Comunitate

Locuiesc de 3 ani cu prietenul meu si cu parintii mei intr-o vila de langa Bucuresti, cu totii ne intelegem bine. Au fost la inceput diferente legate e mentalitati (prietenul meu nu si-a terminat studiile) insa in timp s-au sters. Problema cu care ma confrunt este prietenul meu, caruia ii merge mai putin bine: studii nefinalizate, stagnare la job, disproportie intre ceea ce vrea sa para si ceea ce exista (lucruri scumpe, masini). Am incercat sa discut cu el sa aflu daca e nemultumit de relatia noastra si daca avem ce sa facem. El vede doar partea materiala a lucrurilor: rate, masina etc. Nu stiu cum sa procedez sa gasim o solutie la certuri tot mai dese.

Sunt casatorita de 24 de ani si am un baiat de 16 ani. Cam la un an de la casatorie lucrurile au inceput sa scartie in familia noastra. Ani de-a randul am sperat ca lucrurile se vor schimba, dar iata ca au trecut 24 de ani si lucrurile s-au inrautatit. La un moment dat intre noi a intervenit si o alta femeie pentru care ne-a si parasit cateva luni. Eu am acceptat sa se intoarca, dar de atunci a inceput sa bea si asta seara de seara, iar de atunci distanta dintre noi doi s-a marit cu toate ca eu am sperat ca ne vom apropia, pentru ca am reusit sa trecem peste un moment dificil.
Mi-a fost teama atunci sa divortez. Azi nu stiu daca divortul e solutia cea mai buna. Poate teama de a nu ramane singura cu un copil m-a oprit atunci si ma opreste si acum mai ales ca intre timp sunt cu 10 ani mai in varsta.
Dupa nasterea copilului am renuntat la cariera mea si acum sunt in situatia ca depind material de el, cu toate ca am doua facultati. Ce ma sfatuiti sa fac? Sa divortez cu toate ca situatia e cea pe care v-am descris-o? Eu personal simt ca s-a ajuns la limita si nimic nu se mai poate schimba.
De ajutor specializat, un psiholog specializat in relatia de cuplu nici nu vrea sa auda, mai ales ca sunt foarte putine momentele in care nu bea si in care pot vorbi cat de cat cu el despre problemele noastre. Cu toate ca poate mai sunt multe de spus si ca poate ca ati mai intalnit asemenea situatie, un sfat din partea dumneavoastra mi-ar fi util. Multumesc, anticipat!

