Avem bucuria sa va anuntam ca in luna iulie vine la Bucuresti Christine Lindinger, art-terapeut din cadrul Wiener Schule fur Kunsttherapie, pentru un nou seminar de art-terapie. Va invitam sa explorati cu noi emotii, sentimente si vise si sa le dati forma si substanta prin intermediul culorilor, lutului si a altor materiale.
Am si eu o confuzie in inima, pe care logica mea nu o intelege. M-am atasat enorm de mult de profesoara mea de romana si nu pot nicicum sa mi-o scot din cap. Tin foarte mult la ea,chiar a devenit cea mai importanta persoana pentru mine. Este modelul meu in viata, este perfectiunea intruchipata, este absolutul. M-a ajutat foarte mult, a avut cel mai mare impact asupra vietii mele, m-a ajutat sa gasesc drumul cel bun cand toata lumea mi-a intors spatele si a crezut ca sunt un caz pierdut. Acum insa ea a plecat de la scoala si o vad foarte rar. Odata cu plecarea ei, a luat cu ea o parte din mine, din inima mea. De atunci simt un gol imens in suflet, pe care nu o pot umple nicicum. Nu ma simt in pielea mea, parca lipseste esenta vietii mele, nu mai regasesc persoana care eram cand era alaturi de mine. Va rog frumos, ajutati-ma.
De 1 an sunt divortata, am doi copii minori, cu serviciu, cu teme, timpul meu liber e limitat.
De cand eram casatorita simpatizam un barbat, si dupa privirile pe care mi le arunca am crezut ca este liber, oricum nu l-am incurajat atunci si nici de cand sunt libera, am vrut sa ma asigur ca este liber si el. Nu am vorbit cu el, decat profesional, dar simteam in vocea lui „ceva” (sau se prefacea? se poate sa se prefaca ca ii place de mine?).
De cate ori ne intalnim simt ca imi cauta privirea, (pana acum un an ma studia mai mult fizic) dar tot timpul mi-am ferit privirea de a lui, il priveam fara sa ma vada. Intr-o zi nu am rezistat si l-am privit, avea ochii cu stelute, (putea sa se prefaca?) eu am simtit o caldura in tot corpul, dupa ce a zambit, parca era satisfacut de privirea si de zambetul meu, a plecat si nu a spus nimic. La cateva zile am aflat ca este casatorit.
Puteti sa-mi spuneti de ce se comporta astfel? Sunt zile cand trece pe langa mine si nici nu se uita, in alte zile parca ma cauta, e multumit doar sa ma vada. Se poate preface un barbat chiar asa de bine ca este indragostit, cand el poate vrea sa vada daca mai are farmec?, sau vrea doar sex.
El stie sigur de la colegi ca am un principiu, nu ies cu barbati casatoriti (are copil de 22 de ani). Dar ma innebuneste, il evit, il ocolesc, sunt multumita doar sa-l vad. El sta ascuns cateva zile, apoi iar incepe. Puteti sa-mi spuneti, ce fel de om este acesta?
Buna ziua, sunt Luana. Am o problema, pe care nu reusesc sub nici o forma sa o rezolv singura, desi sunt in ultimul an la psihologie.
Am 24 de ani si am o relatie de 4 ani jumate cu un baiat de aceeasi varsta. Problema mea: nu reusesc deloc sa mai am incredere in el. Eu in natura mea nu sunt o persoana exagerat de suspicioasa, sau geloasa. Dar am aflat ca mult timp prietenul meu m-a mintit cu diverse chestii, nu neaparat importante, dar care au dezvoltat in mine aceasta neincredere in el. Nu mai cred nici cand imi spune ca e la piata. Stiu ca nu este normal si stiu ca eu am ales sa continui relatia, dar deja nu mai suport toate aceste ganduri care nu ne fac bine, nici mie si nici lui.
Acum el spune ca nu ma mai minte, ca a realizat ce rau face si ca mie imi poate spune orice. El inainte mintea de frica, iar acum imi zice ca m-am schimbat si nu mai reactionez urat la unele chestii ceea ce-l face sa aiba incredere si sa fie sincer. Poate acum este sincer, dar eu nu mai reusesc sa-l cred in totalitate si ma macin, nu am somn, etc. Vreau sa incetez cu toate starile astea, vreau sa nu mai fiu atat de paranoica.
