Am 32 de ani si acum o luna s-a incheiat divortul. Povestea mea a inceput la inceputul anului 1999 cand l-am cunoscut pe Bogdan. Am fost prieteni, l-am iubit foarte mult, dar dupa un an a decis sa ne despartim (motive de genul: eu mica, el termina facultatea, voia sa plece sa-si faca o cariera in afara etc.) Am fost distrusa, dar am trecut totusi peste aceea perioda si dupa 6 luni, timp in care el nu a plecat din tara sa-si faca studiile, ci s-a mutat cu o femeie la el, s-a despartit de ea si m-a cautat iar. Am reluat relatia, dar n-a durat decat vreo jumatate de an pentru ca el a plecat intr-adevar in America. Vorbeam rar, dar niciunul nu renuntam la acelasi numar de telefon, nu cumva sa nu mai existe nicio comunicare intre noi. A trecut aproape un an si am primit de la el un e-mail in care ma anunta ca se insoara in trei luni cu o romanca si ea stabilita acolo. Din nou am fost distrusa, dar a aparut in viata mea un baiat, Florin care a avut multa rabdare cu mine. Chiar inainte cu 3-4 zile de nunta lui, Bogdan m-a cautat la parinti la Valcea, si-a lasat viitoarea sotie acasa cu ai parintii lui, la tara, undeva langa Ramnicu Valcea, si a venit sa ne vedem. Am stat de vorba in oras, ne-am povestit ce am mai facut si atat. Asta se intampla in august 2002. El a facut nunta, eu mi-am vazut de prietenul meu Florin, asta pana in decembrie, cand am primit un telefon disperat de la Bogdan, chiar in ajun de Craciun ca vrea neaparat sa ne vedem. Am ales sa vin pe furis in Bucuresti, unde stateam doar cu sora mea, dar ea era la parinti, el a venit de la Craiova si ne-am intalnit. Mi-a povestit atunci ca nu-i e bine in casnicie, ca a plecat de tot de la sotie si ca divorteaza. Asta s-a si intamplat. S-a intors in tara, dar la Craiova, vorbeam nu foarte des, dar mereu la o luna, doua, ori ne telefonam, ori ne vedeam si ne spuneam care ce mai face. Eu in Bucuresti am mentinut relatia cu Florin. Bogdan parca vroia mai mult, dar nu era decis si nici eu parca nu vroiam sa fac pasul asta. Rational vorbind ma parasise de alte 2 ori si trecusem foarte greu peste asta. Atunci am luat decizia de a ma casatori cu Florin. L-am anuntat si pe Bogdan ca ma marit. M-a sunat dupa nunta sa ma felicite, iar apoi dupa o luna si jumatate iarasi sa-mi spuna la multi ani, de ziua mea, in 2004. Doar am vorbit. A urmat apoi un an si jumatate in care nu am luat prea mult legatura, pana cand am aflat ca Florin mintise foarte mult, cu niste bani, cu facultatea lui, nu mai avea serviciu si aducea banii de la nunta. Vizionam apartamente ca sa ne cumparam unul, dar el nu mai avea deloc bani, deci totul era o minciuna. Atunci s-a intamplat sa primesc un telefon de la Bogdan care era si el pe la tara la parinti, langa Valcea, singur, iar eu eram fara Florin la Valcea in concediu, in august 2005. Ne-am vazut si acum eu am fost cea care avea probleme. De atunci am inceput sa ne vedem. Imediat i-am spus lui Florin ca nu se mai poate si sa divortam. Nu a vrut si am tot incercat pana in decembrie, cand de sarbatori am luat hotararea ca la intoarcere acasa sa plec eu si sa bag divort. Asta am si facut, am bagat actele de divort, dar acum aveam niste bani si eu si Florin ne-am cumparat in perioada divortului o garsoniera jumatate-jumatate, el crezand ca ma razgandesc. S-a terminat divortul fara ca el sa se prezinte vreodata, in 3 luni. In iunie 2006 m-am mutat cu Bogdan la el, a vrut sa facem imediat nunta, dar judecatorii erau in vacanta si el nu avea hotararea de divort autentificata, asa ca am asteptat pana in septembrie. In decembrie ne-am hotarat ca vrem si copii, s-a intamplat sa raman insarcinata in februarie 2007, cu gemeni. La 8 saptamani unul nu s-a mai dezvoltat. A ramas celalalt si medicii ne-au asigurat ca e mai bine asa ca eu eram slabuta si nu as fi dus o sarcina de gemeni. Dar la 7 luni au descoperit ca si cel care ramasese avea mari probleme si ca nu va trai la nastere. Am luat hotararea de a mi se provoca nasterea, am nascut un baietel pe care nu l-am vazut, nu stiu decat ca a trait 30 minute. Ni s-a recomandat ca un an sa nu mai incercam. A trecut anul, fara sa ne vindecam de trauma niciunul. El refuza sa vorbeasca si m-am inchis si eu. Apoi am incercat un an si jumatate si nu am mai ramas insarcinata. Sexul devenise programat si numai pentru a ramane gravida. Am inceput apoi sa mergem la medici – nu aveti nimic ne spuneau toti. Am incercat patru luni la rand inseminare arficiala, apoi chiar fertilizare in vitro. Sapte embrioni de cea mai buna