Am o fetita de 9 ani care mai nou m-a socat cu niste insemnari din jurnalul ei. Se imagineaza facand sex cu tatal, fratele si chiar cunoscutii. Ma vede si pe mine ca posibila partenera.
Niciodata nu am discutat cu ea asemenea probleme. Suntem o familie normala cu frica de Dzeu. Informatii de genul acesta le-a primit ori din mass media ori de pe internet. Spuneti-mi va rog cum sa reactionez. Mi-a lasat chiar ea aceste insemnari. Era abatuta si-mi spunea ca o macina ceva si atunci i-am propus sa-si noteze ce are pe suflet dar nu mi-a trecut prin cap ca astea ar fi problemele.
Singura discutie pe care am purtat-o a fost cea legata de primul ciclu, asta pt ca am observat ca incepe sa se dezvolte, sa-i creasca sanii si considerand-o un copil care mai crede in Mos Craciun am vrut s-o feresc de un soc in cazul in care i-ar veni. greseala mea a fost probabil ca nu am stiut sa-i raspund la intrebari de genul cum se fac copiii dar nu mi-am imaginat ca ea stie mai multe picanterii decat ar trebui. Si apropo: singura anormalitate am observat-o la 8 ani cand cred ca se masturba si i-am atras atentia.Va multumesc.
Am un baietel de 10 luni cu care stau acasa. Sunt casatorita iar sotul meu ma iubeste foarte mult. Recent de ziua mea am fost numai noi doi in strainatate intr-un week-end prelungit. Eu am terminat o facultate cu profil artistic, dar nu am mai profesat de cand am rams insarcinata (nu imi permitea sarcina).
As avea doua intrebari: este normal sa am stari depresive care ma impiedica sa ma bucur de ce am? De vreo luna de zile am inceput sa iau Sedatif PC. Credeti ca ajuta la combatarea starilor?
Majoritatea timpului incerc sa ma port frumos si sa fiu o persoana buna cu cei din jur, dar uneori imi pierd controlul si rabufnesc iar sotul meu spune ca dau dovada de rautate. Si eu personal as vrea sa ma controlez mai mult dar se intampla ca ajung sa spun anumite lucruri si apoi imi pare rau (mai ales pentru ca nu vreau sa-l ranesc pe sotul meu). As putea sa rezolv problema asta prin terapie sau ce alta solutie sugerati? Multumesc mult.
Buna ziua, Sotul meu devine agresiv in cazul in care fiul nostru se afla in situatii competitive (scoala, sport de performanta) si nu se ridica la nivelul asteptarilor lui. Se manifesta astfel: ridica tonul, vorbeste patimas, jigneste direct (ex. esti prost, las, nu esti in stare sa.., pentru ce cheltui bani…, mameluc, s.a.) sau indirect prin comparatii cu alti copii (aia cum sunt in stare sa…tu de ce nu esti ca ei?).
Acum un an l-a lovit in timpul unui concurs de fata cu toata lumea (i-a ramas urma palmei lui pe obraz) si a promis ca n-o sa se mai repete. I-a parut rau pentru gestul lui, chiar i s-a facut rau dupa ce a trecut furtuna. Acum cateva zile, tot in timpul unui concurs, l-a certat si l-a bruscat pe fiul nostru pentru ca n-a jucat la nivelul la care se astepta. Deorece mie mi s-a facut frica ca va repete gestul de acum un an, il tineam de mana in timp ce el ii strangea capul baiatului nostru obligand-ul sa priveasca intr-o anumita directie in timp ce il certa. Gestul meu l-a deranjat atat de tare incat m-a plesnit peste mana si a tipat si la mine de fata cu toata lumea.
Este prima oara de cand suntem casatoriti (14 ani) cand face un asemenea gest. Mai tarziu si-a cerut iertare dar mi-a spus ca am meritat-o pentru ca m-am bagat si probabil n-o sa se mai intample. Sunt foarte dezamagita si derutata si nu stiu care este limita tolerantei in fata unor astfel de gesturi care ma dor foarte mult si care m-au indepartat de el. Mentionez ca nici eu si nici baiatul nu i-am vorbit urat sau am facut vreun gest care sa justifice purtarea lui.
De asemenea, devine violent verbal (ridica tonul, jigneste) cand il ajuta la lectii daca baiatul nu este atent sau nu intelege din prima. Comportament nejustificat in conditiile in care baiatul nostru are medii numai de 9 si 10 si rezultate foarte bune in activitatea sportiva. In afara competitiilor pare a fi sotul si tatal ideal, este chiar sensibil, se joaca cu copilul si ii asigura toate conditiile materiale de care are nevoie, in limita posibilitatilor.
Totusi schimbarea de atitudine mie imi face foarte rau si cred ca si copilului chiar daca el nu arata din dorinta de a-si proteja tatal, mai ales ca este un baiat sensibil si destul de timid. Imi iubesc foarte mult copilul si nu vreau sa fie educat astfel (cu violenta, chiar daca e si numai verbala). De aici pleaca toate certurile si discutiile din casa. Ce ma sfatuiti? Va multumesc anticipat.
Buna ziua, Am 26 de ani si sunt intr-o relatie de 8 ani. Ne-am cunoscut cand eram amandoi copii de 18 ani si ne-am placut pe loc.relatia a evoluat spontan si fara prea multe probleme . insa timpupl si-a spus cuvantul si problemele au aparut. Prietenele mele ma invidiaza pentru relatia mea minunata cu un om minunat, insa mie imi lipseste ceva. Nu mai stiu ce simt si nu e prima oara. El este intradevar un om minunat: devotat si familist.
Si aici incep problemele: dupa 3 ani de la relatie eu obosisem sa il caut intodeauna in fustele maica-sii. Eu sunt genul de om expansiv, am prieteni multi si de viata, ma enervez repede, imi trece la fel de repede imi place sa am tot timpul ceva de facut sa citesc sa invat sa muncesc orice. Viata merita traita la maxim. El este foarte calm, analitic, calculat si monoton. Initial ne-am completat reciproc si diferentele nu s-au simtit, insa dupa 5 ani ajunsesm sa traiesc „singura in doi”. la intiativa mea am propus o pauza. El mi-a reprosat faptul ca nu vreau sa lupt pentru relatie.
Am fost despartiti o perioada de 6 luni timp in care fiecare a avut alte relatii. Dupa 6 luni intamplarea ne-a adus din nou impreuna si relatia s-a reluat promitandu-ne minuni si mutandu-ne impreuna. Si iata ca dupa inca 3 ani am ajuns in aceasi situatie. Ma deranjeaza multe si pe el la fel. El imi reproseaza relatia de atunci, i se pare ca eu nu fac nimic in casa si ca il refuz din punct de vedere sexual tot timpul, ca stau prea mult cu prietnii mei sau ca stau prea mult la calculator. Mai trist este ca nu imi spune lucrurile astea in fata, ci le aflu de la parintii mei sau de la prietenii mei sau comuni.