Buna ziua. Ma numesc Claudiu si am 16 ani. Dintotdeauna am fost o persoana foarte introvertita. Nu aveam curaj sa spun ca nu vreau sa fac un anumit lucru sau sa refuz pe cineva. Credeam ca daca voi fi un om bun, voi primi si eu bine in schimb dar nu a fost deloc asa.
La scoala eram foarte foarte stresat inca din prima zi de clasa I. Imi era foarte frica sa nu se supere profesoara pe mine sau parintii. Primeam foarte foarte multe teme de facut si stateam pana tarziu sa le fac, uneeori pana la 12. O uram pe invatatoarea mea pentru ca ea avea mari pretentii de la mine deoarece eram cel mai bun din clasa si pentru ca ma trimitea la multe concursuri si se supara daca nu faceam bine. Celorlalti copii nu le spunea nimic.
Tatal meu m-a inscris si la un club de tenis sa fac un sport de performanta. Acolo ma simteam la fel de stresat ca si la scoala. Tata avea pretentii mari de la mine, el voia neaparat sa ies campion. Uneori venea la antrenamente sa vada cat am progresat. Mereu ma certa si imi arata cum sa lovesc, iar antrenorul ma certa si el sa arate ca vrea sa ma invete. Cand nu era tata uneori anternorul ma lovea si ma injura de fata cu alti copii si parinti, iar eu stateam si pur si simplu nu faceam nimic. Imi venea sa explodez dar niciodata nu am aratat ca sunt neumultumit. Am tacut si am indurat mereu. La concursurile de tenis de multe ori mi se intampla sa vomit inainte de un meci, chiar si pe teren. Nu am spus asta nici parintilor nici antrenorului (care probabil mi-ar fi tras cateva palme). Colegii mei stiau dar eu incercam sa fac sa para ca nu am nimic, le spuneam ca am mancat ceva stricat sau ca am rau de masina.[…]
Cand aveam 14 ani m-am imbolnavit destul de rau. Am avut bronsita cateva luni de zile. Ma simteam foarte rau si dormeam foarte greu. Aveam si cearcane foarte mari. Colegii de clasa imi spuneau ca am o fata de mort. Si profesorii stiau ca ma simteam rau dar in continuare trageau de mine sa invat si sa merg la concursuri. M-am calificat la olimpiada nationala de chimie de la Oradea. Dupa ce m-am calificat a inceput chinul. In fiecare zi stateam 5-6 ore in laboratorul de chimie facand probleme. Profesoara nu prea statea cu mine, imi spunea din ce culegeri sa lucrez si venea sa verifice cat am lucrat.
In acelasi timp aveam si tezele cu subiect unic. Am luat note mari la matematica si geografie dar la romana am luat un 7,50. Parintii au fost suparati pe mine, fara sa inteleaga ca eu chiar nu mai pot sa fac fata si la olimpiade si la teze si la lectiile de zi cu zi. Chiar nu mai puteam. Imi venea sa ma sinucid si am inceput sa spun asta parintilor. Credeam ca ma vor intelege, dar in loc sa ma aline cumva, tot eu eram vinovat. Tata chiar ma jignea si imi spunea ca sunt un prost. „Ai casa si calculator si ai note bune si tu sa fii suparat… numai un bou ar putea sa fie suparat”.
In realitate mie nu imi pasa de toate acestea Eu nu voiam decat o viata normala. Voiam sa am si eu prieteni sau o prietena.Voiam sa ma relaxez, sa cunosc si eu alti copii, sa merg in tabere, dar parintii mei spuneau: „Pai uite, mergi la olimpiada, te-am trimis la tenis, ce mai vrei?”
Situatia s-a inrautatit foarte tare dupa ce am discutat cu profesoara de romana despre teza mea. Am fost sfatuit sa fac o contestatie, ea spunea ca oricum nu prea se rezolva. Cand au venit rezultatele imi doream sa nu ma fi nascut vreodata. Mi-au sczut nota cu 1,25 puncte pana la 6,25 (cel mai mult din judet). Parca nu mai stiam de mine. Nu stiam ce sa spun. Simteam ca s-a rupt ceva in mine, ca nu mai pot sa gandesc. Credeam ca am innebunit si nu o sa imi revin niciodata. As fi vrut sa imi tai capul pe loc sau sa ma impusc.
Stiam ca parintii mei or sa fie suparati pentru ca erau obsedati de note. Mama cand a aflat a amutit complet cand a auzit. Pur si simplu nu a mai zis nimic. Pe mine nu m-au certat foarte tare. Mai rau s-au certat intre ei. Nu prea ascultam ce spuneau cand se certau, dar se certau destul de rau si ca si cand nu as fi avut destule pe cap m-au trimis si la meditatii la romana. Eu am incercat sa spun „nu” dar nu ma mai asculta nimeni.[…]
M-am mai lasat de invatat. Am inceput sa ii urasc pe profesori, foarte tare si pe colegii mei. Mi-am dat seama ca celorlalti nu le pasa de ce spun profesorii, Eu sunt singuru prost care se ia dupa ei si de la mine mereu au avut cele mai mari pretentii. A trecut repede clasa a noua, si tot ce am facut a fost sa stau la calculator si sa invat din cand in cand. In fiecare zi imi venea sa plang si uneori plangeam ca nu am si eu o viata normala si ca nu am avut nicioda o prietena si credeam ca nu voi avea niciodata. In vacanta dintre a 9-a si a 10-a am inceput sa ies cu colegii, dar nu ieseau prea des si nu puteam sa stau mult pentru ca daca batea vantul incepea imediat sa ma doara capul. As fi vrut sa vina si fete, dar la mine in clasa sunt putine si oricum sunt foarte foarte timid.
Din toamna am inceput iar sa racesc la plamani, iar parintii mei vor sa merg la Bucuresti dar eu nu mai vreau sa fiu cobaiul medicilor. Nu stiu ce e mai bine, sa ma otravesc cu pastile sau sa fac pneumonie o data pe luna. In plus de la pastile a inceput sa ma doara si stmomacul si chiar sa am sange in scaun. Am fost o data la un medic si mi-a spus ca am fisura anala. Mi-a dat o crema si mi-a trecut sangerarea, dar stomacul tot ma durea.[…]
Gandul ca o sa ajung la faultate unde o sa fie mult mai rau si dupa aceea o sa ma angajez ma terorizeaza. Nu pot sa suport gandul ca toata viata n-am facut absolut nimic pentru mine. Niciodata nu am fost fericit. Nu am facut decat ce vor ceilalti. Sunt foarte fricos, foarte timid si nu am pe nimeni cu care sa vorbesc. Parintii nu vor sa ma inteleaga. Cred ca singurul mod in care pot sa le arat cat de mult sufar este sa ma sinucid. Atunci isi vor da seama ce simteam eu. NU MAI SUPORT. Daca viata mea va continua asa nu mai vreau sa mai merg inainte. Vreau sa mor acum. Viata mea nu a insemnat altceva decat chin, suferinta si stres.
Nu ii mai suport nici pe parintii mei care nu vor sa ma inteleaga, nu vor sa se puna in locul meu si ii urasc din tot sufletul pe profesorii care m-au torturat atata timp. Nici cu colegii nu pot vorbi. Majoritatea cred ca glumesc cand spun ca vreau sa ma sinucid. Va rog mult sa ma ajutati cu sun sfat sau cu o carte pe care sa o citesc. Imi e rusine sa merg si la spihologul scolii si nu stiu ce sa spun, ca sa nu ma considere nebun. In plus este una din profesoarele mele si ne streseaza si ea cu temele. […]
 

