sa trec peste tot?

O sa incerc sa va expun scurt si concis problema mea. Sunt intr-o relatie de un an, cu un barbat care este separat de doi ani. Problema consta in faptul ca suntem foarte bine impreuna, discutam situatia, iar el nu reuseste sa accepte faptul ca acest divort nu este doar esecul lui. Nu doreste sa reia viata cu fosta sotie, decizia de a pleca ii apartine, tinind cont de faptul ca este extrem de traditionalist si familist, nu reuseste sa treaca peste. Nu stiu cum sa il ajut, simte nevoia sa vorbeasca despre asta. Mi-e frica sa nu ii dau sfaturi gresite, nu doresc sa ia o decizie pentru ca e impins intr-o directie anume. Spune ca ii e frica de un alt eventual esec, cu toate ca eu personal, nu impun nimic, pentru ca il iubesc realmente si doresc sa fie fericit. E foarte ancorat in trecut, nu neaparat de persoana, ci de ideea de familie.
 
 

Sunt genul de persoana care am fost crescut mai mult de mama. Tatalui meu daca-i puneam vreo intrebare se eschiva sa-mi raspunda, sau parea prea nervos ca sa mai pot avea incredere pe viitor in el, si atunci preferam sa ma retrag in singuratatea mea. Cand a venit timpul sa dau piept cu viata si sa caut singur solutii la problemele vietii, ori devin prea panicat si nu reusesc sa-mi pun in ordine ganduri, ori devin exploziv si violent. Ca urmare a faptului ca fratele meu mai mare a murit, mama mea a incercat mai tot timpul sa rezolve mai mult ea problemele mele. Intrebare: ce as putea sa fac ca sa-mi depasesc aceste limite de frica si irationalitate.
 

Am o situatie destul de incurcata zic eu, motiv pentru care solicit si parerea dvs. Am 33 de ani, un copil de 9 luni, iar tatal copilului, cu care am stat 7 ani, a inceput sa se certe cu mine si sa ma faca nebuna dupa ce mi-am schimbat orarul datorita copilului. Copilul l-am facut deoarece el si l-a dorit foarte mult. Dar dupa nasterea copilului in afara de scutece nu i-a cumparat nimic. Ar fi trebuit sa ne casatorim pe 3 septembrie anul acesta, dar cu o asa persoana nu mai am curajul. Oricat i-am spus ca eu dupa nastere am suferit si fizic si psihic – am avut un travaliu de 12 ore, am suferit rupturi bilaterale de col uterin – el nelocuind cu noi nu intelege si doar ma acuza. Are rost sa ma casatoresc cu un iresponsabil si un imatur doar fiindca avem un copil impreuna? Familia lui e impotriva mea si mama lui m-a acuzat ca daca nu faceam copilul nu m-as fi casatorit niciodata… multe multe reprosuri. Eu, probabil ca sunt obraznica, intotdeauna mi-am sustinut punctul de vedere si le-am comunicat ce am avut de comunicat, motiv pt care m-au facut obraznica. El, acum il vad un imatur, deoarece nu are curajul sa vorbeasca cu tata decat prin intermediul lui maica-sa, care urla ca TREBUIE sa se faca nunta ca avem un copil de crescut. Dar 9 luni de zile le era rusine cu mine si cu copilul, si nu ma doreau prin preajma lor. Acum cica sa isi salveze onoarea familiei. Pai asa? Intr-un stress continuu? Apropos, mama lui face tratament cu Xannax. Parerea mea e ca e cam nevrotica. Pe de alta parte are si o mentalitate redusa, deoarece se gandeste numai la fiul ei nu si la mine, sau la nepotul ei. Cu mine discuta ceva si transforma informatia catre fiul ei in defavoarea mea. E o responsabilitate chiar asa de mare sa cresc singura un copil? Eu sunt functionar public, deocamdata la Protectia Copilului, dar intentionez sa-mi caut un job mai bine platit pentru a-mi putea lua un apartament al meu si in timp o masinuta. Deocamdata, pana la acest moment, am reusit sa-mi fac o facultate pe banii mei, un master si sa-mi cresc pana acum bebelusul. Sincera sa fiu, ma simt cam agitata si mi-e teama sa nu ii transmit si bebelusului starea asta.