El e baiatul bun, eu sunt fata rea. Daca il confrunt sustine ca nu e adevarat, ca el ma iubeste si cumva intoarce lucrurile si tot eu ies de vina , eu sunt nerecunoscatoare pentru ajutorul lui, pentru suportul lui, el ma iubeste si eu nu. Parintii mei ne sunt apropitati desi la inceut nu l-au vrut. Parintii lui nu au dat un semn de viata. Nu au sunat nicodata sa intrebe ce face copilul lor sau sa vina in vizita. Am senzatia ca atunci cand intru in casa jumate din mine ramane la usa. Nu mai stiu ce simt. Nu stiu daca il mai iubesc sau e doar dependenta sau frica de singuratate.
Nu stiu daca sa ma opresc aici si sa suport iar acuzele ca nu lupt pentru realatie sau sa continui. Mi-e frica de faptul ca ajung maritata cu el si peste 2 ani ajung la capatul rabdarii si divortez. Si cu toate asta de fiecare data cand discut cu el intru si mai tare in ceata si nu pot lua o decizei. oare am eu o problema psiholgica si nu stiu ce vreau sa ce simt sau mi-e firca de consecinte? Nici eu nu stiu.
M-am saturat de viata asta. Atat de plictisitor, atat de trist… este ziua in care nu mai vreau sa stiu nimic vreau sa fiu singur, vreau sa uit de toate de toti. M-am saturat de certuri aiurea, si de persoanele care nu inteleg ce le spun parca as vorbi cu niste pereti. Ce m-a deranjat la ele? Oare de ce nu le pot intelege, de ce cred ca numai ele au dreptate? Nu pot spune ca nu ma asculta. Nu stiu, cateodata imi vine sa mor, zic ca mai bine nu eram….
Si cu familia ma inteleg de toata groaza. Mama ii mai batrana, nu ma intelege deloc. I-am zis ca am niste probleme da ca cand nu ar interesa-o nu ma sprijina deloc, cand am facut ceva bine nu mo laudat niciodata ea vede nu ma partile rele….simt ca nu mai rezit nu mai suport…
Cu fratele ma cert zilnic, ma jigneste, parca nu ar avea loc de mine… parca i-as lua aeru, m-am saturat de viata asta zice ca sunt nebun prost de toate…. si ii si mai mic ca mine si daca il bat mama tine tot cu el chiar m-am saturat si de atatea ori o vasT ca cine o inceput dar el tot cu el tine parca nu ar judeca-o mintea poate vb prosti parca asa ar fi ori nu vrea sa intelegea, cred ca tine mai mult la el. Eu in casa ca cand as fi un strain, i-am zis lu mama ca m-am saturat si o zis ca daca nu iti place pleaca in gazda astai vb?? pt ca ea greseste sa plec de acasa, dar chiar as pleca dacat sa ma cert toata ziua cu ei dar numa familia toti nu ma inteleg „prieteni” daca le pot zice asa, colegi nimeni nu ma intlege.
I-am zis la un coleg de problema mea care credeam ca ii cel mai bun prieten dar parca nu l-ar ineresa. Ca eu sunt indragostit de o fata, o cunosc demult de pe fata asta dar la inceput vorbeam, povesteam, ne simteam bine impreuna dar niciodata nu i-am zis ca o iubesc. Pana acum cand am vrut sa ii zic si am tot chemat-o in oras la un suc, plimbare, etc dar tot zicea ca are treaba. La inceput o credeam dar am tot insistat de multe ori si tot asa zicea si dupa aia am zis in gandu meu asta nu vrea sa iese cu mine. Si dupa aia i-am zis ca asa-i ca nu vrei si o zis ca da i-am zis nici 15 minute si tot nu o zis. Poi dupa ca ne cunoastem de atata timp sa nu mai vreie sa mai vb cu mn. Ea o zis ca so schimbat foarte mult si am intrebat-o numai fata de mine sau si de alti si mi-o ca de ce sunt asa stresant dar prima data mi-o zis ca sunt ratat c-a facut semnu ala pe messenger ca prima data nu mi-am dat seama. Ce mult m-o durut vorba asta, eu o iubesc atat de mult si ea ma face ratat…..
Si el, colegu de la mine din clasa, ii arde de glume si eu sunt suparat de numa, numa…… de aia m-am saturat de toata lumea. Ca trebuie sa imi gasesc persoana potrivita sa ma iubeasca si eu s-o iubesc si sa nu ma mai intereseze ce zice lumea. Ca lumea ii rea, invidioasa, cam greu mai gasesti un prieten bun.
Va rog sa imi spuneti ce sa mai fac ca eu nu stiu ce mai pot face si sa imi mai spuneti daca nu cumva ce simt eu pt fata asta sa nu fie cumva o obsesie ca parca numai pt ea deschideam calculatoru s-o vad pe ea pe messenger. Eu zi ca la inceput o fost dragoste dar daca iubesti de unul singur devine obseie… Va rog sa imi ziceti. Si cum s-o uit ca toata ziua ma gandesc la ea……
Buna ziua, Multumesc pentru raspunsul dvs. Ca si raspuns la intrebarile dvs pot sa va spun ca prietenul meu nu bea cand suntem singuri sau cand mergem la alte evenimente (nunti, petreceri de serviciu etc), iar cand iesim impreuna doar noi doi nu exagereaza cu alcoolul. Prietenii despre care va vorbeam sunt prieteni din adolescenta, cu care se comporta la fel indiferent daca eu sunt acolo sau nu. Partea buna a acestor lucruri este ca se vad din ce in ce mai rar. Pentru ca ne gandim la un viitor impreuna nu stiu ce situatie de compromis sa gasesc pentru astfel de iesiri. Multumesc mult,
Cristina
Buna ziua, Am revenit cu completari. Este o combinatie de imaturitate, vanitate si suferinta. Nu a uitat-o pe fosta de care s-a despartit cu putin timp inainte sa ne cunoastem. Din cate banuiesc vina a fost a lui si ea a fost cea care a pus capat relatiei iar acum cred ca nu vrea sa mai auda nimic despre el. Ne-am cunoscut printr-o prietena comuna. El a fost cel care a facut primul pas. Din pacate, eu am renuntat sa mai incerc sa il inteleg si vreau sa imi vad de viata mea mai departe. Am obosit sa imi consum energia pentru o situatie care nu cred ca se va schimba in bine si care mie nu imi aduce nicio satisfactie. Cu toate astea as vrea sa aflu care esta cauza acestui comportament, din curiozitate.
Buna ziua, De o perioada mai indelungata trec printr-un episod trist. Ma afecteaza toate vorbele pe care le aud, nu am incredere in mine, mi s-a spus ca nu mai exista nici prieteni, ca l-am dezamagit pe tatal meu.
Nu m-am simtit bine cu gandurile pe care le aveam si am spus ca nu ma simt bine, si am fost dusa la un spital de psihiatrie, fara ca eu sa stiu unde o sa ajung si ca o sa ma interneze. Cu alte cuvinte am mers pe mana lor si s-a dovedit a fi malefic.