Buna ziua. Va scriu pt. ca nu gasesc raspunsuri la problemele mele cu care ma confrunt de ceva timp. Sunt casatorita si am un baietel. Foarte de curand am avut niste discutii foarte aprinse cu sotul meu, ajunsesem la punctul in care vroiam sa ne despartim dar ne-am dat seama ca ne iubim mult si ca nu vrem asta.
In discutiile pe care le-am avut sotul meu mi-a recunoscut ca m-a trisat de mai multe ori. Pentru ca il neglijam ..avea dreptate aici ..Mi-am recunoscut vina. Stiu ca stresul, copilul, lipsa banilor etc. m-au facut sa cam uit de el… Asta acum sa rezolvat.
DAR …Acum el imi spune ca nu simte ca traieste, ca vrea sa-si valorifice potentialul, vrea sa se distreze, sa simta ca traieste la maxim, sa se distreze cu femei, ca ele nu reprezinta nimic pt el si ca se va intoarce acasa pt ca eu sunt spciala pt. el, ca el vrea sa profite de femeile cu bani sa le suceasca mintile (sa se joace cu mintea lor) ca asta vrea sa faca pt ca asta simte.
Eu i-am spus ca nu pot accepta asa ceva. El mi-a spus ca asa suntem toti niste fraieri ca nu ne traim viata si mi-a dat exemplu actori porno care sunt casatoriti si au serviciul pe care il au.
Nu as vrea sa il pierd, il iubesc mult si ne intelegem bine dar nici nu cred ca pot sa ii accept asa ceva. M-ia propus sa fac si eu acelasi lucru ca pe el nu il deranjaza daca ma duc cu altul.
Ce sa cred ca vrea de fapt de la vita lui??? Si intrebarea mea cea mai mare este: – De ce vrem partenerul doar pentru noi si nu acceptam ca in distractiile noastre sa apara o alta persoana??? Stiu doar ca asta este o lege a firii. De ce suntem gelosi chiar daca stim ca pt partener sunem speciali, unici??? Va multumesc.

Baiatul meu care va implini curand 20 de ani este obsedat de jocuri. Nu iese din casa, nu-l pasioneaza nimic altceva, decat jocurile. Fiind in sesiune, in pauzele de invatat in loc sa se relaxeze, el se juca. Ce pot sa fac, cum sa procedez cu el, mai ales ca sta la camin, deci decide singur asupra propriilor actiuni?

Intrebarea mea ar fi una de autocunoastere. De mica am fost genul de persoana care nu duce lucrurile pana la capat, care se complica de cate ori are ocazia in diferite domenii, care incepe mii de lucruri deodata, dar termina doar cateva, care incepe lucrurile cu mult entuziasm dar rareori gaseste capatul drumului.
Sunt genul de persoana care ma cert cu mine insami, incerc sa fiu cat mai severa cu mine. De cand ma stiu fac liste in genul „to do”, dar de putine ori reusesc sa fac ce scrie pe bucata aia de hartie. Anul asta am bacul, mi-am pus in minte niste obiective frumoase, dar poate greu de atins pentru mine, o fire deseori lenesa.
Stiu ca la urmatoarea intrebare doar eu ar trebui sa stiu raspunsul, insa nu stiu cu ce sa incep, in afara acelor liste de care iti spuneam. Asadar, cum si de unde pot face rost de mai multa, mult mai multa vointa? Simt ca am nevoie de un munte de vointa, si tot n-ar fi de ajuns.
Stiu ce-mi veti spune, vointa vine din mine. Dar cum sa o gasesc? Cum sa fac ca intr-adevar gandurile sa coincida cu actiunile mele si totodata cu toata concentrarea care exista in mine si fara de care nu pot face nimic? Multumesc ca mi-ati ascultat aberatiile, Ana.