calitate, chiar a fost foarte uimit medicul, mi s-au implantat doi, dar nu s-au prins. Apoi am vrut sa incercam cu ceilalti cinci congelati, dar n-au rezistat la decongelare. Imediat dupa asta el a luat hotararea de a ma da afara. Era casa lui, dar renovata din banii mei. Intre timp, cand am ramas insarcinata am vandut garsoniera mea ca sa renovam ca veneau doi bebelusi. M-am trezit in septembrie anul trecut singura, fara sa am unde sa stau, cu salariul redus de guvern… O saptamana l-a tinut despartirea, dar apoi a inceput sa vrea sa ne vedem, sa vorbim, sa incercam sa avem un copil, dar fara sa ne mai mutam inca impreuna. Eu am zis ca nu asa, ori ca o familie, ori nimic. La sfarsitul lui noiembrie am cedat la plansetele lui si l-am primit la mine. Dar imediat a cunoscut o fata de 24 de ani, urata si nici foarte desteapta. De atunci s-a schimbat, a vrut imediat divortul, n-a mai vorbit deloc, deloc cu mine, s-a mutat ea in casa in care erau toate lucrurile mele imediat, la nici o luna dupa ce l-a cunoscut, cand inca nici nu bagasem actele de divort. Acum suntem divortati de pe 14 martie si tot nu vorbeste deloc cu mine. S-a dus cu ea la parintii lui la Craiova de Paste. Simt ca nu pot sa-l uit, nici el nu vrea asta, e egoist si la toti le spune ca nu e nimic serios cu tipa aia, ca e foarte afectat de divort si trece mai usor peste cu cineva, dar cu toate astea face total invers decat spune. Acum a zis ca inca nu vrea sa stie nimic de mine, dar ca o vorbim normal, mai are nevoie de timp. Nu stiu ce se va intampla, am dat totul in viata pentru el, nu pot sa ies cu nimeni, mi se pare ca viata mea s-a sfarsit. As vrea sa se intoarca la mine, dar stiu ca atata timp cat e cu ea nu se va intampla si mai stiu ca ea cunoaste problemele noastre cu copiii si o sa profite de asta. El isi doreste copii si va ceda. Mai stiu ca nu va fi fericit cu ea si ca apoi va veni sa vorbeasca cu mine si sa se planga. Dar de ce trebuie sa se intample astea asa tarziu? Cand poate o sa fie prea tarziu? Ce parere aveti despre comportamentul lui? Un barbat iesit dintr-un divort sa se mute imediat cu o femeie si cu atat mai mult cu una care si el a recunoscut ca nu e nici pe departe frumoasa sau desteapta.
Am nevoie de un sfat, sau macar de parerea cuiva din afara, care poate privi obiectiv, fiindca am senzatia ca nu mai pot rezista… Fiica mea are 25 de ani si de 10 ani are un prieten cu care sotul meu nu este de acord. Nu ii interzice sa iasa cu el, dar i-a spus clar ca niciodata nu va fi de acord cu relatia lor. Si in fiecare zi o sicaneaza si pe ea, si pe mine, fiindca are senzatia ca eu o sustin… Sunt cumva pusa intre ei. Mi-as dori sa imi stiu copilul fericit, e sufletul meu si discutiile pe aceasta tema ma termina psihic… Sotul meu ii reproseaza acelui baiat doar faptul ca bunicii din partea mamei sunt de origine roma, baiatului nu are ce sa ii reproseze altceva decat atat, dar este destul ca sa nu il vrea in viata fetei noastre… I-a spus si ei ca daca se va casatori cu el, termina relatia cu noi. Ea nu vrea sa ne supere nici pe noi, dar nu vrea sa renunte nici la iubirea ei… Iar eu ca mama, nu stiu ce sa mai fac ca sa pastrez totusi o atmosfera calma in familie, desi tensiunea se simte in aer. Nu mai pot dormi noaptea, nu stiu ce sfat sa ii dau fiicei mele, cum sa fac sa fie bine…
Am 35 de ani dar ma simt de 70. Trec printr-o perioada urata de parca as fi intr-o rajnita de cafea. Ma macin intr-una. Sunt casatorita de 13 ani, am 2 copii, dar ma simt nefericita, nu mai simt nimic pentru cel de langa mine, tatal copiilor mei. El nu face nimic in privinta asta, ba mai mult il simt si pe el nefericit. Nu mai accept conceptia lui de viata – aceea de a avea bani si de baut, si nimic altceva. Apropiere, siguranta, bucurie?! Si cu copiii e rece. Sunt convinsa ca nu are pe nimeni caci e prea mandru sa faca pe cuceritorul. Nici dragoste nu am mai facut de un an. I-am zis de nenumarate ori ce imi doresc si cum cred ca ar trebui sa fie intr-o relatie, dar el a zis ca nu poate sa fie asa caci crede ca e prea mandru. Am ajuns se pare la varsta la care am asteptari mai mari. Clar nu il mai iubesc, dar copiii? Cel mare de 10 ani simte asta si incearca sa-l inlocuiasca pe tatal lui. Imi spune des ca ma iubeste, ma urmareste sa vada daca sunt suparata, si chiar il respinge pe tatal lui. Ce sa fac? I-am zis sotului sa plece sa ma lase sa nu ma mai macine, dar el nu pleaca caci nu are unde. Cei din jur imi spun ca nu apuc 50 de ani in ritmul asta . Doare.