Vreau ca toate acestea sa fie doar un vis urat din care m-am trezit de mult. Dar nu prea pot sa fac lucrul asta ca nu mai am incredere in mine si ma las influentata de toata lumea, am impresia ca ceilalti sunt ok, numai eu nu, ca mi s-a spus ca am o depresie si i-au pastile. M-am pricopsit cu pastilele pe cap timp de 6 luni de zile, atat trebuie sa le iau. Deci am impresia ca toti ceilalti nu au fost pe unde am fost eu, ca ei sunt ok, sanatosi, si eu nu.
Ce sa fac sa uit de visul asta urat si sa ma trezesc odata pt totdeauna cu speranta in viitor si sa fiu optimista si cu incredere in mine? Astept un raspuns de la dumneavoastra. Multumesc anticipat!
Sunt oare bolnav, obsedat sau e un lucru normal? Buna ziua. Va rog sa ma ajutati sa gasesc raspuns la intrebarea: „sunt oare bolnav?”, in ce sens va intrebati. Ma gandesc daca sufar de vreo nevroza un sindrom sau nu stiu cum sa il numesc sau daca e ceva normal ceea ca mi se intampla.
Sa va dau detalii: am 30 de ani sunt un om plin de viata dar uneori mai cad in depresie si melancolie, sunt mai emotiv de fel. Problema pe care o am se refera la fosta iubita. Am o manie de cand ma stiu de a pastra suveniruri poze, obiecte, orice lucru care imi aduce aminte de ceva anume (lucruri frumoase pentru ca pe cele urate de obicei incerc sa le uit). Cu toate fostele iubite am pastrat poze si diferite obiecte primite de la ele sau care imi aduceau aminte de ele dar in special de la ultima iubita am avut foatre multe (din cauza faptului ca am stat 5 ani impreuna). Ca sa intelegeti mai exact, am toate micile cadouri primite de la ea, felicitari poze, haine, parfumuri, bratari etc. Am iubit-o mult, dar dupa 5 ani ea a plecat in alta tara iar eu am ramas. Dupa un an de asteptare mi-a spus ca nu mai vine si ca si-a facut un nou iubit. Am suuferit mult dar am acceptat faptul, stiind ca daca ma duc dupa ea si chiar daca o sa o fac sa vina inapoi la mine nu o sa o mai pot iubi stiind ca s-a culcat cu altcineva.
Dupa ceva timp de tristete si depresie mi-am dat seama ca nu fac nimic daca stau sa imi plang de mila si am incercat sa incep o noua viata, am incercat sa imi pastrez in memorie lucrurile frumoase si zilele frumoase petrecute cu ea iar certurile si neintelegerile sa le uit si sa imi caut alta iubita. Am gasit o noua iubita cu care ma potrivesc de minune ne intelegem super bine parca este o clona a mea doar ca este femeie. Suntem impreuna de 2 ani si o iubesc enorm.
Problema mea e ca am pastrat toate chestiile de la fosta iubita si cand mi-am dat seama ca eu cu cea din prezent vreau sa imi petrec si viitorul am vrut sa scap de amintirea celei vechi care totusi ma bantuia si am incercat sa arunc tot ce era de la cea veche dar nu stiu de ce nu am putut sa o fac. Pur si simplu ca sa nu le mai vad le-am adunat de prin toata casa si le-am pus pe toate intr-o cutie dar nu le-am aruncat ci le-am pus nu stiu de ce poate sa ma uit psa imi aduc aminte ce frumos a fost ceva de genul.problema e ca am pastrat tot chiar si cutii de parfum recipientul de la spreiuri goale, spuma de ras orice avea legatura cu ea, tot ce am gasit in baie, nu am aruncat ci le-am pus pe toate laolalta cu pozele si hainele pe care le aveam de la ea.
E oare sanatos? Sau nu e normal? Sunt nebun? Obsedat? Actuala mea iubita mi-a zis de multe ori ca ea nu se marita cu mine stiind de cutia mea cu amintiri, „altarul pentru fosta ta” cum il numea ea dar eu nu am vrut sa renunt la ele mult timp sustinand ca sunt amintirile mele, asta pana cand mi-a spus ca vrea sa ne despartim. Dupa asta am renuntat la tot, hainele le-am lasat pe marginea strazii sa le ia vreun nevoias, restul obiectelor le-am aruncat la gunoi iar tot ce insemna poze, felicitari si puteau arde le-am ars de fata cu ea ca sa o conving ca pe ea o iubesc si ca renunt la tot pentru ea.
De ce nu am putut face asta inainte sa o ranesc? Mi-a spus ca sufera din cauza asta de multe ori dar eu ma incapatanam.acum nu ne-am despartit dar nu mai are incredere in mine deloc, imi spune ca am fost cel mai bun cu ea (nu ne-am certat niciodata in 2 ani si aproape jumatate), dar nu ma mai crede. I-am marturisit ca fosta mi-a trimis un mesaj pe telefon de ziua mea pe care l-am sters. Obisnuiam sa ne sunam unul pe celalalt de ziua noastra eu nu am mai sunat doar ea, anul asta doar mi-a trimis mesaj si am mai vb de cateva ori pe messenger mai demult doar amical. Eu nu o mai vreau dar iubita mea actuala nu ma crede, spune ca sunt obsedat si ca nu o sa trec niciodata peste asta. Oare sa fie adevarat? Chiar e obsesie ? Ce sa fac, va rog ajutati-ma cu un sfat pentru ca vreau sa ma insor cu iubita mea de acum o iubesc enorm si vreau copii cu ea, ne doream asta amandoi dar sunt posedat de fantoma, amintirea celeilalte, sau oare eu nu vreau sa o scot din mintea mea?
Nu stiu ce sa fac. Oare o sa ma mai creada vreodata dupa ce am mintit-o? (faptul ca nu i-am aratat mesajul care crede ea ca ar fi continut si altceva decat un la multi ani ceea ce nu este adevarat). Ea face tot posibilul sa fie totul normal si chiar este, suntem fericiti e totul ok pana cand din senin ceva isi aduce aminte de ce am facut si de „altar” si se enerveaza la culme, spune ca vrea sa plece de la mine, sa ne despartim, dar dupa ce ii trece se potoleste si e totul ok din nou pana la urmatoarea criza. Ce sa fac? Imi pare rau ca am facut-o sa sufere asa mult, este un inger de fata, cea mai buna persoana nu numai cu mine ci in general si nu merita dar nu am vrut, nu mi-am dat seama sau nu stiu, nu am vrut sa imi dau seama, sa recunosc ca fac asta. E ceva in subconstientul meu, am luat-o razna? Va rog din tot sufletul sa imi dati un raspuns, o parere pentru ca eu nu imi pot da. Va multumesc din suflet.
Sunt divortata de 5 ani si am un baiat in varsta de 10 ani. De cand am divortat am avut o singura relatie cu un singur barbat, care din pacate nu a fost de lunga durata, despre care am stiut de la inceput ca nu va fi ceva serios, motiv pentru care nu l-am implicat pe respectivul barbat in viata fiului meu si cred ca am procedat bine. Practic, in toata aceasta perioada am fost doar eu si fiul meu si din cand in cand tatal lui care-l mai lua in week-end sa petreaca timpul impreuna.