Daca imi puteti da un sfat, sau mai multe despre ce-as putea face pentru a-mi regla gandirea, sau care este exact solutia (CE SA FAC EU, CAT CE SA FACA SI EL) pentru a-ti putea racastiga increderea intr-o persoana care te-a dezamagit. Va multumesc din suflet si astept cu nerabdare raspunsul dvs. O zi frumoasa, Luana
Buna ziua! Am si eu o intrebare la dumneavoatra. Eu mai am o saptamana pana la nunta, dar am mari indoieli. El pleaca, de acasa, nu imi cere voie, daca il pun sa faca ceva nu vrea, pt. Fiecare gaseste motiv ca sa nu faca. As vrea sa stiu daca se va schimba ceva dupa nunta, sau va ramane tot asa? Eu sufar foarte mult. Si tin in mine nu spun la nimeni, el nu isi da seama de asta dar ma indoiesc si de fidelitatea lui pt mine. Ajutati-ma cu un sfat ceva,va rog foarte mult!
Incepand cu 15 iunie 2010, membrii comunitatii LGBT din Romania se pot inscrie la primul program de dezvoltare personala special conceput pentru ei: Know Yourself! Be Yourself! Programul realizat de Asociatia Romana pentru Sanatate Mintala urmareste sa trateze, intr-o maniera adaptata particularitatilor acestei comunitati…
Sunt casatorita de un an jumate si inca de la inceput i-am spus sotului meu ca imi doresc sa imi pastrez si numele de fata pe langa al lui. Pentru ca la starea civila nu este posibil sa faci asta direct la casatorie (decat daca si sotul preia numele meu de fata) ar trebui sa fac niste demersuri mai elaborate in acest sens. Pana acum nu am avut timp pentru asta dar sotul meu stie ca imi doresc acest lucru.
Problema este ca desi spune ca este de acord, orice ocazie in care mai figurez pe undeva cu vechiul nume este prilej de discordie si sursa unui repros permanent ca nu as fi mandra cu numele lui (in prezent am doar numele lui).
Ar trebui sa renunt la dorinta mea ca sa nu-l mai supar sau el incearca sa-mi transmita ceva?
Buna ziua! Am 20 de ani si o relatie de 2 ani. Pana acum cateva luni, relatia a mers excelent, apoi nu stiu ce s-a intamplat. Au aparut certuri, multe din niste lucruri banale. Inainte nu ne certam niciodata. Deodata imi reproseaza ca eu sunt neintelegatoare, ca sunt prea posesiva, iar eu ii reprosez lui faptul ca nu stie sa imi asculte parerea, crede ca doar parerea lui este cea buna. Am avut multe discutii pe tema asta, eu sa ma schimb si el sa se schimbe.
Relatia merge bine cateva zile, apoi iar ne certam, niciunul nu poate sa se schimbe indeajuns incat sa nu mai avem discutii. El imi spune ca asa e el si nu se poate schimba, pe cand eu m-am schimbat foarte mult numai ca sa fie bine. Imi spune ca ma iubeste, eu sunt viata lui, dar totusi vrea sa ne despartim pentru ca nu mai suporta certurile pe care le avem mai mereu din nimic. Si eu il iubesc si nu vreau sa ne despartim, consider ca daca facem amandoi un compromis, relatia ar trebui sa mearga bine.
Din partea mea se vede dorinta de a continua relatia, si din partea lui dar mai putin. Nu stiu ce sa mai fac si cum sa reactionez. Vreau sa fac in asa fel incat sa nu mai existe certuri, dar el se enerveaza din orice, nu pot sa-i spun nimic. Oare de ce s-a schimbat asa brusc? Pot fi sigura ca nu are pe altcineva.
Hello! Apelez din nou la dvs fiindca sfaturile primite anterior mi-au facut mult bine si m-au ajutat sa indrept intr-un fel situatia. Va multumesc cu ocazia asta. Acum se pare ca am alta problema. Eu dintotdeauna am fost o fire romantica si visatoare (imi place sa scriu si sa citesc), insa tot timpul am simtit o inferioritate legata de barbati (barbatii pot face niste lucruri de care femeile nu sunt capabile), asa ca am ales o facultate de profil tehnic (automatica) pt a-mi demonstra mie si celorlalti ca pot.
Primul an a fost relativ usor fiindca utiliza informatii din liceu, acum (anul 2) insa lucrurile se complica teribil pana in punctul in care mi se pare ca nicio informatie nu se mai leaga. Eu am fost mereu obisnuita sa fiu prima sau printre primii, iar acum lucrurile s-au schimbat si pe masura ce constientizez asta, imi este si mai greu sa invat. Sunt multe lucruri pe care nu le inteleg insa am colegi care au buna-vointa sa-mi explice, insa adevarat problema este ca pricep pe moment, iar cand vine momentul sa reproduc, nu mai pot, ma blochez, se sterge tot din minte de parca nici n-ar fi existat.