Buna ziua! Ma confrunt cu o problema foarte delicata. In urma cu cativa ani am cunoscut un barbat de care m-am indragostit. Pot spune ca este singurul barbat pe care l-am iubit si il iubesc. Amandoi suntem casatoriti. De la inceputul relatiei am hotarat ca o sa divortam si ne refacem viata impreuna. Atat eu cat si el aveam neintelegeri in familiile noastre inainte de a ne intalni. Si el ma iubeste la fel de mult cum il iubesc eu.
Din motive bine intemeiate nu am putut divorta pana acum, dar acum, cand suntem aproape de a ne implini visul, se intampla ceva cu mine. Nu mai suport sa-l stiu in preajma sotiei, nu mai suport sa stiu ca face ceva pentru ea, oricat de marunt ar fi acel gest, si din cauza asta am reactii urate fata de el. El este foarte sincer cu mine. Imi raspunde cu sinceritate la tot ce il intreb. Unele lucruri pe care le face in preajma sotiei ma fac sa inebunesc de furie sau gelozie, nici nu stiu ce sentimente ma incearca.
Din cauza asta m-a cuprins teama de a merge mai departe cu el. Mi-e teama ca nu o sa inteleg niciodata amabilitatea cu care isi va trata fosta sotie (este un barbat cu mult bun simt, educat si responsabil) si atunci o sa existe certuri si reprosuri intre noi. Nu imi dau seama din ce cauza am trairile acestea negative dar imi fac foarte mult rau. El este foarte corect fata de mine. Recunosc ca nu am avut parte de asa ceva decat de la el. Il iubesc foarte mult pe acest barbat si nu vreau sa-l pierd. Va rog sa ma ajutati cu un sfat.

Provin dintr-o familie foarte exigenta, cu reguli sricte si dure. Mama mea a fost si este o persoana foarte dura, dominanta si manipulatoare. Imi controleaza fiecare pas si decizie, ma jigneste la fiecare ocazie si imi controleaza viata. Nu am o viata privata, n-am deloc liniste, pentru ca peste tot e mama mea. Nu vreau s-o elimin din viata mea, dar am nevoie de distanta si de o viata privata. Cum as putea sa rup acesta putere dominatoare si dictatoare, pe care o are asupra mea?

Ce sa fac? Acum 4 ani si jumtate am intalnit un baiat, de fapt il stiam de din liceu si am mai fost impreuna cam 8 luni, dar eu am fost cea care a incheiat deoarece il simteam posesiv si simteam ca nu pot respira. Dupa 2 ani si ceva m-a sunat si mi-a zis la multi ani si asa am inceput acea relatie. Dupa 2 luni am apreciat foarte mult la el faptul ca a fost sincer cu mine si mi-a zis ca el era de fapt cel care s-a dat drept un alt baiat are dorea sa inceapa o relatie cu mine si ca daca vreau sa mai continui relatia dupa ceea ce mi-a povestit sau sa pun capat, el imi dacea mai mare dreptate. Eu l-am inteles deoarece incepusem sa tin la el si sa imi doresc sa continuie aceasta relatie.
[…]
Au trecut acesti ani foarte repede si au fost nemaipoment de frumosi. Acum 2 ani mi-a oferit inelul de logodna, a coincis cu data mea de nastere si cu data cand eu aveam cea mai mare emotie, sustineam examenul de licenta. Am acceptat si au fost niste momente extraordinar de frumoase si ne-am hotarat sa le spunem si cunostintelor. Eram cei mai fericiti.
Cam in acelasi timp ai lui au inceput sa ridice o casa la tara (eram in oras), de atunci el s-a schimbat si a inceput sa fie mai preocupat de ridicarea acelei case, sa fie mai distant si mai plin de probleme, se straduia sa scoata bani din orice, numai sa duca acel proiect la capat. Nu stiu ce dorea el de fapt cand mi-a oferit acel inel: sa facem cat mai repede nunta sau acel inel insemna inceputul in 2, iar nunta nu era ceva urgent.
Eu l-am considerat inceputul in 2 si mai tarziu nunta, dar el se astepta ca din acel moment sa icepem planurile, sa ma mut la el… DAR el era tot pt familia lui. Au inceput din acel moment si certurile: el mereu grabit, stresat si mereu nervos, cu gandul numai la acea casa. In ultimii 2 ani consider ca doar 6 luni cumulat au fost rasete si fericire, iar restul certuri si reprosuri si plans… deci numai rau.
[…]
Mai este o problema, de cand a inceput sa se ocupe de acea casa de la tara el face naveta, iar acest lucru pt mine ete foate obositor. La tara s-a mutat mama lui si sta singura deoarece tatal lui este marinar si mai mereu este plecat. L-am rugat sa mai stea si in oras sa mai stam si noi impreuna, dar nu m-am putut intelege cu el, era si este de neclintit, el stie una si buna : NAVETA. SI UITE ASA SCANDALURI PESTE SCANDALURI, REPROSURI, INDIFERENTA DIN PARTEA LUI SI SUFERINTA PT MINE.
Va rog sa ma ajutati cu un sfat, el inca il iubesc si nu as vrea sa se termine relatia aceasta, as dori sa stiu cum sa fac sa se scimbe un pic si sa fie mai lasator si mai intelegator, sa comunice mai mult. Va rog am mare nevoie de un sfat. Va multumsc!