Nu am incercat niciodata sa le limitez timpul petrecut impreuna, am stiut dintotdeauna ca fostul meu sot joaca un rol important in viata copilului meu si de aceea, de dragul fiului meu, am incercat tot timpul sa pastrez o relatie de prietenie cu fostul meu sot, chiar daca divortul nostru a fost destul de urat si neacceptat de acesta chiar si la ora asta. Dragostea mea pentru fiul meu a fost si este enorma, si nu am incercat niciodata sa-i ascund copilului meu cat de mult il iubesc. O vorba veche spune ca „sa-ti saruti copilul doar in somn”, sa nu-i arati acestuia cat de mult il iubesti. Ei, eu nu sunt de acord cu acest lucru; i-am aratat si i-am spus copilului meu ca il iubesc in fiecare zi si am incercat sa-l invat sa-si exprime sentimentele deschis oricare ar fi fost acestea…
In urma cu 3 luni am cunoscut un barbat, cred eu mult diferit de cel dinainte, pe care de data aceasta am considerat ca merita sa-l prezint si fiului meu. Ne vedem cam la 1-2 saptamani, el fiind din alta localitate, iar atunci cand vine la noi ne purtam ca o familie adevarata: mergem la cumparaturi toti trei, iesim la plimbare toti trei, stam la masa impreuna…Totodata, acest nou barbat din viata mea este foarte afectuos cu mine si nu a incercat sa-si ascunda sentimentele in prezenta fiului meu.
La inceput am fost destul de speriata pentru ca lucrurile au avansat destul de repede si mi-a fost teama ca aparitia acestui nou personaj in viata fiului meu sa nu provoace o furtuna in trairile si sentimentele acestuia. Inca de la inceput am stat de vorba cu fiul meu si am incercat sa-i explic ce reprezinta acest barbat pentru mine, l-am asigurat ca dragostea mea pentru el (copilul meu), este aceeasi si va ramane neschimbata, i-am explicat ca tatal sau ramane tatal sau si nimeni nu-l va inlocui. A fost destul de greu sa-i explic de ce am nevoie de acest barbat in viata mea, si de ce nu poate fi el barbatul in casa.
Pentru inceput mi s-a parut ca totul este ok si ca se inteleg destul de bine. Ulterior, dupa ce au inceput sa se cunoasca mai bine, noul meu prieten a inceput sa-i mai faca fiului meu observatii, lucru pe care fiul meu nu l-a acceptat foarte bine. Problema cea mai mare si care ma framanta foarte tare este faptul ca de cand a aparut acest barbat in viata mea, fiul meu imi spune ca ma iubeste exagerat de des (cateodata la interval de 2 minute), ma pupa si ma imbratiseaza toata ziua, iar cel mai grav este ca a inceput sa-mi reproseze ca nu-i zambesc asa cum ii zambesc acelui barbat, in fine face tot timpul comparatii intre el si acest barbat (complexul lui Oedip se manifesta destul de pregnant).
In toata aceasta perioada i-am aratat la fel de mult ca inainte ca il iubesc, atitudinea mea fata de el a ramas neschimbata. Am stat de vorba cu el si am incercat sa-i explic ca dragostea mea pentru el este imensa si unica, ca ceea ce simt pentru acel barbat este altceva, este o altfel de dragoste, pe care el o va intelege atunci cand va fi mai mare. Totodata, am incercat sa-i explic ca spunandu-mi atat de des ca ma iubeste, acest cuvant se va devaloriza si nu va mai avea puterea si semnificatia pe care le are.
Nu stiu cum sa mai fac cu dragul meu copil, cum sa-i demonstrez ca dragostea mea pentru el este la fel de mare si neschimbata, nu stiu daca e bine sa-i spun ca imi spune prea des ca ma iubeste, nu stiu daca am procedat corect introducand pe acest barbat in viata lui, nu stiu cum sa fac sa fiu fericita fara ca acest lucru sa provoace nefericirea fiului meu. Va multumesc mult!
In zilele de 24 aprilie si 22 mai 2010, ora 10, din seria de work-shop-uri www.copilul.ro se desfasoara intalnirile cu temele: „Prima separare de familie – intrarea la gradinita / scoala“ si „Frati si surori – legatura fraterna, nasterea unui alt copil in familie“. Work-shop-urile se desfasoara la gradinita „Curcubeul magic“ (zona Posta Vitan) si sunt sustinute de psi¬hoterapeutii Anca Mun¬teanu si Claudiu Gan¬ciu. Taxa participare: 50 lei.
Vom aborda teme precum imaginea corporala si imaginea de sine, atractivitatea fizica si capitalul erotic, imaginea corporala la barbati si femei, imaginea corporala si sexualitatea, stima de sine, stima de sine implicita, reprezentari interne ale imaginii corporale, compatibilitatea sexuala, certurile in cuplu si stabilitatea cuplului, narcisismul in relatia cu partenerul, adaptarea in cuplu, comunicarea si asertivitatea, raspunsul sexual uman.
Sunt casatorita de 8 ani. Inainte de casatorie am fost preiteni timp de 5 ani, deci 13 ani de cand suntem impreuna. El reprezinta pentru mine totul; il iubesc pentru bunatatea lui, pentru felul lui de afi, pentru respectul ce mi-l poarta, pentru tot ceea ce face zi de zi, pentru sufletul lui generos, pentru tot. Suntem un cuplu foarte frumos, prietenii ne admira pentru relatia noastra, dar exista o problema pe care chiar nu mai stiu cum sa o mai gestionez.
Sec va spun ca nu am mai avut nici un fel de relatie intima cu sotul meu de……4 ani. Da, de 4 ani. Sufar enorm pentru ca il iubesc si evident il doresc insa din partea lui… nimic. Am incercat sa vorbesc cu el, dar evita intotdeauna subiectul. Am vorbit frumos, urat, cu ton, diplomat, cearta, in toate modurile posibile; nu am reusit in tot acest timp sa gasesc un raspuns la ceea ce se intampla intre noi. Nu inteleg cum poate fi indiferent la discutiile care le provoc, la crizele pe care le mai fac (voit, ca sa scot ceva de la el), etc. Nu inteleg cum nu a luat nici o masura in a rezolva problema daca ma iubeste. Nu inteleg cum iubesti fara sa doresti. Nu stiu cum sa mai abordez problema cu el ca sa inteleg de ce s-a ajuns aici si de ce nu putem rezolva problema.
Poate d-voastra ma puteti face sa inteleg cate ceva. Am 32 de ani si-mi doresc enorm un copil; am probleme mari de fertilitate; nu ma pot duce la doctor pentru ca evident ma vor intreba de cand incercam sa concepem, iar eu ce sa le spun? Ca de 4 ani pauza? E o situatie foarte complicata care ma seaca de vlaga; ganduri, intrebari fara raspuns, etc. Va multumesc anticipat pentru timpul acordat.
