Comunitate

Sunt casatorita de aproape 3 ani. Am un copil de 1 an si 10 luni si casnicia mea merege tot mai rau. Nu primesc atentie de la sot, nu am o mangaiere sau o imbratisare cand se intoarce de la munca, toata atentia lui e asupra copilului… ma rog nu chiar toata. Cand ii cer sa imi dea atentie, incep sa ma enervez si ajungem sa ne certam din nimicuri, ne injuram in toate felurile. Daca el nu m-ar jignii eu nu l-as jignii cu nimic, dar el este cel care incepe intotdeauna. In ultimul timp e foarte rece. Cand ne-am cunoscut ne iubeam si el era diferit, imi acorda atentie, imbratisari, era totul bine. Intre noi este o diferenta de 4 ani, eu sunt mai mare ca el. Nu stiu cum sa ma comport ce sa mai fac, imi doresc sa salvez casnicia. Ma puteti ajuta cu un sfat, ce as putea face in aceasta situatie. Sunt constienta ca relatia merge tot mai rau. Plang si sufar ca e un copil la mijloc, iar copilul este facut din dragoste. Eu si acum il iubesc chiar daca ma jigneste in toate felurile si de aceea imi doresc sa fie totul ca inainte. Eu acum sunt acasa, sunt casnica il astept cu toate pe placul lui, dar el nu apreciaza.

Am descoperit ca am o problema legata de comunicare. Atunci cand ma intalnesc cu grupuri de baieti, persoane semi-cunoscute, ma blochez. Atunci cand ei se uita toti deodata insistent la mine, cand isi tintesc privirea asupra mea si cand vine vorba sa puratm un dialog de complezenta, ma panichez, nu mai sunt eu. Ma inrosesc, nu stiu ce sa fac ca sa scap. Dar, atunci cand ma intalnesc cu cate unul, eu fiind singura si el singur, intamplator, pe strada, nu am nicio problema, ma comport absolut normal. Vreau sa scap si sa ma indrept, vreau sa am o viata sociala normala. Ce sa fac?
 

Toata lumea vorbeste despre „trairea visului”, dar nimeni nu spune nimic despre DESCOPERIREA visului, a vocatiei, sau… a acelui lucru care te face fericit. Toti au ca target pe acei oameni care au deja un vis si vor sa-l traiasca. Dar mai sunt unii care habar n-au ce vor, dar vor sa se trezeasca. Cum sa gasesti ceea ce iti place sa faci, atunci cand nu ai nici cea mai mica idee despre ce ai de facut, cand nu simti o atractie deosebita fata de nimic, sau cand poti face foarte multe lucruri, diferite intre ele, dar care nu iti produc satisfactia AIA, dupa care tanjim cu totii. Deci, CUM?

V-as ruga sa-mi dati un sfat in ceea ce priveste problema cu care ma confrunt cu parintii mei, in special mama mea de ceva vreme! De un an si aproapte 2 luni sunt cu un baiat, pe care il iubesc mult si si el ma iubeste la fel de mult . Mama mea a aflat de el dintr-o simpla intamplare. In fiecare zi este aceeasi poveste. Nici nu vrea sa auda de el, considera ca nu este suficient de „bun” pentru mine . Nu l-a cunoscut in persoana si nici nu vrea sa faca acest lucru, nici sa poarte o discutie cu el, absolut nimic. Pentru mine este un baiat foarte special, tine la mine, de fiecare data imi arata cat de mult ma iubeste. Insa mama mea si-a facut o parere prosta despre el, din cateva poze pe care le-a gasit in calculatorul meu. Nu pot sa inteleg ce a adus-o la concluzia aceasta. Ce pot sa fac sa o conving pe mama ca ne iubim foarte mult si nu am de gand sa renunt la el pentru nimic. Ea isi imagineaza un baiat pentru mine foarte frumos si cu multi bani. Nu are el foarte multi bani si nici foarte frumos nu e, dar e baiatul pe care il iubesc. Daca mama mea ne mai vede impreuna o sa faca tot posibilul sa ne desparta, iar noi nu ne dorim lucrul acesta. O alta problema ar fi ca baiatul se considera mai prejos mie din cauza situatiei financiare si a multor alte lucruri, insa eu il iubesc asa cum este. Din cauza aceasta nu prea vrea sa-mi arate ca ma iubeste. I-ar fi teama ca odata o sa-l parasesc si o sa-l fac sa sufere. Acest lucru care l-am aflat de la sora lui. Asadar am doua probleme acum: ce sa fac sa-mi conving mama si cum sa-mi impac prietenul sa nu se mai considere asa?

Ma numesc Iulia si am 28 de ani. Prietenul meu are 41 de ani si suntem impreuna de 2 ani. Problema noastra consta in faptul ca el a inceput sa bea. Nu este violent, nu bea zilnic, are perioade… Am discutat cu el, recunoaste ca are o problema cu alcoolul. Cum ma sfatuiti sa ma port cu el? Cum pot sa-l ajut?