In ultimul timp totul parca merge prost. Am ajuns sa ma urasc pe mine. In primul rand, sunt cam slabuta, iar asta este principalul motiv pentru care plang foarte des. Mananc si noaptea, dar degeaba. Nu ma ingras. Iar pe deasupra, relatia mea cu parintii este cam subreda. Nu ma lasa sa fac nimic. Daca vreau sa merg la un majorat, de exemplu, imi zic ca o sa ajung ultima „traseista”, ca eu sunt copil si ca eu trebuie sa stau acasa si sa invat. Si imi refuza tot, si asta nu din lipsa banilor. Parca au o mare placere de a-mi refuza tot. Nu ma lasa sa merg sa fac un sport, nici animal de casa nu vor… nimic. Si, in plus, nici macar nu se comporta ca niste parinti. Niciodata nu pot discuta nimic cu ei. Cu toate ca sunt eleva model si invat, nu am note proaste, si nici absente, imi zic ca sunt proasta, ca nu stiu nimic etc. Plus ca nu au nicio reactie atunci cand ma vad ca sufar. In final, mi se pare ca tot ce invat, invat degeaba si ca uit majoritatea lucrurilor pe care le invat. Mi se pare ca traiesc degeaba. Am ajuns sa am depresie. Ati putea sa-mi dati un sfat care sa ma ajute cat de putin?
Sunt casatorita de doar jumatate de an. Inca dinainte de casatorie, eu si sotul meu am avut neintelegeri si cu trei luni inainte de nunta am rupt relatia. Eu! Unul din motive era faptul ca pur si simplu nu ne mai intelegeam, in niciun sens (chiar si pe plan sexual), iar celalalt: pentru ca imi placea altcineva. Imi doream sa fiu libera, sa ma intorc la viata mea de dinainte, cand parca totul era mai usor. Recunosc, nu sunt chiar omul relatiei, intotdeauna am preferat relatiile scurte si fara complicatii. Dupa casatorie, ca sa reiau povestea, am realizat ca totusi, toate acele lucruri care speram ca s-au schimbat sau macar ca se vor schimba… nu se schimbasera si in continuare totul este la fel de monoton. Nu simt ca ar avea cel mai mic interes sa petrecem timp impreuna, nu are initiativa niciodata, in niciun sens. Il iubesc si il consider un sot bun si un barbat in stare sa faca o femeie fericita, doar ca… pe mine nu reuseste sa ma faca.. Nu stiu daca sunt eu de vina, daca e vorba de mine si de deceptiile pe care le-am trait, insa pur si simplu langa el ma simt ca un prizonier, simt ca nu pot fi eu insami. Imi reproseaza constant felul meu de a fi, simt ca isi doreste ca eu sa traiesc si sa ma port conform unor standare impuse de el. Nu pot fi eu atunci cand sunt cu el. De multe ori m-am gandit la despartire, de fiecare data cand ne certam ma gandesc la asta. Sunt momente cand nu pot sa il suport, nici macar sa ma atinga. Uneori, sincer, imi doresc sa greseasca in vreun fel, ca astfel sa pot rupe relatia asta mai usor. Simt ca nu pot sa ma despart pur si simplu.. Sunt confuza, stiu ca imi doresc sa fiu libera, sa fiu eu insami, sa simt iar ca traiesc… Am nevoie de un sfat obiectiv. Va rog ajutati-ma sa imi dau seama ce pot face sa merg mai departe, sa ma simt fericita.
As dori sa primesc un sfat cu privire la ce ar trebui sa fac daca nu ma inteleg cu viitoarea soacra. De la inceputul relatiei noastre, adica de doi ani, mama lui isi permite sa-mi vorbeasca ironic si chiar impertinent. Este foarte geloasa pe relatia noastra si nu se sfieste sa o arate mai ales cand ne vede tinadu-ne in brate. El este navigator si de fiecare data cand vine sau pleaca din voiaj ii reproseaza de fata cu mine ca „pe ea nu o baga in seama „sau „ca nu i-a fost dor de ea”. Il suna si-l santajeaza emotional cand este acasa cu mine ca pe la ea nu mai trece, „ca si-a uitat parintii”. Si pleaca imediat acasa chiar daca are treaba aici sau ma simt eu rau .Tin sa va zic ca el ii suna mereu si-i viziteaza la 2-3 saptamani (datorita distantei de 90 km dintre orase), dar mama lui tot nu e multumita. Dupa ce le-am facut cunostinta parintilor mei cu parintii prietenului meu, mama lui m-a intrebat daca „le-a placut alor mei de ei… si daca nu le-a placut si ce daca, o sa-mi lasi baiatul si gata”. Uneori se poarta si frumos, asta cand este el de fata normal. Ba chiar spune ca ea nu vrea sa se bage in relatia noastra asa cum facea soacra ei. Cum sa procedez? El imi spune sa o iert, sa nu mai iau in seama ce zice, dar credeti-ma ca sunt in depresie, in permanenta ma gandesc la rautatea gesturilor si vorbelor ei. Plang, nu pot dormi de stres, sunt trista si am migrene foarte dese. Cum sa-i spun prietenului meu sa ia atitudine?