Buna ziua, sunt o fata din Cluj Napoca si intrebarea mea ar suna cam asa: prietenul meu este foarte comod, cand vine la mine de ob. in weekend prefera sa stea in casa (ma trimite pe mine dupa o sticla de apa minerala de ex.). Inteleg ca este obosit, desi nu cred ca scoala il oboseste chiar asa mult… Ajuta la renovarea casei parintilor in schimb, dar si asa…
El sta la tara, deci este sanatos tun, totusi am observat ca ii este frica sa urce pe un cal, prefera sa plateasca bilet de tren, desi ar putea sa faca autostopul usor, nu stie sa inoate si considera ca nu va invata niciodata si el nu este facut pentru inot. Ba chiar nu intelege celorlalti cum nu le e frica de adancime…
Sporturile iarasi ii displac chiar foarte mult, la inceputul relatiei nu stiam ca-i asa fricos/neindemanatic, cum sa spun, ba chiar zicea ca ii place baschetul… Si nu pot sa cred acuma ca mi se intampla mie asa ceva… Il iubesc mult si ii vreau binele… Dar cum sa-l fac sa-si dea seama ca atitudinea lui ii de vina/daca altii pot sa se schime si el poate? Multumesc mult pentru raspuns, Kati
Buna ziua. Sunt nou si eu pe site-ul d-voastra si as vrea sa va cer si eu o parere despre relatia in care sunt implicat daca merita sa merg mai departe.
Totul a inceput in septembrie acum 2 ani (deci a trecut peste 1 an jumate). O mica problema intre noi ar fi fost varsta, dar niciodata nu ne-am certat sau „criticat” pe aceasta tema (eu avand 27, iar prietena 17 in prezent). Stiu k o sa ziceti k e o copila si am facut rau sa ma bag in asa ceva, dar eu vedeam un om foarte matur in gandire, si, intr-adevar, la inceput cu teama (din cauza varstei), m-am implicat intr-o relatie care a fost si este foarte frumoasa pana la un anumit nivel.
Eu sunt taur, iar iubi mea e balanta,… stiu am citit horoscopul si nici asta nu ne da prea multe sanse, dar am trecut si peste asta!!! Of! of! Ma simt asa de nashpa incat nici nu stiu cu ce sa-ncep, cum sa-ncep, si nu stiu sigur daca o sa-mi raspundeti, dar am nevoie sa vb.cu cineva care ma intelege si am nevoie de un sfat Intre noi totul mergea bine, dar in momentul knd ne certam, din cauza nervilor ce ii are prietena mea,… intr-o zi se duce totul pe rapa. Orice fac eu n-am dreptate!!! Daca greseste ea tot pe mine ma cearta si uite asa… As putea sa va scriu o carte despre noi,…. o iubesc la nebunie. Toata lumea imi da dreptate mie in contrazicerile noastre, pana si prieteni ei!!! Nu am inselat-o niciodata si cred k nici ea si pt. asta cred k ar fi pacat sa ne despartim.
Totul mergea asa de bine pana cand in ultima saptamana i-a venit chef de plecari, distractii etc. Problema e k suntem la distanta si eu, fiind la treaba nu am putut sa merg pe unde a avut ea „drumuri”. Ieri am aflat unele chestii ce m-au deranjat foarte mult si uite asa a inceput cearta. Problema a fost k atunci knd i-am spus ce am aflat a negat, dar pana la urma s-a dat de gol. Culmea era k tot eu am fost de vina, de ce nu i-am spus cine mi-a zis despre ea. Daca i-as spune cine mi-a zis ar iesi un adevarat scandal, k o cunosc bine de ce e in stare,…. E o fire foarte nervoasa si impulsiva. Eu sunt in schimb foarte calm! Ce sa va mai zic, k nu mai stiu de mine si de ganduri,…. astept telefonul asta sa sune, dar vad k nu se-ndura deloc!!!
Haideti sa va zic ultima intamplare macar, poate imi dati un sfat. Eu am venit de la treaba pe la 7 dimineata ieri (Duminica). M-am inteles cu ea sa ma trezesc si sa merg pe la 1 la ea. M-am trezit la 1 si mi-a dat sms k pleaca de-acasa cu parintii zicand k au treaba. In fine,… am crezut-o ca de obicei, dar nu m-a mai luat somnul. M-a sunat un prieten si am mers pe la el. Problema a fost k l-a sunat prietena lui si l-a intrebat despre prietena mea, sa ma intrebe la ce chef s-a dus k ar vrea si ea sa mearga!!! Deci va dati seama,… eu am venit de la munca, si obosit m-am trezit pt. ea, sa aflu k de fapt ii incurc planurile? Auzind, am sunat la vecinul ei sa mearga la ea sa vada daca e cineva acasa (am uitat sa va spun k pe-acolo e prost cu semnalul, merge, dar cu probleme, si de-aceea l-am sunat pe vecinul ei, acesta avand romtelecom). Mi-a spus k parintii ei tocmai veneau, dar erau fara prietena mea. Auzind, am plecat incolo s-o prind cu minciuna. Ajungand acolo nu era acasa, normal si m-am dus la vecinul ei sa mai povestim, k suntem prieteni.
Nu l-a mai lasat inima si mi-a spus saracul om (are 50 si ceva de ani si este aproape orb) k, de fapt si acum o saptamana prietena mea fusese la un chef unde bause mult incat a doua zi bea tot apa minerala la magazinul unde face practica (de la scoala). Informatia aceasta pleca de fapt de la vanzatoarea din magazin, care este nora acestui om (vecinul prietenei mele). In fine, a aparut si prietena mea imediat, ce-i drept, nu fusese la nici un chef, k nu s-a mai tinut si a inceput cearta. Ea s-a inervat de ce nu-i spun cine mi-o zis, eu m-am inervat sa aflu de la ea de fapt k e adevarat tot ce-am aflat!!!
Acum nu mai rezist, i-am dat sms-uri, dar n-are semnal, k e in practica la acel magazin, am sunat o colega de-a ei sa-i spuna sa mearga unde are semnal sa vb, si vad k de 3 ore nimic!!!! Ce sa mai fac? O iubesc!!! Simt k mor fara ea, dar vad k a inceput sa minta, nu mai are stare acasa, vrea iesiri, chefuri,… alte chestii, pe cand eu sunt mai linistit si nu-mi plac astea. Pana acum nu erau probleme din astea!!! Veti zice k asa-mi trebuie daca m-am incurcat cu un copil kre e in schimbare, dar eu am vazut acel „ceva” in ea care m-a fermecat si, recunosc ca m-am simtit cel mai bine cu ea, si m-am inteles foarte bine, mai bine de o mie de ori decat cu altele de seama mea,… dar vad k acum se schimba….. Va multumesc mult si sper sa nu intampinati astfel de probleme!!!