As dori sa stiu cum ar trebui sa procedez in urmatoarea situatie, deoarece nu mai cunosc solutii. Sunt impreuna cu sotul meu de 14 ani si casatoriti de 1 an si jumatate. Avem un baitel de 1an si jumatate. In urma cu 3 ani a fost plecat intr-o delegatie unde prin prisma serviciului a cunoscut o alta femeie. Dupa ce s-a intors am observat ca vorbeste la telefon cu cineva foarte mult timp, iar timbrul vocii era total diferit fata de cel cand vorbea cu mine. Am zis ca poate mi se pare, dar la vreo 2 luni dupa acea deplasare a mai urmat una, cica tot in interes de serviciu, in urma careia am gasit un ambalaj de prezervativ. A urmt o discutie in care s-a jurat ca nu este al lui, nu m-a convins dar am zis sa las de la mine. Dupa asta au mai fost si alte discutii pentru ca primea cadouri, am aflat de la prieteni ca chiar era ceva intre ei, ca se afisa cu ea peste tot, in tot acest timp el negand. Dupa ce s-au saturat de intalniri prin hoteluri au hotarat sa inchirieze un apartament unde sa se intalneasca. Eu intre timp am ramas gravida. In ziua in care am aflat de acest apartament m-am dus seara in locul cu pricina. Nu stiam scara, etajul, apartamentul. Cand am ajuns acolo masina lui de servici era acolo. Nestiind unde sa urc i-am cerut sa coboare. Bineinteles a urmat celebra replica „nu e ce crezi tu”. Mi-a explicat ca e doar o prietena atat si nimic mai mult. Am vrut sa pun capat relatiei, sa renunt la sarcina dar m-a convins sa ma mai gandesc si cum a trecut timpul a reusit de m-a imbunat. Am crezut ca totusi se va sfarsi, dar au mai fost si alte situatii neplacute. Ideea este ca totusi m-am saturat si as vrea sa iau copilul sa plec dar nu stiu ce sa fac. Va precizez ca in urma zecilor de discutii, el niciodata nu a recunoscut ca ar fi ceva intre ei si nici acum nu recunoaste. Nu mi-e teama sa plec dar nu ma gandesc decat ca nu pot asigura minimul necesar copilului. Eu acum sunt in postnatal dupa care nu voi mai beneficia de niciun venit.

Cum se trateaza dependenta psihica de o persoana? Se urmeaza aceeiasi pasi ca in orice adictie? Pornind de la „vreau sa scap” si apoi urmand… ce? Cum ar arata un astfel de plan de „dezintoxicare”? Cum sa poti scapa de o relatie nociva, care stii sigur ca nu iti aduce nimic bun, ba din contra, prin care ai mai trecut si stii cu ce se „mananca”? Cum sa te descurci atunci cand esti prins intre ratiune – care iti spune ce trebuie sa faci si sa privesti inainte – si suflet – care te leaga de trecut, nostalgic? Cum sa renunti la dependenta pe care creierul a dezvoltat-o fata de un confort si o siguranta psihica?

Ma numesc Claudia, am 29 de ani, sunt din Mangalia si am o poveste mai lunga si cam complicata. Am un prieten cu care sunt impreuna de 12 ani. In tot acest timp ne-am certat cam des, chiar m-a si batut. Ne desparteam, dupa care tot eu ma intorceam la el, chiar daca de cele mai multe ori el era vinovat din cauza bauturii. Dar ma intorcem doarece il iubeam foarte mult si speram sa se schimbe. In tot acest timp el a facut armata si a fost plecat 2 ani in Coreea. Eu i-am fost fidela, nu am umblat cu nimeni in tot acest timp, dar el nu ma crede si chiar nu am cum sa ii demonstrez asta. Anul acesta, cam prin februarie ne-am certat, am plecat de la el si pentru prima oara in toti acesti ani nu l-am mai cautat, l-am lasat pe el sa vina la mine. Binenteles ca i-am pus si o conditie: ca sa ne impacam trebuie sa se lase de bautura, iar cu prima ocazie cand se imbata  si face scandal plec si nu ma mai intorc la el. A acceptat dar in schimb a devenit foarte gelos. Nu ma scapa deloc din ochii si acum 3-4 zile mi-a zis ca el nu crede ca eu nu am avut pe cineva cat a fost el plecat, si sa ma duc cu el la detectorul de minciuni ca sa se convinga. Bineinteles ca am refuzat, si i-am zis ca daca nu are incredere in mine ne despartim. In timpul in care am fost certati am stat la ai mei acasa si la o colega. Eu lucrez la o alimentara si am cunoscut un baiat cu care am iesit, si de care m-am atasat foarte tare. El este cu 5 ani mai mic decat mine… am iesit impreuna de citeva ori fara sa se intimple nimic. Intre timp i-am mai dat o sansa prietenului meu, dar spre rusinea mea am continuat sa ma vad pe ascuns cu Marius. Ma simteam atrasa de el iar fata de prietenul meu nu mai simteam poate decat obisnuinta. Cel putin asa spuneau colegele mele. La aproape o luna dupa ce l-am cunoscut pe Marius am intretinut relatii sexuale cu el. Acum el o sa plece pe mare 2 saptamani (lucraza la o unitate militara) si in tot acest timp s-a mai vazut cu mine, dar saptamina asta tot a incercat sa ma evite spunand ca este obosit de la munca. Intradevar pleca dimineata la 6 si venea seara pe la 17-18, dar inainte nu conta ora, el venea sa ne intilnim. Sunt intr-o mare dilema… cum v-am spus saptamaina asta m-am certat iar cu prietenul, m-am intors la ai mei iar cu Marius nu am vorbit decit la telefon, doarece nu a vrut sa ne intilnim. Era obosit dar in schimb iesea cu prietenii la o bere, cu mine nu, doar vorbea la telefon. Joi seara cind am venit la Mangalia pe la 12 noaptea am vorbit cu el la telefon si i-am spus ca m-am certat cu prietenul, iar el m-a intrebat daca de data asta e definitiv. I-am spus ca asa as vrea. Sambata l-am vazut pe Marius cu o fata, iar cind l-am sunat sa ma intilnesc cu el, mi-a zis ca se vede cu prietena lui, ca este prima lui intilnire cu ea, dar ar vrea sa incerce o relatie doarece crede ca eu o sa ma intorc iar la prietenul meu, iar el nu mai vrea asta. Mi-a mai zis ca ii este teama sa nu ii fac si lui la fel, adica sa mai umblu cu altul in afara de el. I-am zis ca este o fire total diferita de prietenul meu si nu merita sa ii fac asa ceva. A spus ca vrea sa raminem buni prieteni si ca ar vrea sa incerce o relatie cu fata asta. Dar el o sa fie plecat 2 saptamini incepind de miine. Intrebarea mea ar fi daca dupa aceste 2 saptamini eu nu ma impac cu prietenul, ceea ce nu as vrea, cum sa il fac pe Marius sa aiba incredere in mine si sa incepem o relatie. Eu chiar imi doresc foarte mult asta. Va rog mult de tot sa ma ajutati si imi cer scuze pentru povestea asta asa de lunga si complicata. Eu nu imi doresc sa imi bat joc de nici unul dintre ei dar m-am saturat de jignirile si acuzatiile aduse de prietenul meu. O colega l-a intrebat pe Marius in ziua cind l-a vazut cu fata aceea, daca are o relatie serioasa cu ea. Ei i-a raspuns ca da, au o relatie serioasa, pe cand mie cu citeva ore inainte mi-a zis ca e prima lui intilnire cu ea. I-am spus lui Marius ca m-a deranjat faptul ca nu mi-a zis ca are pe cineva, deoarece eu am vorbit multe cu el si nu i-am ascuns nimic. Iar el a tacut, nu mi-a zis nimic.

