Sotul meu a murit luna trecuta. Avea 30 ani. Eram impreuna de 11 ani, insa ne casatorisem anul trecut. Vreau sa va spun ca pentru mine viata nu mai are rost, simt ca am murit odata cu el. Il iubeam si il iubesc ennorm. El era ratiunea mea de a trai. Pur si simplu imi doresc sa mor si eu cu speranta ca voi fi mai repede cu el dincolo. Nu am de gand sa-mi iau viata, sub nici o forma, insa va spun sincer ca pentru mine viata e un chin. Simt ca innebunesc de durere. Am inceput sa-i invidiez pe ceilalti pentru fericirea lor, nu suport sa se rada pe langa mine, nu mai sunt eu cea de dinainte. Ajutati-ma va rog! Nu stiu ce sa fac. Sunt disperata. Mentionez ca nu voi mai iubi niciodata vreun barbat. Pentru mine viata a luat sfarsit, chiar daca „traiesc”. Nu accept ideea ca nu-l voi mai vedea niciodata. Innebunesc la gandul asta!Va multumesc!
Buna ziua! Va rog frumos sa ma ajutati cu un sfat, caci ma confrunt cu o problema cu care nu m-am mai intalnit si mi-e tare greu. Am un prieten, ne stim de aproape 5 luni de zile. In tot acest timp insa nu am reusit sa ne cunoastem suficient, pentru ca eu sunt studenta in orasul in care locuieste.
Dupa ce ne-am indragostit, eu a trebuit sa ma intorc in orasul meu, pentru ca terminasem anul universitar. Au fost doar cateva intalniri scurte pe parcursul vacantei, plus telefoane zilnice si mail-uri, dar acum am revenit pentru a-mi relua cursurile. Totul parea bine si frumos, el se comporta exemplar si este ce-mi doresc. Imi place si caut stabilitatea. De cateva zile insa, ne macina o problema. Cand ajungem in pat amandoi, el pare sa se inhibe, desi initial este „pornit” si dornic, la un momentdat se opreste, nu mai este excitat, se enerveaza.
La inceput mi-a spus ca simte ca „are emotii”… ca e ceva nou pentru el, nu inceta sa imi faca complimente, sa-mi admire corpul etc. Am crezut ca vor trece. Acum insa i se intampla in continuare la fel. Aseara mi-a spus ca ma simte absenta, ca nu am initiativa. Intr-adevar, de felul meu nu sunt o persoana indrazneata, si nu ma exteriorizez sonor sau mai stiu eu cum in timpul actului sexual, insa imi place sa fac dragoste si ma bucur de ea. Am incercat sa ii arat si lui asta, desi nu ma caracterizeaza, am crezut ca pot sa il ajut, dar inutil.
Mi-e tare greu, pentru ca tin mult la el si problema asta este foarte suparatoare. Il vad lezat, frustrat, nervos, nu intelege ce i se intampla si nu stim care este cauza acestei probleme. Va rog mult sa ma ajutati! Eu nu credeam ca ma voi confrunta cu astfel de probleme, insa se pare ca acum chiar am nevoie de o parere de specialitate. Va multumesc!
Buna ziua. Va cer sfatul intr-o problema care imi depaseste puterea de intelegere si pe care nu stiu cum sa o mai rezolv. Am 35 de ani si sunt casatorita de opt ani, dar cu sotul meu sunt impreuna de 15 ani. Relatia noastra a fost frumoasa mult timp, dar in ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Nasterea baietelului nostru, care are acum 5 ani, a coincis cu schimbarea locului de munca pentru sotul meu. Daca pana in acest moment ne intelegeam oarecum bine – in sensul ca eu lucram, ma ocupam de casa, facturi, iar el mergea la serviciu, iar in timpul liber iesea cu prietenii in oras – dupa aceea lucrurile nu au mai fost la fel .