Centrul de dezvolatre personala si relaxare Asteri il aduce in data de 29 aprilie 2011 pe profesorul Jure Biechonski pentru a ne vorbi despre ce iubim, cum iubim si cateodata de ce facem acest lucru. Profesorul Biechonski propune un workshop cu tema: LOVE, SEX and RELATIONSHIPS, program desfasurat pe parcursul a trei zile la Centru Asteri.
De cand ma stiu am avut o problema cu schimbarile bruste ale starilor de spirit. Daca acum ma simt bine, e nevoie si de cel mai mic motiv pentru a-mi schimba starea, si stau suparata/posomorata toata ziua. Nu conteaza daca motivul este semnificativ sau nu: un raspuns negativ, o intamplare care nu a decurs asa cum imi doream, ceva facut fara vointa mea. Din orice imi schimb starea de spirit si nu pot sa-mi revin deloc repede… Stau asa chiar si zile intregi… As vrea sa stiu cum as putea sa scap de aceasta problema si sa trec cu vederea anumite lucruri… Sa nu le mai pun la suflet.
Sunt intr-o relatie de 4 ani iar de 6 luni ne-am mutat impreuna. Problema mea sta in felul urmator… iubitul meu se poarta rece cu mine… are perioade cand nu imi vorbeste deloc toata ziua. Am discutat cu el de ce se comporta asa, si mi-a spus ca asta e firea lui. Ca nu se poate schimba, ca uneori simte nevoia sa ma tina in brate, dar are zile cand ii e sila si de el. Nu stiu ce sa fac… il iubesc foarte mult… dar cand il vad ca toata ziua sta la calculator sau se uita la televizor, iar pe mine ma ingora total, ca si cum nu as fi cu el in camera… ma doare extrem de mult. I-am spus sa ne despartim, ca in felul acesta nu ajungem nicaieri. Eu sunt sensibila, am nevoie de atentie, el e rece, are nevoie de liniste, mereu imi reproseaza ca vorbesc prea mult si il sufoc. Ce sa fac?
Acum 1 an am avut o relatie cu un barbat mai mare decat mine cu 15 ani. Ne-am despartit pentru ca era foarte gelos si posesiv. Nu aveam voie sa vorbesc la telefon, sa ies cu fetele, sa merg la sala etc. Am acceptat pentru ca il iubeam, dar n-am rezistat prea mult timp (4 luni). Dupa 1 an ne-am revazut si am incercat sa avem din nou o relatie! Inca il mai iubesc. N-am putut sa ma leg de nimeni cat timp am fost despartiti, pentru ca mereu imi aduceam aminte de el. Am petrecut cateva zile impreuna… au fost de vis. Dar dupa a inceput din nou cu gelozia din cauza unui simplu mesaj. Nu stiu ce sa fac sa fie bine… Isi inchipuie mereu ca il insel, se enerveaza continuu si se transforma in alta persoana incat nu-l mai recunosc… Isi face mereu idei… Daca ii spun ca am iesit cu o prietena zice ca mint si tipa la mine sa-i spun adevarul. Dar adevarul este cel din mintea lui, pe care numai el il stie. Nu stiu ce sa fac… Mi se pare ca are dubla personalitate sau probleme psihice. Ajutati-ma va rog un sfat. Sunt disperata. Chiar il iubesc, nu l-am inselat si nici nu-l voi insela!
Imi doresc foarte mult sa invat dar niciodata nu-mi organizez timpul astfel incat sa merg pregatita la un examen. Sunt dezamagita de rezultatele obtinute la facultate si le pun in seama a doua cauze principale: 1. nu-mi planific timpul corect, 2. putere de concentrare foarte mica, capacitate de memorare scazuta. Ma gandesc adesea la ceea ce ma motiveaza, ma gandesc si la repercusiunile pe care le atrage o nota mica, dar parca nimic nu mi se pare prea grav inainte de un examen. Imi spun mereu ca am timp si-mi demonstrez de fiecare data ca ar fi trebuit sa „bat fierul cat a fost cald”. Dorinta de evolutie si cunoastere lupta cot la cot cu trandavia, delasarea si superficialitatea. De cele mai multe ori castiga ultimele trei, nu pentru ca-s mai multe, ci pentru ca sunt mai usoare. Cum sa fac sa petrec mai mult timp facand ceea ce consider ca este util?