As dori sa stiu ce sa fac pentru a iesi din starea pe care o am, cred ca este depresie, pentru ca nu mai am aproape nicio tragere de inima sa fac ceva, nu mai am rabdare, ma plictisesc repede, sunt obosita tot timpul, ma enervez repede. Am fost o optimista pe care nimic nu o putea darama, iar acum mai sper dar am parte doar de esecuri. Nu reusesc de ani de zile sa ma angajez cu toate ca mi-am tot depus cv-uri, relatia cu mama este foarte tensionata, iar asta nu este din vina mea, pentru ca toata viata m-a respins. Chiar mi-a zis ca nu m-a vrut de cand eram mica, spunand ca ma fac vinovata ca nu a avut ce si-a dorit. Pentru ea nu sunt altceva decat un fel de femeie cu ziua. Cu sotul am deseori discutii din cauza banilor, a faptului ca nu prea mai accepta ca nu are mereu dreptate si cum a iesit cu ordonanta din armata, iar pensia i-a fost diminuata a cam inceput sa bea. Nici el nu prea este multumit de situatia financiara, mai ales ca datoriile bat lunar la usa. Va rog un sfat.

Cum trebuie interactionat cu o persoana care se caracterizeaza ca fiind individualista? Cum se manifesta aceste persoane in viata privata si ce necesitati au?
 

Am o fata de 6 ani care nu se duce la toaleta sa faca traba mare, ci numai treaba mica. Am incercat toate metodele: sa-i dau cate o recompensa, am pedepsit-o, si fel si fel de metode, dar nu a mers niciuna. Ce sa facem? Mama ei si cu mine suntem disperati!
 

Am un baietel de 2 ani si 4 luni care nu vrea sa socializeze cu copiii. De la 1 an pana la 2 ani si 2 luni a fost la gradinita, dar la fel era si atunci – ii placea sa se joace de unul singur, dar ii placea sa vada copiii prin preajma lui. De cand sta acasa, mergem in fiecare zi la diferite activitati pentru copii, dar nu vrea sa comunice cu ceilalti copii. Vrea sa mearga la copii, dar sa nu se joace cu ei. Daca cumva vine vreun copil sa-l atinga sau sa vorbeasca cu el, se retrage si ma cauta pe mine sau pe sotul meu. Ma ingrijoreaza foarte tare acesta situatie pentru ca nu stiu ce sa mai fac. Nu stiu daca e important dar a fost nascut prematur si pentru varsta lui e destul de mic. Plus ca nu vorbeste decat in jur de 50 de cuvinte. Va rog sa-mi spuneti ce ar trebui sa fac, cui ar trebui sa ma adresez. E suficient faptul ca mergem in diferite locuri unde are acces la jucarii si jocul cu alti copii?
 