Am o problema legata de frica de avion. Doresc sa plec intr-o calatorie cu avionul si sunt paralizata de frica! ce pot face? Astazi am auzit de un accident aviatic si aceasta frica s-a accentuat!

Traiesc o drama si nu stiu ce sa fac. Totul a inceput acum 3 ani jumate, cand am cunoscut marea iubire. Am inceput cu ”stangul” pot sa spun pentru ca amandoi eram implicati in alte relatii. Eu, fiind indragostita, am renuntat foarte usor la prietenul meu de pe atunci, dar iubirea mea nu a renuntat la prietena lui. Au urmat un an plin de minciuni din partea lui.Incerca sa mentina relatiile cu amandoua.
A trecut si asta cu multe lacrimi, suspine, despartiri, ierta si impacari, a renuntat la ea. Eu nu puteam renunta la el, chear daca imi gresise atat de mult, eram orbita de dragostea ce i-o purtam. Stiam ca ma iubeste, era genul de baiat ”de moda veche” care imi saruta mainile, imi oferea afectiune si ma incalzea cu dragostea lui.
Dupa 3 ani de relatie ne-am mutat impreuna la el in apartament. Amandoi ne doream un copil. Imi spunea ca atunci cand voi ramane insarcinata ne casatorim, pt.k isi dorea sa nu ma piarda niciodata. Am ramas insarcinata si de atunci totul s-a schimbat. A intrat intr-un anturaj de prieteni, pleca de acasa si se intorce foarte tarziu, a inceput sa se drogheze. Imi povesteste aventurile pe care le are cu alte femei. A ajuns la concluzea ca este tanar (are 28 de ani) si poate sa-si traiasca viata in continuare. De casatorie nici nu vrea sa auda, chiar daca puiutii nostri sunt pe drum. Cred ca eu nu mai insemn nimic pentru el. Cum sa schimb toata situatia? Ce pot sa fac?

Va rog din suflet sa ma ajutati cu un sfat, mai ales ca acum sunt in sesiune! Sunt in anul 2 la Politehnica. Problema mea este urmatoarea: imi lipseste motivatia. Mereu am fost invatata sa lupt pt a ajunge cat mai sus, am fost indemnata sa aleg varianta mai grea pt a-mi demonstra mie ca sunt capabila si pot spune ca pana anul acesta m-am descurcat chiar peste „bine”.
Lucrurile insa s-au schimbat. Inainte eram constienta de faptul ca nu-mi place ceea ce fac aici, dar puteam invata fiindca intelegeam mecanismele. Acum nici macar nu stiu ce invat, iar eu am putut niciodata „toci”. Ca sa pot retine ceva, trebuie sa inteleg. In plus, prietenul meu cel mai bun care-mi e si coleg, era mereu langa mine sa ma ajute si sa-mi explice. De curand, am amestecat prietenia cu atractia fizica sau iubirea (nici nu stiu ce e), iar acum nu mai pot invata nici cu el. CE pot face? Va multumesc pt timpul acordat!

Buna ziua,va rog sa ma ajutati, avem o problema mare in familie. Soacra mea in varsta de 68 de ani, in decurs de un an a umblat prin cabinetele a 30 de medici. In ultima vreme merge aproape zilnic la medicul de familie si de 2 ori la urgente. Isi inchipuie ca are fel si fel de boli, ba tuseste, ba se sufoca, ba nu poate manca, ba face soc anafilactic, si se linisteste numai dupa ca sta de vorba cu un medic.
Noi nu mai facem fata situatiei nici financiar nici fizic nici psihic. Sunt sigura ca exista o boala de natura psihica de acest fel, dar nu stiu cum se numeste, va rog spuneti-mi ce parere aveti. Multumesc anticipat.