Eu mi-am petrecut timpul cu baiatul – am stat acasa pana a facut 3 ani – iar sotul meu si-a creat o viata paralela: iesea cu colegii , in oras sau chiar in afara orasului, la petreceri, concerte, meciuri de fotabal , la iarba verde… Avea tot felul de relatii virtuale, cu diverse femei, pe internet, ba chiar flirturi mai mult sau mai putin inocente, cu colegele de serviciu. Am aflat toate aceste lucruri la inceputul anului trecut, chiar din calculatorul nostru de acasa , unde sotul meu pastra fotografii de la toate aceste escapade.
M-au durut enorm miciunile lui, mai ales ca sotul meu a fost singurul barbat din viata mea pana acum . Am incercat sa-l iert pentru toate miciunile , sa merg mai departe, dar el nu s-a considerat vinovat de nimic, argumentul suprem fiind ca nu m-a inselat niciodata . In consecinta , nu isi va schimba comportamentul, pentru ca nu a gresit cu nimic . Daca eu vreau sa-mi petrec timpul mai mult acasa – nu sunt o fire prea sociabila- lui ii place sa se distreze, si nu-l pot opri.
Dupa 6-7 luni de suferinta si dezorientare , am decis sa divortez . I-am spus sotului meu asta , si de atunci nu mai am liniste. Au urmat saptamani de certuri si scandaluri, mereu santajandu-ma ca se va sinucide daca il parasesc. A plecat chiar din oras 3 zile , lasandu-mi un bilet de adio , si inchizandu-si telefonul , trei zile in care eu nu am fost om. Am aflat apoi ca a fost cu colegii la munte… Pentru ca nu mai suportam atmosfera din casa , i-am cerut sa se mute, familia lui avand posibilitatea sa-i ofere o camera unde sa stea .
Dupa 2 luni de certuri a acceptat sa plece, dar a fost tot mai rau: a inceput sa bea, sa se drogheze, s-a taiat cu cutitul pe maini, totul -spune el- din vina mea. Eu nu-l mai iubesc, nu mai pot … Tin la el ca la un prieten , ca la un frate, ma doare ca sufera, dar am obosit . Vreau sa divortez , sa se termine totul , sa-mi pot gasi linistea. Dar el continua sa ma sune, vine pe la baiat uneori, si mereu imi spune la fel: ca in momentul in care voi depune actele, el se omoara.
Ca doar eu sunt vinovata, pentru ca nu l-am putut ierta , ca eu l-am impins de langa mine pentru ca i-am acordat prea multa atentie copilului si lui nu , ca eu sunt cea care am distrus familia si o sa-mi para rau . Va rog , spuneti-mi ce sa fac !Sotul meu s-a izolat de prieteni, de restul familiei lui, nu vrea sa-l ajute nimeni, iar eu nu mai stiu ce sa fac. Ma tem ca intr-un moment de nebunie isi va face rau cu adevarat, iar eu nu-mi pot creste copilul cu vinovatia asta in suflet .
Nu stiu ce se intampla cu mine… De la o vreme am o stare pe care nu pot prea bine sa o explic. Nu am spirit de initiativa desi imi doresc sa fac multe lucruri frumoase. Dar ma simt dezamagita foarte repede. Daca nu as avea scoala, unde trebuie sa merg si sa trebuie sa fac anumite lucruri, eu singura nu sunt capabila sa fac nimic. In timpul meu liber stau si pierd timpul aiurea, in casa deobicei, gandindu-ma la multe lucruri care ma nemultumesc si punandu-mi mereu intrebarea „de ce?” „de ce s-a intamplat asa si nu altfel?” cand ies cu prietenii rad, glumesc, dar cand intru in casa, iarasi intru in starea mea,devin apatica nu ma pot decide de cele mai multe ori cu privire la multe lucruri banale sau importante. Am insomnii. Adorm la ore tarzii, mereu ma gandesc la multe lucruri care nu-mi dau pace. Nu-mi face bine acest lucru, dar nu pot sa nu ma gandesc si sa nu-mi pun o mie de intrebari. Simt o senzatie de regret, de teama, de anxietate, de fuga, de nemultumire, de tristete, de vina, de… Mai multe… Un amalgam de senzatii pe care nu le pot descrie asa usor. Dar concluzia este ca am o senzatie de disconfort si nu pot sa ies din ea complet, dureaza de ceva vreme si nu e prima oara cand trec prin asa ceva si nu-mi face deloc bine. Ma simt obosita desi nu fac nici un efort fizic, si cateodata am dureri in piept si la stomac. De ce am starile acestea? Ce se intampla cu mine???