Va scriu in legatura cu un subiect despre care s-a mai scris in revista si cred ca a mai fost dezbatut si pe forum: un cuplu in care unul dintre parteneri vrea copil si celalalt nu. Numai ca la mine situatia este cumva atipica: pentru ca sotul meu isi doreste enorm un copil, iar eu nu. Suntem impreuna de 5 ani, casatoriti de 2. Eu am 38 de ani si el 40. Ne am intilnit cand eram amandoi suficient de maturi si stiam ce vrem de la un partener. Relatia noastra este minunata: am invatat multe unul de la altul, ne-am influentat reciproc in bine, ne iubim foarte mult si fiecare dintre noi are sentimentul ca il cunoaste pe celalalt dintotdeauna. Singurul subiect asupra caruia nu ne intelegem este cel legat de copil. Ne-am dat seama de la inceput ca aici nu vrem acelasi lucru, dar am gresit amindoi sperand ca celalalt se va schimba. El isi doreste un copil pur si simplu, pentru ca spune ca acesta este lucrul cel mai frumos din lume, care te implineste si iti da un sens, care te face sa simti ca nu ai trait degeaba. Si, mai ales, spune ca asta i-ar da un sentiment de siguranta si de liniste pe care nimic altceva nu i-l poate darui. Stie ca nu e usor, ca asta implica sacrificii, renuntari… dar… abia asteapta. Eu nu imi doresc un copil pentru ca… nu imi doresc. Eu ma simt implinita asa cum suint acum. Stiu cine sunt si ce vreau de la viata. Argumente de genul: copilul este implinirea suprema pentru o femeie (cred ca eu stiu ce ma implineste si ce nu), trebuie sa aiba cine sa iti dea o cana de apa la batranete (eroare; cunosc indeaproape un caz in care unicul copil nu trecea pe la mama bolnava cu lunile, avem noi, vecinii, grija de ea), asa e normal (eu decid ce e normal pentru mine) – ma lasa rece. Nu sunt dispusa sa imi sacrific viata profesionala, concediile si, de ce nu, silueta (suna prosteste, dar acum ceva ani am avut 75 kg si m-am luptat aproape 1 an sa dau jos 25 kg) pentru un copil. Am discutat impreuna despre acest subiect. Nu am ajuns la nicio concluzie. Din cand in cand (o data sau de 2 ori pe an), aceste discutii sunt extrem de dure. Cu vorbe grele, cu lacrimi amare. Ultima data am crezut chiar ca s-a terminat totul intre noi. Mi-a spus foarte clar ca nu ma va ierta niciodata daca nu ii voi darui un copil. La sugestia lui, am discutat (eu) si cu un terapeut. Acolo am descoperit ca dincolo de toate influentele externe (evenimente, fapte, experiente de familie etc) care au existat, la intrebarea daca imi doresc un copil raspunsul meu ramane nu. Pentru ca il iubesc, am acceptat sa renunt la anticonceptionale din mai anul trecut. Pana acum nu am ramas insarcinata – ceea ce nu ma mira foarte tare. Viata (soarta?) stie cu cine are de a face. Ma gandesc insa cu spaima cum as reactiona daca s-ar intampla. Cred ca o parte din mine ar muri. Avort nu as putea sa fac, mi se pare ceva ingrozitor. Nu vreau sa il pierd. Nu vreau insa nici sa ajung sa fac un copil pe care nu-l doresc si care, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, ar intelege asta. Nu vreau sa ajung sa ii reprosez sotului meu ca din cauza lui mi-am sacrificat cariera, viata. Nu numai ca i-as reprosa, cred ca as ajunge sa-l urasc pentru ca m-a pus sa fac ceva impotriva vointei mele. Acum am ajuns intr-un punct mort. El traieste de la o luna la alta o dezamagire crunta pentru ca eu nu raman insarcinata. Eu… sunt multumita ca se intimpla asa. Stiu ca nu am prea multe optiuni. Probabil ca cel mai corect ar fi sa am curajul sa ii spun in fata ca nu vreau sa fac niciun copil, chiar daca asta inseamna despartirea. Dar nu pot sa fac asta.

Am nevoie de un sfat referitor la o problema ce a ajuns sa imi afecteze intr-o masura destul de mare viata: lipsa atentiei. Adesea fac greseli in viata personala, dar si la serviciu din lipsa atentiei. Partea proasta este ca nu stiu cum sa remediez aceasta situatie… Am incercat in nenumarate randuri sa ma concentrez mai mult, sa ma verific de mai multe ori cand fac ceva si cu toate astea sunt momente in care situatia imi scapa de sub control…
 

Sunt intr-o relatie de doi ani, din care a rezultat si un copil are un an. Cand ne-am cunoscut am ramas insarcinata inca de la inceput. Ne-am hotarat sa pastram copilul si sa mergem inainte in relatie, sa vedem cum decurge. Si iata ca au trecut doi ani si ceva. Am indurat multe certuri, jigniri, vorbe urate din cauza greutatilor. Ba chiar m-a si lovit in unele certuri. Eu il iubesc, in mine este inca acea pasiune, chiar si asa cu toate greutatile intampinate. Ma refer la neajunsuri dar nelinistea mea si nemultumirea… parca simt din partea lui ca numai copilul il leaga de mine, e nemultumit tot timpul, ma critica mereu, intodeauna are ceva de spus la adresa mea. Pana si in pat il simt mai rece, adica numai sa isi faca el interesul lui. Nu il intereseaza daca eu m-am simtit bine. Si am stat de vorba de nenumarate ori despre problemele noastre, dar nu recunoaste nimic. Daca are ceva de spus tot pe mine ma gaseste vinovata cu diferite motive absurde. Nu stiu cum sa fac sa fie mai bine pentru ca in afara de mama nu simt ca as fi altceva in relatia asta. Va rog daca puteti sa va pronuntati cum vedeti relatia mea, am viitor cu el, va fi mai bine cu trecerea timpului, sau ce pot face sa fie mai bine… daca tine de mine…