Nu reusesc sa retin si totul doar pe partea cu facultatea (mi se par toate bucati de puzzle care nu au nicio noima, iar eu am fost obisnuita sa invat facand conexiuni si nu tocind). In viata de zi cu zi sunt ok si asimilez informatii din documentarele la care ma uit, din cartile pe care le citesc, etc.
O alta problema ar fi ca nu am rabdare. Ma plictisesc ingrozitor de repede de tot ce fac iar cand ma apuc de invatat, nu rezist mai mult de 15 min fara pauza. De aceea prefer sa invat cu colegi fiindca ma simt intr-un fel supravegheata si nu mai am curajul sa fac pauza. Apoi mai exista un coleg pe care eu il admir foarte mult fiindca e extrem de inteligent (el e cel care ma ajuta cu studiul) si mereu am fost intr-o competitie muta cu el, el iesind intotdeauna primul, iar asta ma demoralizeaza si mai mult.
Nu as vrea sa renunt la facultate fiindca stiu ca pot, insa vreau sa gasesc calea de a iesi din blocajul asta fiindca ma consider o persoana inteligenta si capabila. Vreau sa adaug un lucru: stiu ca in general relatiile fetelor cu baietii sunt o reflexie a relatiei acestora cu tatii. Tatal meu a fost uneori ft autoritar si extrem de protector, insa foarte copilaros si aproape de mine in alte situatii. Mereu imi spunea ca orice nu reusesc sa fac, ma ajuta el fiindca de aia e barbat/tata. V-as fi extrem de recunoscatoare daca m-ati ajuta cu un sfat! Va multumesc!
M-am decis sa va scriu pentru ca sunt in cautare de raspunsuri si sper sa le si gasesc… Va scriu pentru a afla mai multe informatii de nevroza depresiva si ce modalitati de a o trata sunt. Mama mea a fost diagnosticata de medic cu aceasta afectiune… boala… nici nu stiu exact cum se cheama, si as vrea sa stiu cum putem noi, familia, sa o ajutam.
Ca sa va faceti o idee, mama mea, din cate imi amintesc eu, a mai avut probleme cu depresia, din multe cauze, printre care faptul ca nu a avut niciodata o relatia apropiata cu mama ei, apoi nu a avut nici o casnicie usoara (acum are 50 de ani, si e casatorita de 32). Nu a gasit implinirea, ca sa zic asa, nici in noi, copiii ei, care, gandeste ea, nu am realizat inca nimic in viata, desi suntem la o varsta la care altii sunt casatoriti, au casa, copii, etc… Si acum, la 30 de ani, ne reproseaza deciziile pe care le luam, inclusiv ca nu am urmat liceul pe care il dorea ea, sau alte lucruri de genul asta, care par mici, dar ea in mintea ei le considera o tragedie. Iar de Paste, cand am fost acasa (eu cu fratii mei stam in Bucuresti, iar parintii la tara, la cateva sute de km), iar a fost o cearta intre noi, legata desigur de nemultumirile ei si ale tatalui meu de noi.
Desi am tot incercat sa le explicam ca deciziile pe care le luam sunt ale noastre, si vrem sa ne traim viata cum credem noi de cuviinta si nu cum vor ei sau cum cred ei ca ar trebui, nu am avut succes.
Si se pare ca acea cearta i-a pus capac… De atunci a stat aproape o luna prin spitale si medicii i-au tot facut analize sa isi dea seama ce e cu ea, ce i se intampla – are probleme cu tensiunea, care oscileaza, simptome de menopauza, ceva si cu tiroida – insa printre altele i-a fost pus si diagnosticul acesta, nevroza depresiva. Acum este acasa, de cateva zile, insa tot nu se simte bine, cu toate medicamentele pe care le ia, tot timpul spune ca simte ca are capul greu, nu poate sa stea prea mult in picioare… simte ea ca nu mai e asa cum a fost.
Mama a fost un om foarte activ, a muncit mult si acum munceste mult, ca sa putem avea noi un viitor, insa de un timp nu mai e asa cum era… si nu stiu cum sa facem sa o ajutam. Nu stiu ce sa ii spun, cum sa ii spun sa inteleaga ca unele lucruri nu sunt asa grave cum par, ca avem motive de bucurie, ca suntem sanatosi si ca avem, cat de cat, din ce sa traim.