Buna ziua! Am 18 ani si sunt pe clasa a XII-a,un an decisiv in ceea ce priveste viitorul meu. De cativa ani ma atrage psihologia pentru ca sunt fascinata de mintea/comportamentul uman. In aceeasi masura as vrea sa am un loc de munca relativ stabil din punct de vedere financiar, care sa presupuna cat mai mult contactul cu oameni de toate felurile.
M’am decis sa dau la facultatea de psihologie insa nu ma pot hotari asupra unei specializari (psihologie, psihopedagogie speciala sau pedagogie). M’ar ajuta enorm sa aflu parerea unui „practicant” a oricarei arii a psihologiei asupra muncii propriu-zise, a satisfactiilor de orice fel si, in fine, a viitorului individual al specializarilor disponibile.
Tin sa mentionez ca in urma testelor de cariera RIASEC care mi’au fost interpretate, am fost „diagnosticata” cu o „predominanta” social-artistica-investigativa(SAI), sunt empatica (inteligenta interpersonala), rabdatoare si o buna ascultatoare, ma intereseaza si cred foarte mult in potentialul/progresul unui individ din punct de vedere psihic. Va multumesc!
Buna ziua. Ma numesc Catalina, am 24 de ani si ma aflu in dilema de a nu sti incotro s-o apuc pe drumul profesional. De fapt, nu e vorba despre o dilema, cat mai ales de incapacitatea de a ma hotari sau de a sti macar ce vreau sa fac pe mai departe in viata.
Am terminat lb straine, sectia traducatori, dar am descoperit ca interpretariatul nu e deloc pt mine, iar traducerile, oricat de mult mi-ar placea, nu-mi pot oferi o stabilitate materiala ( pe principiul luna asta sunt bani, luna viitoare mor de foame):) Fac un master acum, dar sunt total deziluzionata de el, pt ca nu vad aplicabilitatea cunostintelor pe care le obtin aici.Mi se pare inutil, poate util doar prin prisma faptului ca o sa am inca o foaie pe care sa o adaug la cv. atata tot.
Nu stiu cum sa procedez: sa renunt la postul de functionar pe care-l am acum si care, in afara de bani, nu ma motiveaza cu nimic altceva, si sa incerc cu totul altceva, sa ma avant in neant, sau sa stau cuminte in banca mea si sa incerc ceva…dupa ce se mai potoleste criza (da, criza!) 🙂 Cum ar trebui sa abordez aceasta ….lipsa de autocunoastere in ceea ce priveste profesia? cum sa-mi aleg ceva care sa ma implineasca? Ca sa nu ma transform intr-un om uracios, care doar castiga niste bani si…atat? O sugestie, o idee, ceva m-ar ajuta. Multumesc si va doresc o saptamana in care sa va simtiti bine.
Reechilibrare. Impamantare. Protectia Fiintei. In cursul acestui seminar veti putea experimenta ceea ce Jean Louis Fargier a numit Bio Music 6.1 Acesta este un procedeu revolutionar de armonizare a corpului fizic cu nivelurile sale subtile: mental, emotional, energetic si actioneaza prin cresterea coerentei vibrationale la nivel celular. In esenta Bio Music este un mod de a codifica informatia prin intermediul muzicii, iar procesul actioneaza pentru revitalizarea ansamblului corp/minte.
Ne-am obisnuit sa credem ca doar femeile se aduna pentru a se confesa si sustine. Cand barbatii se strang impreuna, fie beau o bere (sau mai multe) fie baga un fotbal ori un sport in care te descarci inclusiv injurand, fie fac politica… Despre ei, despre ce-i doare cu adevarat, despre greutatile si ranile lor sufletesti nu vorbesc niciodata.