As dori un raspuns obiectiv sau o sugestie din partea dumneavoastra. Sunt intr-o relatie cu un barbat de aproape 2 ani si locuim impreuna tot de atunci. Nu ne-a fost greu sa ne decidem asupra mutatului impreuna pentru ca ne lega o prietenie de cativa ani, cu execeptia flirtului de cateva luni dinainte. Problema este mama lui! Ea e plecata in strainatate de mai bine de 10 ani si pana sa o cunosc personal, noi aveam o relatie deja de aproape un an. In acest timp eu nu am vorbit niciodata cu ea, initial pentru ca ea era cea care nu isi dorea asta. Ma simteam exclusa, ignorata..Ei vorbeau foarte mult la telefon, de cateva ori pe zi uneori. Intre timp a trebuit sa eliberam casa care o aveam cu chirie atunci si iubitul meu m-a convins ca cel mai firesc ar fi sa locuim la el (in casa mamei lui) care era in renovare inceputa cu cativa ani in urma. El a discutat cu ea, si-a dat aceptul in cele din urma si am hotarat sa ne mutam deoarece trebuia eliberat cat mai curand apartamentul in care stateam in chirie. Pe perioada renovarii m-am lasat convinsa sa stam la bunica lui. Sincer cred ca si eu mi-am dorit asta in ciuda faptului ca apartamentul era mai aproape de serviciu, dar imi doream sa intru in familia lui, sa fiu acceptata, sa le permit sa ma cunoasca. Pana in momentul acela relatia dintre mine si familia lui se rezumase la cateva mese in familie. Acum la bunica lui venea zilnic si Maria, matusa prin alianta a iubitului meu, care din prima seara in care am ajuns mi-a spus sa o consider mama mea! Tot din acea seara am realizat ca ei nu ii este foarte draga cumnata sa si anume mama iubitului meu. Pe scurt mi-a vorbit extraordiar de urat de ea, eu am participat la discutie si am spus ca ma ignora. Imi doream foarte mult sa plecam de acolo, vroiam sa ne mutam cat mai curand. Mama lui in perioada aia facea tot posibilul sa amane renovarea si mutarea, ii dadea bani cat sa cumpere cele necesare pentru ziua respectiva, apoi pentru continuarea lucrarii ii dadea banii cateva zile mai tarziu decat era planificat. Si astfel am fost nevoiti sa stam acolo doua luni. Dar… se apropia ziua venirii ei in tara, in concediu, unde urma sa stea o luna si o saptamana. L-a convins pe iubitul meu sa nu ne mutam inainte de a veni ea in tara, urmand sa locuiasca tot la mama ei. Ok, zis si facut nu ne-am mutat! In tot acest timp eu cu Ion discutam si ii explicam ce anume ma deranjeaza, iar el imi spunea sa-i oferim timp sa se obisnuiasca, ca e prima oara cand el se afla intro relatie stabila etc . A sosit si mama lui acasa si brusc am simtit atitudinea ostila fata de mine mascata de un zambet fals. Urmarea insistent fiecare pas al nostru, fiecare gest, si imi oferea de fiecare data cand i se oferea posibilitatea expresii jignitoare de atentionare, de exemplu: noi ne jucam si spunea in gluma (bineinteles) ca ii maltratez copiulul, atat fizic si psihic. Eu am tratat tot cu amuzament situatia , cu toate ca inima imi era franta. Apoi am incercat sa ma apropii de ea. Am mers impreuna sa ne uitam dupa mobila de bucatarie, am mers cu totii la cumparaturi, am mers cu ea la magazinele unde dorea sa ajunga insa cand am vrut eu sa intru in magazinele pentru care venisem special nu am mai putut, a trebuit sa ne intoarcem repede acasa pentru ca ea invitase musafiri la masa care intre timp au ajuns. Bineinteles ca m-am suparat! Dar nu am indraznit sa-i reprosez ei nimic, doar eram suparata. Apoi tot ea foarte incruntata trantea prin casa diverse lucruri. In cele din urma dupa o saptamana am anuntat-o ca intentionam sa ne mutam ca e dificil sa stam cu toate lucrurile in saci, ca vrem intimitatea noastra. In seara in care am plecat cu ultimele lucruri plangea in hohote, cu mine nu vorbea, bunica lui la fel . Ne-am mutat cateva strazi mai departe. Acum eu mi-am luat un rest de zile libere de la serviciu ca sa ma odihnesc. Eram extenuata atat fizic cat mai ales psihic. Eram convinsa ca relatia mea cu Ion a avut de suferit si imi doream sa o repar. Doar ca surpriza! Mama lui venea la noi in fiecare zi, ori in timpul in care noi eram la serviciu, ori cand eram noi acasa, sub pretxtul ca isi aseaza lucrurile ei. Dar mai mult le aseza pe ale mele, imi muta farfuriile de pe raftul inferior pe cel superior, imi muta florile din camera pe balcon. Nu ne cumparasem cos de rufe si tineam hainele murdare in cuva masinii de spalat. Ea le scotea si le aseza langa masina si le spala pe ale ei. Innebuneam. Zilele mele de concediu se rezumau sa ma plimb prin parc pentru efectiv nu suportam cum imi invada intimitatea cand imi doream doar sa dorm, sa ma uit la un film, sa ascult muzica, sa stau lejer prin casa… Cand aveam musafiri venea si ea, efectiv aparea in mijlocul camerei ca uneori ma si speriam, nu ma astepatam sa vina. Stateam cu inima cat un purice si cu o ureche la usa, ca vine in orice moment. Intr-o zi am invitat-o la un cappuccino si ea a inceput cu intrebarile: ce am facut in viata, ce am de gand eu. Am crezut ca se refera din punct de vedere profesional nu personal si i-am oferit detalii despre ce mi-as dori sa fac cu toate ca ma bucur de un statut social, am o functie buna la institutia la care lucrez, dar i-am mai povestit unele vise neimplinite sau o eventuala afacere care o am in gand. Eram incordata si tensionata la maxim, devenise insuportabil. Bineinteles ca relatia mea de cuplu se transformase intr-un infern. Asteptam doar ca