Buna ziua. Ma numesc Deea, am 24 de ani si sunt o cititoare fidela a revistei Psychologies. Intodeauna citesc prima oara rubrica de raspunsuri pentru problemele cititorilor. De multe ori ma regasesc in respectivele probleme, si imi sunt de ajutor raspunsurile pe care le formulati. Dar acum am si eu, la randul meu, o problema, pe care n-am gasit-o expusa pana acum in paginile revistei, ca sa ma pot inspira.
Sincer, imi e oarecum jena sa ma numar printre cei care va cer sfatul, ajutorul. Nu ma intelegeti gresit, nu consider rusinos sa ceri ajutor. Doar ca, fiind eu insami absolventa de psihologie, am avut ambitia sa-mi rezolv singura orice problema de natura psihologica. Si am avut reusite mari si multe, in ce ma priveste.
In ultimii ani am avut o perioada „plina” din punct de vedere medical, am suferit 4 interventii chirurgicale dintre care 2 la inima – una pe cord deschis. De multe ori simteam ca nu mai pot, ca vreau sa renunt, dar mereu am reusit sa ma ridic si sa merg mai departe.
Iata insa ca am ajuns la capatul puterilor, si am de trecut peste o situatie care, desi banala, eu nu mai am forta si resursele psihice s-o depasesc. In urma cu o luna am suferit ultima interventie chirurgicala, o banala hernie pentru unii, dar pentru mine un calvar, caci ma gandesc cu groaza ca nu pot rupe acest sir nefast, anul si operatia. In fine, am pus acest gand deoparte, il las sa se „prafuiasca” pana data viitoare (care sper ca va intarzia sa apara, poate mai multi ani nu doar unul ca pana acum).
Problema pe care vreau sa v-o expun este din sfera sentimentala, a iubirii. Dupa cum v-am spus am 24 de ani, si abia in urma cu cateva luni am cunoscut acea mare iubire pe care o asteptam de ceva vreme. Inainte de el, am avut cateva relatii pasagere, care mereu s-au terminat prost. Nimeream numai persoane nepotrivite, care nu doreau ceva serios, si se purtau urat (nu in sensul violent, ci de „badaran”). Deja ma saturasem, am hotarat sa nu mai incerc si sa nu mai caut, fiind convinsa ca toti sunt la fel.
Dar s-a intamplat exact asa cum auzisem, cand ma asteptam mai putin. Anul trecut mi-am petrecut vacanta de vara cu vechiul cerc de prieteni. Am inceput sa stau de vorba mai mult ca de obicei cu un anumit tanar din acest cerc. Am sfarsit prin a ne izola de ceilalti, de muzica si zgomot, pentru a putea sa discutam si mai mult. Am descoperit ca gandeam la fel din multe puncte de vedere, multe planuri si idei ni se intersectau si coincideau.
Apoi m-am simtit atrasa de el, dar ceva ma tinea pe loc: inaltimea. Asa ca n-am vrut sa fac vreun pas gresit, si am decis sa astept o vreme, sa vad daca-mi trece. Il cunosteam de mult, il admiram, era respectuos, bine-crescut, sociabil, amuzant, dar nu-l privisem niciodata ca pe un potential iubit, din cauza diferentei de inaltime – eu 180cm, el 168. Sarbatorile de iarna le-am petrecut in aceeasi formula, si petrecandu-mi din nou mai mult timp in preajma lui, mi-am dat seama ca nu mi-a „trecut”. Asa ca mi-am luat inima-n dinti si i-am marturisit. Mi-a raspuns ca sentimentul e reciproc, dar si el se abtinea tot din cauza inaltimii, despre care a spus ca nu-l deranja, dar ii era teama sa nu ma deranjeze pe mine.
In fine, am trecut peste aceasta mica problema si suntem impreuna de atunci. N-a trecut mult timp peste noi, dar pentru mine inseamna enorm, pentru ca e mai mult decat orice alta relatie a mea. El se poarta foarte frumos, ma suporta cu toate toanele (pot fi foarte dificila uneori) si imi face toate poftele, mi-a fost alaturi la greu si mi-a demonstrat ca intr-adevar ma iubeste. Si eu il iubesc, in ciuda inaltimii. Are atat de multe calitati incat acest aspect e infim, cel putin pentru noi doi. Ba chiar avem planuri serioase, de casatorie.
Dar problemele au inceput sa apara in jurul nostru. Mai intai a fost un cuplu de prieteni, de care ne rugam sa iesim in oras si ne refuzau de fiecare data. Intr-o buna zi i-am sacait atat de tare cu intrebarea „de ce”, incat i-am fortat sa-mi spuna durerosul adevar: le era jena sa fie vazuti cu noi, sa fim aratati cu degetul si asemuiti cu „vIrinel si horMonica”. Apoi a urmat familia mea, care cand au auzit de nunta si-au pus mainile-n cap. Cel putin sora mea si sotul ei s-au jurat sa nu ia parte la eveniment. Parintii mei sunt si ei sceptici, imi spun mereu sa mai astept, sa ma mai gandesc, ca nu ne potrivim, tot spera sa se-ntample ceva si sa ne despartim. Am ramas stupefiata, nu-mi venea sa cred! In loc sa se bucure pentru mine ca in sfarsit mi-am gasit pe cineva, dupa atatea suferinte si dezamagiri si nopti in lacrimi…
Nici ai lui nu sunt incantati, din prima zi m-au privit cu ochi critici, si acum incearca din ce in ce mai mult sa-l retina, sa petreaca mai putin timp cu mine. Stiam ca ai mei sunt de moda veche, dar abia acum mi-am dat seama cat de „incuiati” sunt. Si nu numai ei, ci intreaga societate! Cel putin de la noi din tara. Simt ca innebunesc, nu pot sa cred ca niste reguli nescrise, tampite ale societatii imi distrug viitorul!
De unde regula asta ca barbatul TREBUIE sa fie mai inalt decat femeia? De ce atata inversunare si ironie impotriva celor care incalca tiparul? Sunt sigura ca mai devreme sau mai tarziu (mai degraba mai tarziu) va deveni ceva normal, si as vrea sa ma aflu si eu printre „deschizatorii de drumuri”, dar oare o pot face cu pretul de a fi renegata de familia mea? Si cum voi putea sa particip la cel mai fericit eveniment din viata fara sa-i am alaturi? Si daca propria familie nu va fi langa mine, ce pretentii sa mai am de la alte rude sau prieteni? Cum sa mai fie acest eveniment „fericit” fara sa-i am aproape pe cei dragi? Spuneti-mi va rog, cum sa fac?
Am incercat sa vorbesc cu ei, sa le explic, dar sunt atat de categorici, cum nu i-am vazut niciodata! Au fost mereu intelegatori, mi-au fost alaturi, m-au ajutat, si acum… nu-mi vine sa cred! Nu inteleg de ce trebuie sa fie asa: mie mi se pare o prostie, iar pentru ei e atat de important! Niciodata nu mi-a pasat de gura lumii, dar ce te faci cand gura lumii vorbeste si-n propria ta familie? Va rog sa-mi raspundeti, cat mai curand. Sper sa intelegeti ca sunt disperata, sunt pe marginea prapastiei. As fi in stare sa fac un gest extrem, numai ca sa le dovedesc ca ar fi fost mai bine sa-mi accepte dorinta, decat sa ma piarda pentru totdeauna… Nu mai inteleg lumea in care traiesc, pur si simplu.