Intr-adevar, am avut perioade grele, o perioada nu am avut eu serviciu, apoi sora mea, insa acum suntem bine, avem un job din care ne putem plati chiria si altele… Ea ia totul in tragic, orice se intampla, si as vrea sa inteleaga ca lucrurile isi gasesc o rezolvare, insa daca noi facem tot felul de scenarii urate in mintea noastra, ne facem mai rau.
Acum si tatal meu incearca sa se scuze cumva fata de ea, desi intelege ca si din cauza lui mama e asa cum e, ca nu a respectat-o si nu a avut grija de ea, asa cum ar fi trebuit, mege cu ea la medici, etc, insa ea nu poate uita cum a fost el, si modul urat in care s-a comportat cu ea, cel mai adesea din cauza alcoolului.
Iar eu simt ca nu sunt persoana care sa poata sa o ajute pe mama, cred ca ar fi mai potrivit un psiholog, care sa o ajute sa caute in sufletul ei si sa se faca bine, care sa o faca sa vada si partea plina a paharului, nu doar pe cea goala. Iar intrebarea mea rea, ca sa concluzionez, cum putem sa o ajutam sa treaca peste asta? Va multumesc ca ati avut rabdare sa cititi mesajul meu, nu am dorit sa fie asa lung, asa a iesit si va marturiesc sa mi-a facut bine sa scriu toate astea 🙂
Scopurile fanteziei sexuale, diferentele de gen, dezvoltarea fanteziei sexuale, fantezii sexuale feminine si masculine, beneficiile fanteziei sexuale, jocurile de rol, motivatia sexuala si durata relatiilor, motivele pentru angajarea in actul sexual, perceptia vulnerabilitatii, stilul de atasament si motivatia sexuala.
De aproape un an, nu mai pot citi nici macar carti usoare. De fapt, citesc si nu inteleg aproape nimic, uit ce am citit pana la sfarsitul paragrafului. Sincera sa fiu, nu-mi mai place nimic. Imi vine sa cumpar numai reviste cu poze. Ce fel de afectiune este cea pe care o am eu si cum se poate trata?
Am 44 de ani si nu reusesc sa am pe nimeni. Am lucrat mai multi ani in strainatate sperand ca poate il intalnesc acolo pe the one. In afara de cateva aventuri, nu m-am ales cu nimic. Nici in tara nu prea mai am pe nimeni, parintii nu mai sunt si nici cu prietenii nu am tinut legatura. Nu sunt deprimata, ci caut o solutie.
De cand am fost avansata, una dintre colege ma tot sicaneaza. Are mereu cate o replica sau un raspuns prin care ma pune intr-o lumina proasta. Bucuria avansarii este acum umbrita de rautatea acestei colege. Ma obsedeaza gandul sa nu fac greseli, pentru ca ea are grija sa foloseasca orice ocazie ca sa le scoata in evidenta. In timp ce lumea se plange de sefi, eu nu am nicio problema cu el, ci doar cu un egal de-al meu. Cum sa procedez?
Dupa 12 ani de casnicie am hotarat sa divortam. Avem 2 copii: de 11 si 6 ani. Sotul meu are pe altcineva, de fapt vor avea un copil la vara. Nu am putut suporta lucrul asta. Am trecut cu vederea de cate ori l-am mai prins ca ma insela, dar acum consider ca a intrecut orice masura. Nici macar nu am avut putere sa ma cert cu el. Cand m-a anuntat ca va avea un copil, i-am spus sa-si faca bagajul si sa nu mai sune niciodata. Acum am mintea goala de ganduri. Nu simt nimic. In schimb, mi-e teama pentru copii. Nu stiu cum sa ii fac sa treaca peste asta.
M-am hotarat sa fac un lucru care ma framanta de multa vreme: nu vreau sa-mi mai pierd timpul cu cei din lista mea de „prieteni“. Ma intalnesc din obligatie, din inertie, dar de foarte putine ori din placere. Simt ca aman o multime de lucruri care imi fac placere pentru ca nu am timp, dar accept cu multa usurinta sa ies cu acesti prieteni si sa imi pierd timpul in aceleasi discutii fara rezultat. Cum sa fac asta? Pentru ca nu vreau nici sa-i ranesc.
M-am mutat de vreo patru luni intr-un apartament nou si pana acum mi-am cunoscut doar o parte dintre vecini. Unul dintre ei este un barbat foarte atragator si cred ca m-am indragostit de el. Cand ajung seara acasa, ma uit la fereastra lui sa vad daca s-a intors, ma duc pe balcon din 10 in 10 minute sa ii vad masina. Cand urc cu el in lift (ceea ce s-a intamplat destul de rar), simt cum rosesc si transpir. Cum sa-l abordez totusi?