sa plece cat mai curand, sa revenim la ce am fost inainte. Ne iubeam atat de mult, ne alintam unul pe celalat, nu ne saturam de timpul pe care il petreceam impreuna. Glumeam ca defapt pentru noi ziua incepe la ora 4 dupa amiza dupa ce terminam serviciul. Am hotarat ca trebuie sa vorbesc cu ea, sa o fac sa inteleaga ca eu il iubesc pe fiul ei si ca ne face rau, sau macar sa imi spuna ce are impotriva mea. Am sunat-o eu si a zis ca vine la noi in 10 minute cu toate ca nu o invitasem. A venit, eram toti trei si eu incercam sa-i explic ca am intrat in relatia asta ca o carte deschisa, ca nu am nimic de ascuns. ca noi ne iubim. Si ea inceput sa tune si sa fulgere ca eu am barfit-o pe ea cu cumnata ei, cum de mi-am permis sa o jignesc etc. Eram innmarmurita. Erau intradevar cuvintele mele dar sub o alta forma. Erau spuse cu ura, ce puteam sa fac? Am recunoscut o parte din lucruri , am incercat sa o fac sa intelega ca am fost provocata etc. Nimic. Ea tipa ca relatia noastra o dezgusta, ca o dezgusta ceea ce a vazut intre noi timp de sase zile cat am stat impreuna. Cata tensiune… Ion al meu nu spunea nimic. El e un barbat inteligent, protectiv cu mine, nu tolereaza in general ca nimnei sa–l ridiculizeze, dar atunci era cu capul plecat! Doamne! Eram innebunita, imi venea sa plec, sa fug, dar am infruntat cu mandrie (credeam eu ). Imi spunea ca in ziua in care am invitat-o la cappuccino am evitat sa-i spun ce planuri avem noi, ca defapt noi nu vrem un viitor impreuna, ca sunt o mincinoasa, pe interes propriu. Apoi eu i-am spus ca din punctul meu de vedere am dat dovada de buna educatie, ca am spus “sarut mana si la gaste”(o expresie din popor) iar ea a izbucnit cum indraznesc sa-i numesc asa familia – gaste! Nu am indraznit sa-i zic ceea ce imi spusese cumnata sa, imi era rusine, il raneam pe Ion. In cele din urma dupa cateva ore mama lui a plecat din casa. Eu la fel imi doream sa plec, sa fug mancand pamantul. Imi venea sa-l strang de gat pe Ion de cata lasitate daduse dovada. Am stat pana dimineata de vorba. El incerca sa ma convinga ca ma iubeste, ca lucrurile astea nu fac decat sa ne uneasca, ca sa ne mai acordam o sansa. Eu plangeam in hohote, ca de ce mi se intampla mie asta, de ce e atat de rea, de ce m-a acuzat si condamnat fara drept la replica? Cunoscandu-si cumnata nu cred ca era prima oara cand se intampla asa ceva. Pe mine nu ma stia de ce a ales sa ma puna la zid, sa ma umilesca in halul ala. De ce a vrut sa purtam discutia in casa ei si nu pe un teritoriu neutru cum ar fi fost firesc? Am hotarat sa ramanem impreuna dupa lungi negocieri prin care am hotarat ca trebuie sa ne mutam de acolo, ori sa ne luam casa noastra prin credit sau sa stam in chirie. Dupa ziua aceea am mers la “mesele din familie”, dar nu ma mai puteam comporta normal. Abia asteptam sa plec de acolo, nu reuseam nici sa vorbesc, dar mergeam sa fiu alaturi de “barbatul meu” Ion care nu concepea sa nu merg. Am omis sa va spun ca in perioada in care a stat ea acasa veneau facturi la telefon mai mari decat cele obisnuite care erau si alea foarte mari si eu ii atrageam atentia lui Ion cu privire la ele. Dar mama lui iarasi explodase – cum imi permit sa-i spun lui Ion asa ceva? Ca e salariul lui. Cum sa-i explic ca incercam sa economisim, ca nu e vorba cu cine vorbeste. In final a venit si ziua premergatoare plecarii ei, am mers din nou sa luam masa de la revedere. Pe drumul spre casa rasuflam usurata, acum puteam si noi sa ne canalizam asupra relatiei noastre, sa ne iubim, sa fim noi.Doar ca surpriza! Peste doua saptamani merg acasa si il gasesc pe Ion devastat. Mama lui era paralizata la pat si cauza eram fireste EU! Nu imi venea sa cred ce aud. Ca ea se consuma foarte mult din cauza mea, si ca are un nerv la sina spinarii care pe fond nervos declanseaza paralizia. Traiam un adevarat cosmar . Cum sa-l fac sa intealeaga ca asta e tactica a ei de a ne desparti, ca a recurs la metode josnice si de ultima speta, ca a recurs la santaj emotional. Intre timp aflasem ca afirma sus si tare ca ea ca e ferm convinsa ca Ion nu va face casa cu mine, ca din moment ce el nu a anuntat-o in ceea ce priveste o casatorie insemana ca nu e sigur. Ca eu sunt o materialista, ca nu am vrut decat casa ei. Am aflat tot de la verisoara lui care e si prietena mea cea mai buna, ca mama lui ii punea pe fratii ei, cei doi unchi ai lui Ion sa vina la noi, sa vorbeasca cu noi. Sa ne spuna ce ? Nu stiu, poate cat de rau se simte ea! Ei au refuzat si ne-au sfatuit sa ne mutam. Am ajuns la serviciu a doua zi dupa o alta noapte de plans, desfigurata, iar in halul asta m-au vazut parintii mei care ma vizitau sa imi aduca ceva. Ei nu stiau ce se intampla pentru ca in mare parte le-am ascuns. Evident au fost socati si s-au dus la bunica lui fara ca eu sa stiu. Sincer ma simteam atat de singura si impotriva lumii incat daca mi-ar fi spus ca merg la ea, nu cred ca i-as fi oprit. Bineinteles au fost primiti cu ostilitate, nu cum ar fi fost omeneste sa-i fi invitat pe un scaun, ci i-a tinut la poarta. Mama mea ce-i drept vorbeste si tare, iar bunica lui i-a chemat in casa ca sa nu auda vecinii. La intrebarea “cu ce v-a gresit fata mea?” “ raspunsul a fost ca am plecat din casa ei si am dezbinat familia. Ca ma comportam de parca plecam in casa lui tata, ca la ea am stat ca o imparateasa, ca eu sunt o femeie de joasa speta. Mama mea i-a dat replica ca fiecare