Sunt casatorita de 22 de ani, am un copil de 21 de ani si unul de opt ani. M-am casatorit din dragoste dar cu trecerea timpului sotul meu a inceput sa consume bauturi alcoolice, devenind alcoolic. Cand spun acest lucru ma refer la faptul ca bea pe ascuns sa nu-l vad eu. Nu este violent fizic, doar verbal. La inceput nu imi era asa de greu dar cu timpul am fost eliminati din cercul de prieteni care nu-l mai suporta deoarece atunci cand bea vorbeste incoerent. Tot timpul se comporta urat cu baiatul cel mare considerand ca acesta ma sustine pe mine. Am avut intentia sa divortez dar nu am avut puterea sa fac acest lucru intrucat nu cred ca m-as descurca din punct de vedere material.
Pot spune ca intre noi nu mai exista sentimente decat de ura. Viata intima nu mai exista si dormim separat. Cu trei ani in urma m-am imprietenit cu un barbat care este mai mic cu opt ani decat mine si este si coleg de serviciu. Datorita lui am avut cateva realizari majore, am terminat o facultate, anul acesta termin masterul, am luat permis de conducere si mi-am cumparat si masina. Consider ca nu sunt o persoana puternica deoarece toata viata am reusit pentru ca au fost alaturi de mine persoane care m-au sustinut. Relatia mea cu acest barbat este mai mult de prietenie desi la inceputul relatiei imi doream din tot sufletul sa ne casatorim.
Am uitat sa va spun ca el nu este casatorit si nu a fost casatorit. I-am cunoscut parintii si sora care au devenit mai mult decat familia mea. Ma iubesc foarte mult si si-ar dori foarte mult daca eu si Vasi ne-am casatori, ei cunosc situatia mea familiala. Am fost pe la ei la inceputul relatiei noastre, cu sotul meu si cu copilul cel mic. Sotul stie doar ca este un simplu coleg de serviciu si eu sunt o buna prietena a surorii lui. Stie ca pentru mine ei sunt a doua mea familie, eu mi-am pierdut parintii acum zece ani.
Acum in mine se duce o lupta foarte grea. M-am saturat sa traiesc in minciuna si ura. De cateva ori mi-am dorit sa ma sinucid dar nu am curajul sa o fac. Nu pot renunta la prietenul meu, cred ca fara el nu as putea trai. El este balsamul sufletului meu chiar daca niciodata nu mi-a spus ca si-ar dorii sa ne casatorim dar mi-a spus ca fara mine nu ar putea trai si ca sunt singura femeie din viata lui cu care s-a inteles atat de bine, pentru ca el este o persoana foarte dificila. Ii este teama de ce vor zice cei din jurul lui, in special colegii de serviciu. Cand mergem la el acasa (ma duc totdeauna singura) suntem ca si casatoriti si toata lumea cu care ne intalnim stie ca noi suntem impreuna. Acolo el se poarta foarte frumos cu mine ca si cand suntem casatoriti. Vreau sa va spun ca pshihic nu mai pot rezista. Nu stiu ce as putea sa fac. Imi doresc sa fiu iubita, sa fiu fericita, sa am langa mine un om cu care sa-mi fie drag sa ies in societate.Nu pot sa-mi pun ordine in gandurile mele si sa pot lua o hatarare. Daca ati putea sa-mi dati un sfat v-as fi profund recunoscatoare. Va multumesc din suflet!
Am constat ca am doua personalitati, fapt pentru care viata mea e complicata. Prima personalitate ( ca sa zic asa ) este asezata, motiv pentru care vreau sa urmez exemplul familiei mele, sa ma asez la casa mea, sa am un sot, copii, totul sa decurga in liniste si pace. Am gasit un tip care indeplineste toate conditiile unui partener ideal : ma sprijina, se ocupa de casa, imi asculta problemele, este alaturi de mine, imi ofera caldura si linistea pe care o cautam. Insa aici apare cealata personalitate.
Desi suntem de un an impreuna simt ca imi lipseste viata de dinainte. Si anume, sa flirtez cu alti tipi, sa iesim in oras, sa ne simtim bine altfel de cum fac cu prietenul meu, practic sa traiesc din plin viata. Chestiile astea imi dadeau satisfactie inainte de „a ma aseza” .
Cu mine se da o lupta continua. Asa cum am zis de la inceput o parte din mine stie ca relatiile astea trecatoare, sexul si aventurile nu imi fac bine (desi imi dau senzatia de satisfactie si euforie), plus ca familia mea este religioasa si mi-a insuflat si mie acest lucru si din punct de vedere religios as pacatui. Tocmai de aceea am ales un barbat linistit care sa ma tempereze si pe mine, insa el nu stie ce se intampla in sufletul meu, ca ma lupt cu mine sa nu gresesc si sa se duca tot ce am construit pana acum, doar pentru o noapte de „fun” !
Nu stiu ma simt constransa, simt nevoia sa evadez, alteori ma simt bine ca m-am potolit si ca imi vad familia fericita ca mi-am gasit in sfarsit persoana potrivita. Trebuie sa mai speciific faptul ca prietenul de acum nu-mi ofera satisfactie pe plan sexual pentru ca sunt prima femeie din viata lui, practic este incepator. Am considerat la inceput ca nu o sa fie un impediment, dar cu timpul am constat ca imi lipsesc partidele normale de sex. I-am explicat ce nevoi am si ce trebuie sa faca, dar… niciun rezultat.
Ce sa fac? V-am zis, consider ca nu trebuie sa-mi distrug relatia si sa-l pierd pentru ca este un om extraordinar doar pentru o partida de sex, dar ma tem ca situatia se va acutiza si voi „calca” stramb fapt pentru care mi-as dezamgi familia, pe el si impicit pe mine. Sunt distrusa, nu credeam ca o sa se ajunga aici. Am nevoie urgent de un sfat. Va multumesc ! Tina
Am si eu o mica problema peste care as vrea sa trec, dar nu reusesc nici cum… M-am atasat extrem de tare de o profesoara din liceu, pot sa spun ca am facut chiar o obsesie pt ea, ma bucur enorm cand o vad si nu ma mai atrage scoala decat atunci cand am ore cu ea, imi lumineaza zilele, imi da pofta de viata si ma ajuta extrem de mult; toate acestea se intampla in lipsa mamei mele, care a plecat de acasa acum un an si jumatate. Mi-e extrem de frica ca se termina scoala si ca nu o sa o mai vad, si ca nu o sa mai am “chef de viata” fara ea… As vrea sa scap cumva de obsesia asta, dar nu reusesc… Mi-e foarte draga si ma doare cand ii sunt indiferenta, dar pt ea eu sunt doar o simpla eleva si nimic mai mult… ea stie deja tot ce simt pt ea, i-am spus cat e de importanta pt mine, dar nu prea pare sa ii pese. Nu stiu ce sa mai fac sa nu ma mai gandesc atat de mult la ea, sa-mi traiesc viata fara ea, pt ca sunt constienta ca din vara imi va fi extrem de greu. Dati-mi un sfat, va rog.