Am o relatie frumoasa, binenteles nu perfecta, cum de altfel nu suntem niciunii dintre noi. Exista insa o „problema” – cea financiara – care uneori duce la discutii sterile. Motivul? Eu castig mult mai bine decat el. La inceputul relatiei, orgoliul barbatului si-a spus cuvantul… tare… Cum era si firesc, nu?! Datorita faptului ca el castiga mai putin, are si un copil dintr-o relatie anterioara pe care il sustine foarte mult, iubitul meu nu sta prea bine cu disponibilitatile financiare. De exemplu, nu isi permite sa mergem in concedii in locuri unde eu imi permit fara nici o problema, tinand cont ca ar trebui sa punem banii in mod egal. Asta duce la frustrari de ambele parti. Eu am inteles si inteleg situatia lui, altfel nu as fi acceptat de la bun inceput sa am o relatie cu el, dar in adancul sufletului ma deranjeaza ca uneori eu platesc aproape tot. Nu ca nu mi-as permite, dar chiar ma simt cateodata ca o femeie care il intretine. Iar el are 37 de ani… ok… lucreaza, normal ca are un job. Cateodata dau de inteles ca ar trebui sa contribuie si el mai mult la cheltuielile casei (stam in chirie) sau pentru casa. Dar, mai in gluma, mai in serios, el mentioneaza discret ca nu isi permite atatea ca si mine. Nu stiu daca am descris situatia in mod complet si corect, suntem impreuna de mai bine de 3 ani si intentionam sa ne stabilim la casa noastra. Insa inevitabil ma gandesc cum o sa impartim cheltuielile si cum ar fi daca eu as avea un alt loc de munca unde as castiga mult mai putin. Nu la asta se refera o relatie si nici nu pun la indoiala faptul ca ma iubeste, dar chiar m-am gandit, nu o data, ca m-ar parasi daca nu as mai oferi acest „comfort”. Va rog, dati-mi un sfat cum sa abordez aceasta problema. Va multumesc.
Nu pot comunica cu fiica mea in virsta de 34 de ani. Eu si sotul meu nu suntem de acord cu relatia pe care fiica noastra o are cu un barbat casatorit si cu copil. Fiica mea nu are serviciu si parerea mea este ca nu face nici un efort in acest sens, fiind ajutata financiar de acest barbat. In orice mod ii explic fiicei mele sa renunte la aceasta relatie si sa isi caute un loc de munca… ea ma considera dusmanul ei. Mereu imi reproseaza ca nu o ascult. Conversatii purtam doar la telefon, pe acasa pe la noi nu trece cu lunile – dupa parerea mea sta acasa si-l asteapta pe acest barbat, pe care spune ca l iubeste cu toata fiinta ei. Ultima discutie la telefon a fost de genul – il iubesc si sunt insarcinata. M-am necajit si nu am avut putere sa spun ceva, i-am zis doar ca mai discutam cand mi se limpezesc gindurile. Dar gandurile si sufletul meu nu se linistesc deloc. O stiu fara loc de munca, fara nici un venit si imi este greu sa accept aceasta situatie. Poate ar fi usor sa spun “da, crestem noi copilul”, dar in sufletul meu ma macina ideea ca fiica mea nu si a asumat niciodata cu adevarat responsabilitati. Spun asta in cunostiinta de cauza, ca am avut nenumarate necazuri: o casa mistuita de foc, mama mea bolnava de diabet si de inima, sotul meu bolnav, dar niciodata fiica mea nu ne-a intins o mana de ajutor. Mereu spunea ca si ea are probleme. Cu alte cuvinte ne descurcam fiecare cum puteam. Nici eu nu o ajutam pe ea si nici ea pe noi. Dar problemele ei erau de natura sentimentala si in nenumarate randuri isi inneca amarul in alcool. Imi cer scuze pentru amalgamul din capul si sufletul meu. Va rog din suflet sa imi dati un sfat.
De 4 luni sunt intr-o relatie cu un baiat de 23 de ani. Si de la o vreme sunt foarte nedumerita. Nu a cerut ceva in mod special de la mine si sunt sigura ca ma va astepta, dar… nu sunt hotarata daca sa fac un pas mai avansat in relatia noastra sau nu. Banuiesc ca la varsta lui ar vrea mult mai mult decat imbratisari si sarutari. Totusi eu nu ma simt inca pregatita si documentata sa trec la altceva. Si… mai e si varsta. Cum ar trebui sa ma comport in continuare?
Am o problema pe care am crezut ca o voi putea rezolva, dar timpul trece si nu se intampla nimic. Devin tot mai anxioasa, ma invinovatesc. In 2004 am avut o histerectomie totala. Ciudat este faptul ca dupa perioada de convalescenta m-am simtit foarte bine. Acum nu mai pot spune acelasi lucru. Sunt uituca, depresiva, uneori am probleme de concentrare, sunt impulsiva, am un libido scazut. Partenerul meu are 50 de ani si incepem sa avem probleme de comunicare legate de viata noastra sexuala. La capitolul erectie nu mai sta asa bine. A fost la un urolog pentru ca avea probleme cu rinicii, dar nu a amintit si acest aspect… probabil este jenat. Nu stiu cum sa gestionez situatia. Ce si cum sa-l intreb fara sa-l acuz? Eu o vreme am facut tratament de substitutie hormonala. Acum folosesc crema Coplpotrophin, mi-am luat si un lubrifiant, dar n-am cu cine sa-l folosesc. In fiecare sambata cand ne intalnim ma aranjez frumos de dragul lui, incerc sa fiu seducatoare. Degeaba. Nu-mi face nici un compliment… Domnul meu este rece ca de piatra, cu toate ca ma mai mangaie parinteste…Nu ne mai sarutam, nu mai stiu ce sa fac. Imi lipseste enorm!