Am si eu o fetita de 16 ani care de un jumatate. De an imi face mari probleme. A avut ghinionul de a se indragosti de un barbat de 28 de ani care sta in concubinaj cu o fata cu care are un copil de 5 ani. Noi cand am aflat de relatia ei am ramas socati si nu putem accepta asa ceva. Am incercat sa stau de vorba cu ea dar nu vrea sa ma inteleaga ca acest barbat nu o merita si ca el vrea doar o aventura cu ea. Cum sa procedez cu ea sa se lase de el si sa comunice cu mine si mai ales sa o aproprii de mine si sa devenim prietene?

Sunt deprimata. Dupa 2 ani de relatie cu un barbat insurat am pus capat, desi mai vorbim… ne spunem cat suferim unul dupa celalalt dar nimeni nu face nimic. Suntem despartiti din septembrie, in octombrie am plecat in Italia cu serviciul, de sarbatori am venit acs si ne-am vazut, in ultima zi pana sa plec am facut si sex. Tot incercam sa ne despartim (mai mult eu decat el) si il cert mereu, nu mai e nimic frumos, ii reprosez doar ca se culca cu sotia lui si ca nu imi da suficienta atentie. Orice face, orice lucru cat de mic il face sau nu-l face eu ii caut nod in papura si fac scandal.
Ma simt vinovata ca am cedat cand am venit acasa (acum m-am intors la munca). Mi-am promis ca voi termina cosmarul si ca vom ramane doar prieteni asa cum stabiliseram. Acum trebuie sa ma mai duc acasa pt niste examene si deja, fara sa imi dau seama, am stabilit sa petrecem o noapte impreuna… Adica imi doresc ceva, dar stiu ca constiinta imi spune sa o termin. Astazi am avut ultima discutie, i-am spus ca s-a terminat. Tot incerc sa o termin, si nu reusesc.
Relatia noastra a fost f stransa si ma simt dependenta d el, simt un gol in mine fara el. Nu pot sa imi imaginez viata fara sa stiu ceva de el, fara sa vb cu el la tel. simt un conflict imens in mine. stiu ca nu mai tb sa continui, imi fac mult rau asa… Dar nu stiu nici daca voi rezista fara sa vorbesc cu el. Deja ma gandesc ce se va intampla daca nu va mai da niciun semn? Daca nu voi mai vorbi cu el? Mi-e f greu si mi-e greu sa imi imaginez viata fara el, fara prezenta lui macar pe internet sau la tel.
Nu ma simt deloc implinita, muncesc de dimineata pana seara, n-am timp de nimic. Seara cand ajung acasa invat pt facultate deoarece sunt ultimul an la master, am examene si proiecte de facut. Pana la vara voi continua tot asa. Simt ca nu fac nimic care sa imi placa, doar munca si scoala. Mi-a pierit orice entuziasm. N-am timp de nimic, timpul simt ca ma preseaza si n-am timp sa fac tot ce imi propun. Nici macar sa stau linistita acasa, sa citesc o carte… o carte pe care ma chinui din vara sa o termin… Si orice lucru mic pe care imi doresc sa-l fac nu reusesc pt ca am de invatat mereu. Imi place pe de o parte ca sunt ocupata mereu, ca nu mai stau sa ma gandesc la el… imi mai atenueaza din ganduri. Dar faptul ca este monotonie si fac aceleasi lucruri de fiecare data imi dau o stare de depresie, de tristete. Stiu ca un raspuns din partea dvs ar fi sa imi gasesc activitati care imi fac placere, sa imi organizez mai bine timpul, dar va asigur ca sunt f bine organizata si nu pierd timpul aiurea. Sau un alt raspuns ar fi sa consult un psiholog… Am facut si lucrul acesta…

Paranoicul. Am citit pe acest site doua articole care mi-au clarificat faptul ca adesea ma incadrez printre paranoici. Asta dupa ce intr-o discutie cineva mi-a repetat acest lucru. Nici nu stiam ce reprezinta, pana acum. Dar ceea ce va solicit este sa imi spuneti cum pot diminua aceasta stare de paranoia. Este drept, ati detaliat comportamentul unui paranoic, cum trebuie sa se poarte cei din jur cu acesta. Dar va cer sa ma ajutati prin a-mi spune cum sa ma comport eu?? Cum sa incetez de a mai fi paranoica, de a face conexiuni, suspiciuni s.a.m.d. Va solicit ajutorul, pana nu e prea tarziu. Consider ca inca mai am timp sa ma schimb. Sper sa ma ajutati! Multumesc!!!