avem defectele sau hanidcapurile noastre, ca nici Ion nu e usa de biserica. Atunci a facut-o pe mama mea obraznica si i-a dat afara pe parintii mei. Ca de fapt mama l-a facut pe Ion alcoolic, si faptul ca trait fara tata asta nu inseamna ca e handicapat. Mama lui a divortat cu multi ani in urma, vreo 15 cred, si apoi dupa cativa ani tatal lui a murit singur intr-un spital. Ion bineinteles s-a suparat cand a aflat ca parintii mei au mers la bunica lui, ca e femeie in varsta, ca nu trebuia implicata . Eu atunci am sunat-o pe mama lui. Nu am mai suportat atata umilinta asupra mea si familiei mele. Noi eram cei prosti si altii erau destepti? Aveau dreptul sa ne umileasca si sa ne denigreze in halul asta? La intrebarea daca e bolnava din cauza mea a raspuns ca “in mare parte da”. Doamne! Eram secatuita de putere, aveam lacrimi in ochi si ii spuneam ca eu doar il iubesc pe Ion, de ce face asta? Ca nu merit sa fiu indepartata la modul asta, sa fiu tratata asa. Si mi-a zis ca in ziua in care ne-am certat atunci in casa ei, a fost pe punctul de a-mi cere cheile de la casa. Am crezut ca innebunesc in momentul ala , daca mi-ar fi dat cineva o bata in ceafa nu ar fi fost atat de dureros. Dupa ce din nou am discutat cu Ion si noptile noastre devenisera o obisnuita in a se transforma in albe, el a sunat-o pe mama lui si i-a spus ca el se va muta din casa – ori ne luam un apartamnet al nostru, ori in chirie. Iar ea i-a raspuns sa faca bors! Uite asa au trecut cateva luni in care cautam cu disperare un apartament sa ne incadram in buget, sa economisim bani pentru acte. Am omis sa spun ca Ion are un credit de 5000 de euro cu tot cu dobanda, pe care l-a facut inainte de a fi noi impreuna pentru renovarea aparatmentului, la care noi suportam rata lunara. In tot acest timp ea il suna doar cand era la serviciu , niciodata seara sau in weekend. Ideea e ca ii face la serviciu probleme lui Ion. Fiind intr-o firma privata atrage atentia daca vorbeste la telefon cate o jumatate de ora. Ne-am gasit apartament insa nu ne puteam incadra in credit pentru ca Ion il avea pe celalat. Si s-a gandit sa ii ceara bani imprumut mamei lui. Eu evident ca nu am acceptat, dar i-am spus sa o intrebe daca crede ca are, ca poate plati creditul pentru casa ei ca sa putem noi sa ne facem altul pentru casa nostra. A a vorbit cu ea si i-a dat 2000 de euro. In concluzie nici nu si-a platit creditul pentru casa ei iar banii astia sunau a ajutor din partea ei. Dupa ce ne-am cumparat apartament, ne-am apucat sa-l renovam din salalriile nostre si cu ajutorul parintilor mei, care nu sunt instariti, dar din putinul pe care il au ne-au dat bani de electrocasnice, mobila etc. La cateva zile dupa ce am cumparat apartamentul ea m-a sunat sa ma felicite. Nu imi venea sa cred. Dupa aproape doi ani ma suna in sfarsit, imi dadea primul telefon. A fost nevoie de un asemnea sacrificiu financiar ca sa poata sa imi dea un telefon? Bineinteles ca discutia s-a transformat intr-o adevarata polemica si lucrurile pe care mi le spusese in trecut acum nu le mai recunostea. Apoi mi-a zis ca de fapt eu am trait fara mama. Inainte de a fi cu Ion am mai avut o relatie de 9 ani. Concluzia mamei lui ion este ca daca eu am avut o relatie de 9 ani asta insemna ca am crescut fara mama. Dupa o discutie telefonica esuata, si care avea sa imi adanceasca ranile sincer sunt la un pas de depresie. Noi nu ne-am mutat inca dar o facem inainte de sosirea ei in tara. Vreau atunci cand va veni sa-i dau cheia de la apartamentul ei si sa-i spun ca nu o voi mai deranja. Am strans atatea resentimente vis a vis de femeia asta, incat nu cred ca voi putea vreodata sa fiu naturala in prezenta ei. Problema este ca nu stiu cat imi va mai fi Ion alaturi, pentru ca din ziua in care bunica lui a dat-o afara pe mama mea eu nu am mai pus piciorul acolo si nici la telefon nu am mai vorbit cu nimeni. Mama lui Ion nu a mai vorbit nici ea cu cumnata ei tot anul acesta. Imi este teama ca in august cand va veni acasa vor izbucni toate tensiunile care s-au acumulat. Si sunt hotarata sa imi impun si eu anumite reguli pe care nu stiu daca Ion mi le va sustine – acum din moment ce suntem la casa noastra, daca doreste sa vina in vizita va trebui sa sune in prealabil . Daca vrea sa aduca mancare va trebui sa ma intrebe si pe mine, iar bunuri materiale din partea ei nici nu discut, pentru ca nimic nu vine neconditionat si pretul pe care trebuie sa-l platesc nu face. Am o indoala si o teama in suflet inimaginabila pentru ca ea l-a transformat pe Ion in sotul surogat. El e responsabil de sanatatea ei mentala, cand l-am intrebat de ce vorbesc atat de mult la telefon a zis ca el nu poate sa o izoleze si asa e singura acolo. Ea se plange in permanenta cat de extenuate e, cat de bolnava e si nefericita. Cand vine in concediu acasa trebuie ca toata lumea sa stea in preajma ei, ca asa e traditia. Oricum eu anul acesta voi lipsi , dar imi este teama ca intr-o zi Ion va veni si imi va spune ca intre noi s-a sfarsit, sa cedeze presiunilor, si sa se lase condus de mama lui. Nu pot trai cu teama asta in suflet, dar nici nu pot permite sa ma umileasca femeia asta in continuare si sa decida ea viitorul meu. Ma afecteaza tot ce spune, intr-un mod inimaginabil, imi afecteaza sanatatea fizica, si sunt la un pas de depresie. Nu pot sa ma bucur de casa noastra, de realizarea noastra, de tot ce am construit impreuna .