Autismul sau categoria larga a tulburarilor pervazive de dezvoltare asociate (spectrul de tulburari autiste) este o tulburare care afecteaza intreaga sfera a functionarii individului si a familiei acestuia si are un impact major asupra evolutiei. Astfel, este esentiala o identificare, evaluare si un management corespunzator si timpuriu al unor astfel de probleme. Alaturi de partenerii din tara si strainatate, ne dorim sa aducem impreuna factorii de decizie implicati in educarea copiilor cu tulburare de spectru austist.
Asociatia de Consiliere Psihologica din Bucuresti este o asociatie profesionala acreditata de catre Colegiul Psihologilor din Romania pentru a realiza formarea psihologilor in consiliere psihologica (cu orientare psihodinamica). Programa de formare cuprinde (pentru prima treapta numita consilier sub supervizare) un numar de 250 de ore de cursuri teoretice si aplicative si un numar de minim 75 ore de psihoterapie personala cu un membru formator al Asociatiei. Un nou curs pentru psihologi sau studenti in ultimul an la Psihologie va incepe in decembrie 2009.
Agenda Conferintei cuprinde doua sectiuni (sustinerea de workshop-uri si comunicari pentru lucrari stiintifice), completate de doua evenimente conexe (preconferinta si postconferinta). Pentru conducerea workshop-urilor din cadrul conferintei au conf irmat participarea experti recunoscuti la nivel international (psihoterapeuti si supervizori) precum Bill Cornell (TSTA-UK, trainer in body-centred psychotherapy), Roger Day (PTSTA-UK), Brigitta Heiller (TSTA-UK) si Hél¨ne Cadot (PTSTA-Franta, trainer si supervizor in Psihoterapie Integrativa).
Formator: Daniel David – profesor universitar la Universitatea Babes Bolyai din Cluj, Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, psihoterapeut formator si supervizor in psihoterapie cognitiv – comportamentala si rational- emotiva, director a numeroase proiecte in domeniul psihoterapiei si psihologiei, conducator a numeroase workshopuri in tara si strainatate, presedinte al Asociatiei de Psihoterapii Cognitive si Comportamentale din Romania, presedinte al International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health, presedinte al Colegiului Psihologilor din Romania – filiala Cluj, membru in numeroase asociatii profesionale din tara si strainatate, autorul mai multor carti si manuale in domeniul psihoterapiei si psihologiei.
Prin practica yoga poti beneficia de: ameliorarea, vindecarea bolilor si disfunctiilor corpului, diminuarea stresului si a anxietatii, cresterea imunitatii si a calitatii somnului, greutate ideala si tinuta eleganta, eliberare de dependente, energizare si reintinerire, dezvoltarea capacitatilor si aptitudinilor personale, o mai buna relationare, cresterea bucuriei interioare si a poftei de viata.
Formarea in coaching „Coaching for now“ integreaza echilibrat notiuni de teorie si practica efectiva din mai multe zone de dezvoltare personala si se centreaza pe exersarea abilitatilor de coach intr-un mediu de lucru experiential care sustine si accelereaza asimilarea conceptelor si capacitatilor necesare lucrului centrat pe client.
Buna ziua. Sunt absolventa a facultatii de Sociologie si Psihologie. As vrea sa deschid un cabinet psihologic (psihologia transporturilor, muncii), dar sunt inca la faza de idee din cauza ca am o multime de nelamuri:
1. Faptul ca specializarea mea este Psihopedagogie Speciala impiedica cu ceva acest demers?
2. Nu am participat la nicio manifestare stiintifica si nu am mai avut legatura cu acest domeniu de la absolvire(2008).
3. Cat de complicat este sa obtii atestatul de libera practica si aproximativ cat dureaza toata tarasenia?
P.S. Nu stiu daca raspundeti la genul asta de intrebari, dar am incercat… Oricum eu va urmaresc cu mult interes si va doresc sa ‘cresteti’ frumos in continuare!