Sotul meu este plecat in delegatii foarte multe luni pe an. Eu raman singura cu copiii acasa si ma ocup de educatia lor. Simt cum ma instrainez din ce in ce mai mult de el. Povestea mea abia acum se complica si mai mult: m-am indragostit de unul dintre prietenii din grupul nostru si imi dau seama ca el este „jumatatea“ mea. Cum sa-i spun sotului meu si sa nu-l fac sa sufere? Pana la urma, este un om bun, dar nu mai simt nimic pentru el.
Metoda de selectare este interviul ,,fata in fata’’ cu solicitantul de program (se va analiza programul si se vor clarifica toate intrebarile,interviul de evaluare va consta in prezentarea documentelor necesare care demonstreaza desfasurarea procesului sau de formare, se va evalua baza teoretica prin informatii privind experienta in domeniu
Buna ziua. Va rog sa ma ajutati in urmatoarea situatie. Sunt casatorita si am un bebelus cu care stau acasa. Uneori simt ca sunt foarte obosita si am nevoie sa ma relaxez un pic. Unica persoana pe care as putea conta este sotul meu, dar din pacate acesta are alte prioritati. Fratele sau (care nu sta in Romania) si-a cumparat un apartament in Bucuresti cu scopul de a-l da in chirie si l-a lasat pe sotul meu sa se ocupe de toate problemele ce apar in legatura cu acest apartament. Practic, daca nu in fiecare zi, atunci de cateva ori pe saptamana cate ceva se intampla, si atunci sotul meu din putinul timp pe care il are (fiindca munceste foarte mult), merge sa rezolve aceste probleme.
Eu sunt foarte furioasa pe aceasta situatie si i-am explicat sotului meu ca nu-mi place deloc ca petrece atat de mult timp rezolvand problemele fratelui sau, cu atat mai mult ca o face absolut gratuit.
Fratele sau a decis sa-si mai cumpere inca un apartament si printr-o procura la imputernicit pe sotul meu sa se ocupe si de unele proceduri de tin de procurarea acestuia. Cand a venit momentul ca fratele sau sa ne ajute (sa ne imprumute niste bani), ne-a imprumutat o suma mica care nu ne ajuta la nimic, argumentand ca are si el cheltuieli, desi era clar ca putea sa ne imprumute mai multi. Chiar si in aceste conditii sotul meu prefera sa ma ignore pe mine si sa-si ajute fratele.
Mi se pare ok, sa-ti ajuti fratele dar sa nu o faci in detrimentul familiei. Sotul meu nu intelege acest lucru si o spune cu voce tare ca el va continua sa-si ajute fratele, chiar daca noi ne certam din acest motiv si mie nu-mi place deloc faptul ca el nu petrece mai mult timp cu noi.
Va rog, ajutati-ma cum sa solutionez acreasta problema, fiindca simt ca imi afecteaza grav relatia cu sotul meu. Ne certam mereu. Deja sunt obosita din cauza acestei situatii si nu stiu cum sa procedez.
M-ar interesa ca parinte sa stiu cum sa reactionez cand fiul meu (4 ani) invita la noi un prieten imaginar. Nu ii permit „prietenului” sa ia cu asalt viata noastra. Ii permit sa se joace, dar de culcat sa se culce acasa la el, de mancat sa manance cu mami lui, nu vorbesc direct cu el ci numai prin fiul meu, si in plus am cumparat si un caine mic de apartament, un bison, ca sa ii dau ocupatie fiului meu.
Nu stiu insa unde se termina normalul in aceasta prietenie, si unde incepe patologicul. Informatiile pe net nu sunt foarte detaliate, si nu prea ma ajuta ca parinte. Inteleg ca e normal la copil unic, dar nu stiu eu cum sa ma port cu „prietenul”. Mentionez ca prietenul e intotdeauna un prieten real in vizita imaginara, nu e 100% inventat. Multumesc.
Sunt adolescenta si am 16 ani. Din pacate, am o relatie dificila cu parintii mei, fiind implicate mai multe conflicte (am sunat si la Protectia Copilului).
De ceva timp, am incercat sa evit cu orice pret socializarea cu ei, ceea ce m-a facut sa par trista si deprimata in ochii lor. M-au amenintat ca urmeaza sa ma bata daca nu-mi revin din starea in care sunt. Ce ma sfatuiti sa fac?