Numele meu este Victor. Dat fiindca sfaturile primite de o prietena de-a mea de la dumneavoastra au ajutat-o, vreau sa ma lamuriti si pe mine asupra unui aspect. Nu am avut decat cateva relatii serioase, insa mereu se intampla la fel: perioada de dinaintea oficializarii este interesanta, ma bucur de ea etc. Insa in clipa in care totul devine oficial, ma indepartez emotional de iubita mea, imi pierd interesul. Ma obisnuisem cu situatia pana cand m-am apropiat de o fata cu care am devenit foarte bun prieten. Sunt o persoana introvertita si nu ma pot deschide oamenilor. In schimb cu ea a fost altfel si incet, incet a devenit una dintre cele mai importante persoane din viata mea. La un moment dat, am descoperit ca intre noi exista si atractie fizica si am mers mai departe. Doar ca nicio clipa nu am putut sa recunosc fata de ceilalti ca suntem impreuna, iar ea s-a conformat situatiei. Convenisem ca e mai bine sa fim prieteni buni care au si relatii intime, ca sa nu ajungem intr-un punct in asa-zisa relatie cand totul s-ar termina. Inclusiv prietenia care este extrem de importanta pentru amandoi. Pe masura ce timpul a trecut, lucrurile au devenit mai serioase, iar eu am inceput sa ma indepartez. Ea a simtit asta si a inceput sa-mi reproseze ca nu mai facem atatea lucruri impreuna cum faceam la inceput sau cand eram doar prieteni. Am vrut sa renunt la tot. Obisnuiesc sa ma retrag de fiecare data cand simt ca dezamagesc pe cineva. Insa ea a insistat sa luptam pentru ce avem, ca va astepta sa ma hotarasc. Dar vad ca sufera si asta ma doare. Cum as putea sa scap de teama asta de asumare a responsabilitatii? Cum sa ma pot deschide? Sa o iubesc la fel de mult pe cat ma iubeste ea pe mine? Nu vreau sa o pierd. Nu stiu daca are vreo relevanta, dar eu sunt infiat. Parintii naturali m-au dat unchilor care imi sunt acum parinti adoptivi. Desi tin la ei, nu am avut niciodata o relatie foarte apropiata, din punctul de vedere al comunicarii. Multumesc pentru timpul acordat
Am descoperit ca sotul meu este cu totul si cu totul alta persoana atunci cand este cu prietenii. Cand se afla in prezenta lor injura trivial, le povesteste aventurile amoroase, bineinteles incurajat de ei, care au acelasi comportament. Cu mine este bun, ma sustine, imi vorbeste dulce si frumos dar atunci cand e cu ei este opusul. Are oare dubla personalitate? La o discutie usoara, l-am cofruntat sugerandu-i ca imi pot imagina ca in general barbatii vorbesc vulgar intre ei si isi mai povestesc aventurile amoroase si deci poate si el mai practica, insa a negat tot spunandu-mi ca el nu procedeaza asa. Nu-mi vine sa cred, simt ca traiesc cu o alta persoana. Care este oare cel real? Oare de ce nu poate recunoaste un lucru atat de simplu? Nu pot spune ca-mi place anturajul lui, simt ca il trage in jos si nu stiu cum sa-l fac sa inteleaga fara sa simta ca vreau sa-l despart de prietenii lui. Cea mai mare teama este ca va ajunge sa ma insele, pentru ca este usor influetat de „prietenii” care nu numai ca sunt misogini, dar considera adulterul ca o parte a vietii de familie. Ce ar trebui sa fac?
Sunt o persoana cu probleme de comunicare. Nu reusesc sa ma simt in largul meu cand vorbesc cu ceilalti, imi pierd ideile, cuvintele, ma blochez, ma balbai si de cele mai multe ori evit sa intru in conversatii cu oamenii pentru ca stiu care sunt consecintele. Sunt o persoana singuratica, introvertita, cu putini prieteni si trebuie sa mentionez ca am o oarecare teama de oameni. Precizez ca nu sunt in relatii bune cu parintii, niciodata nu am fost, nu am primit suficienta afectiune si atentie. Sunt foarte sensibila, orice esec ma doboara, sufar pentru ca sunt singura si imi doresc sa devin o persoana sociabila, inconjurata de oameni, dar sunt incapabila sa comunic. Imi doresc sa fiu mai detasata, sa fiu naturala. Prietenii imi spun ca sunt o persoana inteligenta si amuzanta. Mereu sunt nemultumita si nefericita, intotdeauna preocupata de problemele mele, lipsita de chef de viata. As dori sa aflu metode de a-mi dezvolta abilitatile de comunicare, tehnici de a-mi depasi temerile, sfaturi care m-ar putea ajuta sa devin comunicativa. Multumesc!