Acum 3 ani jumatate am cunoscut un baiat, eram in liceu, pana atunci ma indragosteam zilnic dar niciodata nu tinea, nu stiu ce a avut el asa special incat sa il iubesc asa nebuneste si acum. Toate bune, amandoi eram topiti unul dupa altul, dragoste mare, dupa 6 luni de relatie ne-am inceput viata sexuala amandoi, am zis ca asta va face totul perfect, ca ne vom forma amandoi, asta imi dadea incredere ca era si el ca mine.
DUPA un an au inceput problemele, parintii lui nu m placeau, apoi din ce in ce mai rau, incat si el se comporta ciudat, ma facea fraiera, proasta… se uita urat la mine, iar eu plangeam mereu, in plus vroiam un viitor dar niciunul nu il avea, nu aveam unde sta decat sa vina el la mine, imi doream mai mult, il vroiam de tot, as fi vrut sa ne casatorim, dar nu aveam cum, nu am fi avut unde sta.Atatea piedici, era din ce in ce mai rau, el desi mai incerca sa ma injoseasca, era totusi foarte bun cu mine, mi-a cumparat calculator si multe altele, doar ca eu vroiam mai mult sa ma iubeasca si prin gesturi tandre.
[…]
Nu cred ca am vazut pana acum baiat mai bun ca el, cel putin acum e in stare de orice, dar eu sunt terminata psihic, nu pot concepe ca barbatul iubit dupa mine sa se fi atins de alta, mai ales sa nu mai fiu unica din viata lui. Ce sa fac, il vreau asa mult si nu pot traii cu gandurile alea, ne iubim dar nu stiu cum sa imi revin, sa inteleg ca sunt unica in felul meu si ca va fi bine, imi inchipui ca daca ramanem imreuna daca nu va merge si eu voi ramane asa depresiva si mereu cu regretul ca as fi putut fi singura din viata lui. Ajutati-ma.

Ce ma deranjeaza cel mai mult la mine este lipsa de ambitie, parca in ultimii doi ani doar mi-am propus dar in realitate nu am facut nimic, m-am multumit sa traiesc in carapacea mea, nu mai am vointa si nu pot face nimic, vreau dar la asta se reduce tot. Sunt doi ani, patru luni si sapte zile de cand fica mea a murit. Dupa ani de incordare in care am ingrijit-o acum ma simt fara rost, nu-mi gasesc linistea, nu dorm, am hipertensiune si alte probleme de sanatate dar cel mai mult ma deranjeaza ca imi propun si nu duc nimic la bun sfarsit. Spre exemplu, vreau sa dau la Facultatea de Psihologie pt. ca simt ca asa mi-as putea gasi linistea, ajutand alti parinti care trec prin ce am trecut si eu, sa ma implic in tratarea copiilor cu handicap desi inca nu sunt pregatita sa-mi asum aceasta raspundere. Mentionez ca am facut terapie dar nu am luat niciodata antidepresive, nu cred in buline. Va multumesc pt. timpul acordat indiferent daca o sa-mi raspundeti sau nu.