Sunt intr-o mare ceata. Am fost 3 ani cu un baiat, ne-am iubit orbeste, toate bune pana ce el s-a lasat influentat de parintii lui si a inceput sa imi spuna cuvinte urate, ca sunt o fraiera, proasta, ca nu sunt in stare de nimic in viata, ca am o iubire prea sufocanta. Si daca nu imi convenea ceva spunea „gaseste-ti pe altul”. Dar in acest timp au fost si bune. El m-a ajutat financiar foarte mult, a avut momente in care ma iubea iar enorm, deci oscila intre 2 stari, eu l-am iubit in tot acest timp la maxim, m-am schimbat pentru el, eram o persoana vesela, el m-a facut sa vad viata urata si sa nu o mai vad roz, sa nu mai am prieteni, el fiind un tip mai tacut, mai cuminte. In ultimul timp cu parintii lui am avut mari certuri, m-au dat si afara, el a venit cu mine, nu am ce reprosa la asta. Dar prea multe, acum de 2 luni ne-am despartit si am gasit pe alt baiat care este foarte vesel, ma face mereu sa zambesc si fara sa vreau am pus suflet, iar fostul, ma suna non stop aproape, plange la telefon, spune ca nu poate trai fara mine. Ne-am vazut, la fel a plans, se vede ca e terminat, dar sentimentele mele pentru el acum s-au cam dus. De fapt treptat se tot duceau, si zilele trecute i-am zis fostului ca sa mai incercam si l-am lasat pe actualul, dar m-am vazut cu el si mi-am dat seama ca nu ma mai leaga sentimente, poate doar mila si recunostinta, si sunt intr-o ceata de numai stiu nici eu. Cu cel de 2 luni m-am vazut pentru a clarifica lucrurile si a ne desparti frumos, doar ca nu am reusit. Pana si acesta a inceput sa planga, si mi-am dat seama ca ma simt foarte bine cu el, ma face sa zambesc indiferent de cat de suparata as fi si este ca mine vesel, vede viata frumoasa, doar ca acum nici eu nu stiu cu cine sunt, si nu stiu incotro sa merg. Stiu ca e complicata povestea 🙁 si foarte dureroasa pentru mine, cu cel de 3 ani am stabilitate dar nu sunt dispusa sa traiesc iar ca o piedica pentru toti, sa ma urasca ai lui, iar el sa se lase iar influentat. As ramane cu el doar ca am fost 3 ani si mi-e frica de ceva nou, dar nu pot. Ce sa fac?
Buna ziua. Am o fetita de 2 ani care, cind ajunge intre copii sau incearca un adult sa se apropie de ea, loveste, zgirie, musca. Am incercat sa-i explic ca nu e voie dar orice fac tot aceasi reactie are. Acasa nu vede violenta, dar afara cind era mai mica veneau copii mai mari care ii luau jucariile cu forta. Alta problema pe care o avem: orice vreau sa fac sau sa o rog sa faca raspunsul este NU NU NU. Poate imi dati un sfat cum sa o abordez in aceste situatii.