Ma numesc Adriana si am o fetita de aproape 6 ani pe nume Briana. Recent ma lovesc de o problema cam delicata… Nu mai vrea la gradinita. Inventeaza tot felul de scuze. Ba ca se simte rau, are nevoie de o vacanta, de ce e ea obligata sa mearga la gradi? Cand ajungem in fata usii nu se mai dezlipeste de mine, vrea acasa, plange cu suspine. Cand vine ora de dormit are emotii, nu mai mananca si spune tot timpul ca-i e dor de mami si nu doarme. Am intrebat doamnele educatoare daca a patit ceva. Daca s-a speriat de cineva, daca o bate vreun coleg etc si nimic. Mi-au spus ca si-a gasit o colega mai mica care face ce zice fetita mea. Nu comenteaza si nu se mai joaca cu nimeni. Inainte era foarte sociabila. Nu inteleg ce i se intampla. Acasa totul e bine. Si eu si sotul vorbim cu ea insa doar atat ne spune: nu mai vreau la gradi, mi-e dor de tine. Va rog sa ma ajutati cu un sfat. Ce sa-i spun, pentru ca nu vreau sa lipseasca. A avut o sapataman de vacanta dar… O sa-si revina? Multumesc din suflet!!!
De curand m-am despartit de barbatul cu care am avut o relatie timp de 3 ani, dar care era insurat. In aceasta relatie ne-am vazut cand am apucat, am avut foarte putine nopti petrecute impreuna, dar comunicarea ne-a ajutat sa continuam. Nu a fost zi de la Dumnezeu in care sa nu vb la telefon sau pe internet. In special la telefon. Am fost si la distanta, ne vedeam de doua ori pe luna… sau in week-enduri cand ma duceam acasa la parintii mei, eu fiind la facultate la Bucuresti. In ultimul an am plecat cu serviciul in strainatate, insa acest lucru nu ne-a impiedicat sa tinem legatura. Acum totul s-a stins… Si nu pentru ca nu ne iubim, ci pentru ca am ajuns amandoi la concluzia ca nu avem niciun viitor impreuna. Ca el nu se va putea ridica niciodata la nivelul meu, nu are niciodata bani, nu are nicio facultate facuta. Pur si simplu avem gusturi diferite, mediile de cultura in care traim sunt diferite. Si nu eu am ales despartirea, el a decis ca nu poate sa faca fata cerintelor mele. De exemplu, sa foloseasca internetul atat de mult ca mine. Nu ii place. Iar asta a dus la o lipsa comunicarii dintre noi. Este si foarte mare diferenta de varsta dintre noi: 15 ani, si acest lucru a inceput sa se vada. Sufar foarte mult ca nu mai suntem impreuna, mi-a umplut sufletul 3 ani de zile, timp in care nu am mai fost cu nimeni. Doar el m-a iubit asa cum sunt. Mi-a acceptat toate toanele. Insa nu am facut o criza din despartire… ma asteptam sa se intample mai devreme sau mai tarziu. Am fost amandoi constienti de faptul ca odata si-odata se va termina. El mi-a spus de la inceput ca nu isi va lasa niciodata familia din cauza copiilor. In fine… cand am venit aici am incercat sa rup relatia cu el, deoarece simteam ca devin dependenta de el. Insa el m-a tot cautat si ne-am impacat, asa de la distanta. Anul trecut cat am fost plecata ne-am vazut de 4 ori. Vroiam sa o iau de la capat, imi doream sa il uit si sa intalnesc pe cineva, ma gandeam ca totul se va aseza in viata mea. Dar nu a fost asa. A trecut un an si nu am gasit inca pe nimeni. El nu m-a impiedicat niciodata sa ies in oras, am iesit dar tot nu am gasit pe nimeni. Inainte sa il cunosc mai cunosteam baieti, ma cuplam, dar nu am avut niciodata o relatie serioasa si de lunga durata. Singura relatie din viata mea a fost cu el, insa aceasta nu a fost o relatie normala. Ma uit in jur la prietenele mele si le vad fericite cu iubitii lor. Incep sa imi pun intrebari daca nu cumva am o problema, de ce nu reusesc si eu sa am o relatie normala, sa gasesc pe cineva cu care sa am o relatie fericita? Pe de-o parte ma sperie gandul acesta, pentru ca nu stiu cum este sa ai o relatie serioasa. Nu ma vad in stare… mi-e frica. Nu ma simt in stare sa tin un barbat langa mine. Sunt posesiva, vreau sa imi controlez partenerul, sa detin eu controlul in relatie. Nu stiu cum fostul meu partener a rezistat atata langa mine. Nu cred ca voi mai gasi unul ca el, sa ma suporte. Imi spunea de multe ori ca sunt absurda, insa ma accepta asa cum eram. Acum nu imi doresc decat sa se schimbe ceva in viata mea, sa fie mai frumoasa. u imi place viata pe care o am, desi am un serviciu bun, calatoresc destul de mult, imi fac toate poftele. Insa lipseste ceva, nu ma simt implinita. Cum as putea sa gasesc pe cineva care sa