Daca ar trebui sa ma descriu intr-un cuvant, m-as numi o „ratacita”. Poate nu stiu nici ce vreau nici ce pot, sau poate mi-e teama sa-mi recunosc pana si mie unele adevaruri. In urma cu 4 ani am cunoscut un barbat cu 15 ani mai mare ca mine, el fiind un cunoscut al rudelor mele. La o prima impresie nu era decat un baiat de oras, care ce-i drept nu-si arata varsta pe care o are, dar despre care nu pot sa spun ca am avut o parere tocmai buna.
Ulterior, am devenit amici, desi era o diferenta destul de mare de varsta intre noi, desi aveam perspective diferite de viata, desi era genul „golanas, vulgar si afemeiat” , pe mine m-a respectat mereu. A avut perioade bune si rele, cu pierderi si realizari, cu mine a fost deschis, sincer si atasat. M-a privit ca pe un copil si a avut mereu o parere buna despre mine, sustinandu-ma in ceea ce alegeam sa fac. Povestea se schimba in vara anului ce tocmai s-a incheiat. S-a autoinvitat intr-o seara la mine, sa-i dau niste cd-uri.
Nimic ciudat, doar nu era prima oara cand venea la mine acasa. Doar ca acum, inca de cand a ajuns avea o atitudine ciudata. Am incercat sa ma prefac ca nu inteleg, dar a continuat… tatonandu-ma si incercand sa se culce cu mine. Nu l-am lasat nici sa ma sarute, l-am respins incercand sa il calmez, sa-i vorbesc despre respectul pe care mi l-a purtat, despre faptul ca suntem amici, despre limitele unei prietenii si diferenta dintre noi. Dar n-a ascultat nimic din asta. Mi-a luat telefonul si mi-a citit mesajele, devenind destul de ofensat de cateva mesaje banale primite de la un baiat despre care el stia ca il plac de ceva timp.
Intr-un final, tinut la distanta de faptul ca mi-a sunat telefonul si-am fost nevoita sa ies sa raspund, a adormit. Da, l-am gasit dormind in patul meu. Am sperat ca glumeste… am sperat ca se trezeste si pleaca. Dar era destul de tarziu si el parea ca doarme f bine. Am stat la calculator pana tarziu, neavand unde sa dorm, locuiam intr-o garsoniera atunci. Intr-un tarziu se trezeste si ma roaga sa vin in pat ca nu-mi face nimic. Mereu am avut incredere in el, dar acum tremuram, stiam ca daca s-a ajuns aici, s-a sfarsit si cu amicitia noastra. M-am asezat in pat, cat mai departe de el. M-a luat in brate incercand sa ma mangaie si sa ma sarute. L-ma respins. A continuat cu incercari de genul pe parcursul intregii nopti dar, ceda atunci cand il rugam , uneori detul de impunator sa inceteze. M-a tinut in brate pana in zori, sarutandu-ma pe frunte si pe ochi, s-a jucat in parul meu si m-a facut sa tremur cu fiecare atingere decenta, pastrand limitele pe care le-am impus. In principiu ii respingeam orice gest, dar nu renunta… intreaga noapte transformandu-se intr-un fel de lupta obositoare.
Dimineata a plecat , sarutandu-ma pe frunte si privindu-ma ca pe o icoana. Nici n-am iesit sa il conduc, abia asteptam sa plece, ma simteam obosita , pierduta, dezamagita… Eram inca socata de intentia lui… eram constienta ca in urma acestei seri ar fi fost imposibil sa mai fim tot asa apropiati si confesori ca pana atunci. RECUNOSC , mi-a placut sa dorm in bratele lui, parca-i simt si-acum parfumul, mi-a ramas in suflet, dar e un fel de sentiment de ocrotire , cel pe care l-am simtit … nu l-am privit niciodata ca pe un potential partener si oricat de mult as tine la el…e un altfel de iubire.
Dupa acea noapte, au urmat cateva intalniri intamplatoare in care m-a evitat vizibil, nu mi-a raspuns la telefon si nici pe mesenger nu imi mai vorbea. I-am trimis cateva mesaje in care mi-am cerut scuze pentru purtarea mea usor salbatica , i-am spus ca imi doresc sa ramanem amici si ca am incredere ca tot ce stia el despre mine pana in prezent , ii va fi de folos sa imi inteleaga atitudinea. Nu mi-a raspuns. Obligatii de familie ne-a mai pus fata in fata de cateva ori, ne-am purtat ca 2 straini sau am schimbat cateva replici la obiect cand a fost nevoie. Mi-a ocolit privirea mult timp si a refuzat sa-mi raspunda la telefon , desi il cautam strict din nevoia de a nu ridica semne de intrebare in jur, atunci cand se cerea cautat. Cred ca ne-am mai vazut de maxim 5 ori (si-atunci il simteam vizibil stresat) in astea 8 luni, si-abia acum, inainte de sarbatori, a fost putin mai deschis, m-a pupat pe obraz urandu-mi sarbatori fericite.
Insa pe internet, sau la mesajele de pe telefon , fie ele si de ” la multi ani ” de ziua lui , tot nu-mi raspunde. Am incercat sa nu il agasez cu mesaje, nu vreau sa il fortez sa imi vorbeasca, dar nici n-am lasat sa treaca zilele speciale fara sa ii trimit urarile mele de bine. As vrea sa inteleaga ca nu vreau sa ii complic viata , nu ii cer nici explicatii si nici nu urmaresc sa amplific povestea asta..vreau doar sa ramana loc de „salut” intre noi, de placere, nu din obligatie.
Mi-e dor de el , ca prieten, de discutiile noastre, de glumele si copilariile pe care mi le incuraja… dar sunt constienta ca firul s-a rupt si nimic nu mai e cum a fost. E stanjenitoare situatia… dar mi-e greu sa ne intalnim, sa ne salutam si sa trec mai departe pe drum…. Poate daca nu as fi stiut ca inca imi poarta de grija subtil, din umbra, poate daca nu s-ar mai supara atunci cand cineva ar comenta ceva la adresa mea, poate daca nu ar face pentru mine tot ce facea si pana acum, cu exceptia faptului ca mie nu imi mai vorbeste decat destul de rar si-atunci cand e inevitabil… as crede ca a urmarit doar sa se culce cu mine si doar atat. Dar, tinand cont de atatea, tind sa cred ca e stanjenit de situatia creata, ofensat de refuz, confuz si orgolios… si considera ca indepartandu-se ma pedepseste… Asta e perspectiva mea, poate prea subiectiva…
Cum as putea sa il recastig ca prieten?