Foarte mult timp am fost singura. Nu reuseam sa atrag atentia niciunui barbat. Cel putin 15 ani m-am simtit neiubita si nedorita. Tin minte ca cel putin un an de zile nu am fost nci macar stransa in brate. Asteptam cu emotie sa fac cunostinta cu cineva, ca sa pot da mana. Ca sa pot atinge pe cineva. Tresaream si parca ma durea si pielea (clar si sufletul) cand accidental atingeam pe cineva. Sexualitatea era un capitol total inexistent. Ceea ce ajunsesem sa-mi doresc era atingerea umana. Plangeam cu orele… Si acum ma emotioneaza cand vad si intalnesc tandrete. Admiram cuplurile. Admiram femeile care reuseau sa se faca iubite. Am respectat mereu institutia casatoriei si le-am condamnat pe acele femei care interveneau ca terta persoana, in viata unei familii. Indiferent de problemele sau trainicia acesteia. Apoi, catre varsta de 30 de ani, am inceput sa-mi doresc un copil din ce in ce mai mult. Atat de mult, incat eram dispusa sa il fac cu cineva cu „gena” buna, fara a-l implica cu nimic in viata copilului daca el nu si-ar fi dorit. Targetul era sa devin mama si sa-mi asum copilul cu tot ce inseamna el. In acelasi timp, am cunoscut pe cineva care se potriveste dorintelor mele si, mai ales neavand nicio obligatie de genul casatoriei sau relatii serioase sau copii din alte relatii, l-am considerat barbatul potrivit cu care sa fac copilul mult dorit. Ne-am tatonat din 2005. I-am acordat timp sufient sa iasa firesc si „vindecat” din toate relatiile declarate ca nesatisfactoare in care a fost, iar in 2008 am ramas avut fericirea si am ramas insarcinata. Chiar daca nu eram casatoriti, chiar daca era rusinos sa fiu mama necasatorita si cu un partener mai mult absent, dorinta de a fi mama mi-a dat puterea sa merg inainte, orice-ar fi. Am fost o graviduta mai mult singura, caci familia si stabilitatea nu erau lucruri si de el dorite (afirmate si promise, dar mereu amanate pentru „momentul potrivit”). Ma consumau, insa acel „orice” la care as fi fost dispusa pentru a avea un copil, includea si asta. Asa ca rational am fost mereu pregatita. In 2009 am nascut o minune de baiat! Asa cum mi-am dorit mereu. Prima zi de la sosirea mea si a copilului acasa din spital, si-a petrecut-o cu o femeie. (Acum regreta si isi cere mereu scuze). Dupa cateva luni de la nastere, insa, tatal copilului a inceput sa „se mai adune”. Sa ne considere o familie. In cele din urma, dupa 1 an jumatate, ne-am si casatorit. Am ales impreuna data, insa de pregatiri m-am ocupat doar eu. El a mentionat clar doar ce vrea: nunta foarte restransa (am fost 16 persoane), ca vrea doar o cina, ca nu vrea sa se danseze, ca nu vrea sa se imbrace in costum, ca nu participa financiar, ca nu mergem in luna de miere ca nu avem timp etc. Dar ce conta? Ma asezam in sfarsit la casa mea cu tatal copilului meu. Ma casatoream! Ei… in seara nuntii am facut greseala sa-i atrag atentia ca a petrecut cam mult timp in drum spre bucataria restaurantului, pentru a comanda personal o supa de la chelnerita preferata. Si ca toti au sesizat lipsa lui. Ii cerusem doar discretie. Poate ca nu s-a intamplat ceea ce-mi trecuse mie prin cap, insa multe gesturi si vorbe ale lui, ale ei, au fost nepotrivite. Detalii. Era atat de furios pe mine, incat m-a amenintat ca imi distruge noaptea. Ca pleaca. In momentul in care a vazut ca nu reactionez cu plansete, s-a hotarat si nu mi-a mai vorbit. Trei zile. I-am devenit abia atunci sotie, printre lacrimi de durere sufleteasca si aburi de alcool care sa ma faca sa-i uit insesibilitatea. 10.10.10 era ziua din care se presupunea sa fiu fericita. Mama. Sotia barbatului cu gena buna. De atunci il simt mai responsabil. E drept ca acum el e cel care lupta pentru familia noastra. Insa aceesi zi e ziua din care simt ca s-a rupt ceva in sufletul meu. Nu-l mai iubesc demult. Tin la el. Il doresc in viata copilului nostru, insa nu mai am entuziasmul de a-mi petrece si eu timpul cu el. Viata sexuala s-a inrautatit dupa nasterea copilului. Datorita meseriei lui ne si vedem rar. Uneori doar 24 de ore intr-o luna puse cap la cap. Mi-e bine fara el. Insa tot nu ma simt fericita. Stiu ca traiesc acel „orice” dar sunt mama. Si nu-mi regret decizia. Insa, atentie viitoare mame, pretul la „orice” il plateste in final copilul! El e cel care va avea alaturi o mama frustrata, care s-a simtit mereu neiubita si un tata vizitator, care-si „rupe din carne” ca sa plateasca gradinita.