fie aproape de sufletul meu? Oare barbatii iubesc? Mi-e frica sa imi gasesc un barbat care sa ma faca sa sufar, nu am incredere in ei. Mi-e frica ca voi sta mereu cu grija unde este, cu cine, ce face, daca ma inseala, daca nu o sa ma iubeasca? Imi pun tot felul de intrebari nebune! Pe de o parte imi doresc foarte mult sa imi gasesc pe cineva care sa imi umple golul din suflet pe care l-a lasat fostul. Insa nu gasesc pe nimeni si mi-e si foarte frica. Incep usor usor sa ma apropii de varsta de 30 de ani si nu am avut o relatie serioasa! Oare sunt in stare sa imi intemeiez o familie? Nu mi-am petrecut niciodata o zi intreaga din viata mea cu un barbat! Nu sunt capabila…
Am o relatie de un an si doua luni cu un baiat mai mic decat mine cu doi ani, insa, varsta nu a fost niciodata un impediment pentru noi. Pe parcursul acestei relatii l-am inselat o singura data. Inselat… adica am iesit de cateva ori cu fostul meu iubit, doar pentru a-i face in ciuda pentru ca ma enervase povestindu-mi cum se distreaza el la mare cu prietenii sai si cu anumite domnisoare. Atunci cand a aflat ca l-am inselat a reactionat si el exact la fel. Am fost despartiti timp de cateva saptamani, apoi ne-am impacat. Dar… noua relatie nu a functionat ca la inceput. Au aparut certurile si reprosurile. Din partea lui! Mi-a repetat de nenumarate ori ca si-a pierdut increderea in mine si ca sentimentele sale nu mai sunt ca la inceput. Pot spune ca aceasta reimpacare a fost un esec deoarece ne-am despartit de foarte multe ori. Fiecare despartire avand mereu acelasi final: impacarea noastra si reincercarea de a face ceva pentru ca relatia sa functioneze. De cele mai multe ori, eu eram cea care facea primul pas spre impacare desi nu eram singura vinovata. Acum suntem impreuna, insa relatia noastra este foarte subreda. Stiu ca tine la mine dar simt ca nu imi acorda suficienta atentie. Nu ma suna aproape niciodata, iar acesta este un lucru care ma deranjeaza enorm. I-am spus ce simt, insa nu se comporta ca si cum m-ar fi ascultat. Precizez ca momentan avem o relatie la distanta si ne intalnim de 2 ori pe luna. Fiind o relatie la distanta, comunicarea este cea mai importanta. Eu il sun de cate ori mi se face dor de el… insa… imi reproseaza de multe ori ca il stresez cu atatea telefoane, ca se simte presat si verificat. Am impresia ca il pierd. In schimb ma inteleg foarte bine cu mama lui, vorbim zilnic la telefon. Ce pot face pentru a salva relatia aceasta? Tin enorm de mult la el, poate se datoreaza faptului ca a fost primul si singurul baiat cu care am intretinut relatii sexuale. Totusi nu imi pot vedea viitorul fara el alaturi. Am nevoie de un sfat.
Va scriu pentru ca sunt intr-o perioada nu tocmai roz a vietii mele. Mai exact intr-o criza pasagera pe care as vrea sa o numesc… de depresie. Iar acesta nu este singurul episod. Sunt plecata de 6 ani din tara, mai exact in Italia. Marea mea problema este conflictul etern dintre ratiune pe de o parte, si inima pe de alta. Vreau cu toata fiinta mea sa ma intorc in tara, insa ratiunea de ceva timp ma impiedica sa fac acest pas. Sunt casatorita cu un barbat minunat care m-ar urma pana la capatul lumii daca ar sti ca lucrul asta ma face fericita. Am niste parinti minunati care insa locuiesc in tara. Am un loc de munca as zice ca si stabilitate optim, dar calitate zero (sunt menajera). Am o casa in chirie frumoasa si primitoare, o viata pe care altii cred ca si-ar dori-o si cu care ar fi mai mult decat multumiti daca ar fi in locul meu. De ce cu toate astea sufletul ma trimite spre locurile de origine? Fac o alegere gresita daca ma intorc in tara? Vreau sa specific ca daca as fi fost singura, adica fara sot (nu am copiii) nu as fi ezitat niciun minut. M-as fi intors probabil la putin timp dupa ce am plecat. De ce am plecat? Nu stiu nici in ziua de astazi. Stiu doar ca ultimul lucru au fost banii. Sunt o persoana cu multe regrete care datorita educatiei, datorita timiditatii nu a avut niciodata curajul sa spuna tare si raspicat ceea ce gandeste, de frica celorlalti. Nu stiu asta e din cauza parintilor sau a caracterului meu. Regret ca am plecat, nu as mai face-o acum. In concluzie, chiar daca ar mai fi de spus multe despre mine, vreau sa aflu parerea unui expert. Ce sa fac? Sa ascult mintea sau sufletul?