In iulie anul trecut m-am maritat. Am 27 de ani si ma consider o femeie extrem de norocoasa dat fiind faptul ca am un sot exceptional. Suntem impreuna de multi ani, 4 la numar, timp in care am trecut printr-o relatie la distanta si multe alte lucruri. Il iubesc cu tot sufletul meu si pentru nimic din lume nu as putea sa imi imaginez viata fara el.
Totusi, asa cum va spuneam, cat timp el era plecat la munca si eu ramasesem in tara, l-am inselat de mai multe ori. Prin inselat ma refer la sarut cu alti barbati (destui la numar de-a lungul timpului) si doua relatii sexuale. Puneam acest lucru pe seama faptului ca eram despartiti si aveam nevoia sa ma tina cineva in brate, sa ma atinga cineva. Din pacate pentru mine, observ ca acest lucru persista. Recent a plecat intr-o deplasare si am profitat de ocazie pentru a ma intalni cu un coleg de birou si a ma saruta cu el. Atat. A fost doar o ora si dupa ce l-am sarutat mi-am dorit sa ajung acasa.
Nu stiu de ce fac acest lucru. Cu sotul meu nu am o relatie sexuala minunata. In mare parte cred ca mi se datoreaza, simt ca mi-am pierdut interesul fata de el. Simt ca e prea linistit, prea tandru, prea domol, nu ma saruta niciodata cu pasiune, ma saruta cu dragoste si iubire. Si apreciez acest lucru, dar as vrea sa il simt langa mine cu adevarat barbat si sa „ma ia pe sus” intr-o seara.
Va dati seama ca in timp, faptul ca el e asa si eu mi-am pierdut interesul, duce la o viata sexuala aproape inexistenta. Ce sa mai spun, practic am nevoie sa beau un pahar de vin sau o bere ca sa „ma apuc de treaba”. Nu stiu ce sa fac. Nu imi doresc sa il mai insel, doar ca nu stiu cum sa fac sa vad de la el o privire zdravana si un sarut plin de pasiune. Mi-as dori sa se uite la mine asa cum o fac alti barbati: cu dorinta de a mi da hainele jos. Sunt oare un caz fara speranta?
Am avut ca diriginte un profesor de informatica foarte rigid, dur si misogin care ne-a zis ca «daca simte pe cineva ca miroase a transpiratie», atunci o sa-si bata joc de el in fata clasei. De atunci a inceput si calvarul meu pentru ca tot timpul ma stresam. Imi creasem o teama de a nu transpira si pe masura ce ma temeam mai tare cu atat transpiram mai des. Faceam dusuri zilnice, foloseam toate produsele necesare, dar cu toate astea tot ma temeam.
Acum, dupa sapte ani, am aceeasi frica.
I-am spus mamei ca ma certam cu sotul meu. Oricum nu l-a placut de la inceput… m-a sfatuit sa divortez (asta am si facut). Mai tarziu am inteles ca barbatii sunt diferiti. Am reluat relatia. Dar cand a aflat mama mea a facut o criza. Pe o parte se simte vinovata ca mi-a distrus viata, dar tot il critica pe fostul meu sot… parca vorbea de un monstru…
Am vazut raspunsul anterior si as vrea sa mai fac niste completari. Sunt o persoana normala, care arata bine si isi doreste pe cineva. Dar nu gaseste. Am incercat pe acele site-uri de intalniri, petreceri, evenimente (care, in afara de petrecerea firmei, daca nu ai intalnit un barbat sa te invite nu ai unde sa te duci), baruri (aceeasi problema, plus fumul de tigara). Poate va ganditi la unul aerisit – am incercat si din ala si am inghetat de frig. Probabil ca mai sunt dar ar trebui sa mi le pot permite.
Nici nu stiu cum sa pun problema: am 35 de ani, sunt manager intr-o companie mare, am greutatea potrivita(!). Anul asta nu am iesit cu niciun barbat. Asta, pentru ca nu am intalnit pe nimeni. Imi doresc pe cineva, dar lumea parca s-a golit de barbati. Daca fac un bilant, pot spune ca el e cel care lipseste din viata mea. Da-mi doar un sfat cum sa procedez. In sinea mea, traiesc totusi cu o nedumerire: ce se intampla?
Am terminat facultatea de psihologie in 2002 si nu am profesat deloc pana in acest moment (am lucrat in marketing si resurse umane). Am inceput o formare in psihoterapie, dar usile imi sunt inchise. Nimeni nu ma angajeaza ca psiholog, pentru ca nu am experienta, cabinet particular inca nu pot sa-mi deschid dar oricum nici pentru asta nu am experienta, sunt foarte… incurcata. Nu stiu cum ar trebui sa demarez, incotro….
Nu reusesc sa inteleg de ce nu-mi pot exprima trairile. De multe ori am experimentat acest sentiment de reprimare. De exemplu daca ma aflu la un concert si-mi place mult atmosfera, ma simt bine, totusi nu reusesc sa ma exteriorizez, chiar daca simt ca toata fiinta mea vrea sa tipe, sa sara in sus de bucurie. Sunt prizionera unui corp care gandeste mai mult decat simte. Si nu stiu ce este, teama de a fi vulnerabila, de a fi judecata de altii. Am ajuns o copie fidela a mamei.
Buna ziua. Am 36 de ani si anul trecut m-am despartit de tatal copilului meu, dupa 16 ani de convietuire. Ultimii ani au fost un chin, traiti sub teroare, dar nu am reusit sa ma despart de el din cauza fricii de a pierde copilul (care are 15 ani). Mereu ma ameninta ca nu ma va mai lasa macar sa ma apropii de el . Si pana la urma asa s-a intamplat. N-am mai rezistat pana la urma si am plecat de acasa, fara sa iau mai mult de o valiza cu haine si copilul.
Binenteles ca a fost un scandal enorm, a luat copilul la el cu tot felul de amenintari si nu am reusit nici in prezent sa ajung la o intelegere cu el. Intre timp am cunoscut un alt barbat, iar acum motivul principal (asa spune el) ca sa nu vad baiatul este ca am pe altcineva.
Ma rog, situatiea e complicata, dar ce ma preocupa cel mai mult este ca baiatul meu, cu care eram cea mai buna prietena, s-a indepartat de mine, nu-mi raspunde la telefon, nu il vad cu saptamanile si nu stiu ce sa fac. Tatal lui e foarte violent, asa a fost mereu (mai are rost za zic ca e italian?), de cate ori incerc sa ma apropii de copil ma ameninta cu moartea si ne trimite zi de zi mesaje obscene si ce e mai rau este ca eu cred ca baiatul meu traieste sub aceiasi teroare sub care am trait si eu. Dar nu recunoaste. Asa faceam si eu. Cum sa vorbesc cu el ? Ce as putea face?