Am o mare problema. Am 27 de ani si multe probleme de socializare. Nu reusesc sa imi fac prieteni, sa comunic cu cei din jurul meu, sunt si timida, dar uneori ma blochez la propriu. Nu stiu ce si cum sa fac, am momente in care ma simt inferioara celorlalti si nu am incredere in mine si in ceea ce fac. Cer carti sau ce pot face pentru a recapata increderea in mine si pentru a scapa de inhibitii. Am suferit o depresie destul de puternica in urma cu un an si am multe momente in care ma simt trista si nemultumita fara motiv. As dori din suflet sa ma indrumati, sa imi spuneti care sunt pasii pe care ar trebui sa ii fac pentru a reusi sa ma comport altfel cu cei din jur.

Sa-i spun sau nu? Am avut o relatie de mai bine de 9 ani, am locuit impreuna, fara a fi casatoriti. De aproximativ un an o inselam (cred ca nu stia, doar banuia). Inainte de a ma anunta ca a decis sa ne despartim, imi regasisem iubirea pentru ea si m-am despartit de cealalta. Ca o ironie, la cateva zile dupa ce m-am despartit de cealalta, m-a anuntat ca vrea sa luam o pauza. Motivarea: ca vrea sa stie ce simte pentru mine, ca vrea sa „experimenteze” si cu alte persoane. De cand ne-am despartit, ne-am mai vazut si am vorbit cate putin despre relatia noastra, dar fara niciun rezultat. O vreau inapoi, o iubesc si nu vreau sa o mai mint. Vreau sa fiu sincer cu ea si sa ii spun ca am inselat-o. Faptul de a-i marturisi ma va ajuta sigur pe mine, dar credeti ca pe amandoi ne va ajuta?

Va trimit acest mesaj fiindca sunt foarte derutata de viitorul meu profesional. In toamna incep ultimul an la o facultate de inginerie si nu totusi nu stiu unde ma indrept. De ce ? Fiindca intodeauna imi fac mereu planuri mari pe care le abordez, insa de care ma plictisesc extrem de repede si in final le abandonez. Astfel ca nu concretizez nimic. Deseori imi doresc lucruri contradictorii si „alerg” in mai multe directii, insa fie obosesc fie ma plictisesc. Aproape niciodata nu sunt multumita de ceea ce obtin si fie uit sa ma bucur de ce am obtinut si continuu sa caut mai mult , fie „ma culc pe o ureche” si pierd si ce am obtinut pana atunci. Simt ca e foarte mult haos in mintea si in viata mea si as vrea sa „fac curat”, insa nu stiu cum si de unde sa incep. Ati putea sa-mi sugerati anumite carti pe care sa le citesc sau sa-mi dati o idee la care sa meditez si care sa ma indrume spre „mine”? Caci de multe ori simt ca nu ma cunosc, ca nu ma inteleg, ca nu stiu ce vreau. Simt ca e un moment important in viata mea si vreau sa fac alegerea potrivita pt mine.
 

Sunt intr-un impas al vietii la care nu m-am asteptat niciodata! Am plecat din Romania acum 4 luni pentru barbatul iubit si m-am regasit in strainatate singura, fara job si cu o viata inexistenta! Am facut tot ce am putut sa-mi gasesc de munca dar nu se poate. In Romania sunt plina de datorii si daca m-as intoarce nu as avea posibilitatea sa le platesc. Acum traiesc cu frica ca voi fi data afara din casa lui si voi ramane pe drumuri deoarece se pare ca nu ne mai suportam. Nu stiu cum sa trec peste acest moment si nici ce decizie sa iau!