Am 17 ani si pot sa spun ca am anumite probleme de socializare, pur si simplu cand sunt intr-un grup sau cand sunt cu prietenul meu ori tac ori incercand sa fiu si eu ca ceilalti spun anumite lucruri si apoi am gandesc cum am putut sa spun asta… Cu prietenele mele si in general cu persoanele apropiate nu sunt asa, as vrea foarte mult sa trec peste asta, nu stiu ce sa fac, in general am o cultura generala foarte buna, am medii destul de bune la scoala dar… Ceilalti nu ma vad asa. Ma vad ca fiind ceva de genul Barbie „papusica de plastic” eu stiu ca nu sunt asa, nu am fost niciodata, chiar am fost maturizata mult prea devreme deoarece nu am avut o copilarie fiind mai mereu singura. Eu stiu ca nu sunt asa cum cred ceilalti dar in preajma lor chiar nu pot sa trec peste toate si sa ma comport normal, firesc… As vrea ca si ceilalti sa ma vada asa cum sunt eu in realitate, e trist cand vezi ca parerea ce o au ceilalti despre tine nu e nici pe departe cea reala…
Buna ziua. Va cer sfatul intr-o problema care imi depaseste puterea de intelegere si pe care nu stiu cum sa o mai rezolv. Am 35 de ani si sunt casatorita de opt ani, dar cu sotul meu sunt impreuna de 15 ani. Relatia noastra a fost frumoasa mult timp, dar in ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Nasterea baietelului nostru, care are acum 5 ani, a coincis cu schimbarea locului de munca pentru sotul meu. Daca pana in acest moment ne intelegeam oarecum bine – in sensul ca eu lucram , ma ocupam de casa , facturi , iar el mergea la serviciu , iar in timpul liber iesea cu prietenii in oras- dupa aceea lucrurile nu au mai fost la fel . Eu mi-am petrecut timpul cu baiatul – am stat acasa pana a facut 3 ani – iar sotul meu si-a creat o viata paralela: iesea cu colegii , in oras sau chiar in afara orasului, la petreceri, concerte, meciuri de fotabal , la iarba verde… Avea tot felul de relatii virtuale, cu diverse femei, pe internet, ba chiar flirturi mai mult sau mai putin inocente, cu colegele de serviciu. Am aflat toate aceste lucruri la inceputul anului trecut, chiar din calculatorul nostru de acasa , unde sotul meu pastra fotografii de la toate aceste escapade . M-au durut enorm miciunile lui, mai ales ca sotul meu a fost singurul barbat din viata mea pana acum . Am incercat sa-l iert pentru toate miciunile , sa merg mai departe , dar el nu s-a considerat vinovat de nimic, argumentul suprem fiind ca nu m-a inselat niciodata . In consecinta , nu isi va schimba comportamentul, pentru ca nu a gresit cu nimic . Daca eu vreau sa-mi petrec timpul mai mult acasa – nu sunt o fire prea sociabila- lui ii place sa se distreze, si nu-l pot opri. Dupa 6-7 luni de suferinta si dezorientare , am decis sa divortez . I-am spus sotului meu asta , si de atunci nu mai am liniste. Au urmat saptamani de certuri si scandaluri, mereu santajandu-ma ca se va sinucide daca il parasesc. A plecat chiar din oras 3 zile , lasandu-mi un bilet de adio , si inchizandu-si telefonul , trei zile in care eu nu am fost om. Am aflat apoi ca a fost cu colegii la munte… Pentru ca nu mai suportam atmosfera din casa , i-am cerut sa se mute, familia lui avand posibilitatea sa-i ofere o camera unde sa stea . Dupa 2 luni de certuri a acceptat sa plece, dar a fost tot mai rau: a inceput sa bea, sa se drogheze, s-a taiat cu cutitul pe maini, totul -spune el- din vina mea. Eu nu-l mai iubesc , nu mai pot … Tin la el ca la un prieten , ca la un frate, ma doare ca sufera, dar am obosit . Vreau sa divortez , sa se termine totul , sa-mi pot gasi linistea . Dar el continua sa ma sune , vine pe la baiat uneori , si mereu imi spune la fel : ca in momentul in care voi depune actele , el se omoara . Ca doar eu sunt vinovata, pentru ca nu l-am putut ierta , ca eu l-am impins de langa mine pentru ca i-am acordat prea multa atentie copilului si lui nu , ca eu sunt cea care am distrus familia si o sa-mi para rau . Va rog , spuneti-mi ce sa fac !Sotul meu s-a izolat de prieteni , de restul familiei lui , nu vrea sa-l ajute nimeni , iar eu nu mai stiu ce sa fac . Ma tem ca intr-un moment de nebunie isi va face rau cu adevarat , iar eu nu-mi pot creste copilul cu vinovatia asta in suflet .
Buna ziua! Am o problema si un raspuns de la un specialist cred ca ma va ajuta. Acum 3 ani de zile am cunoscut un tip care este cu un an mai mic decat mine. La momentul respectiv am considerat ca este inca imatur si incapabil de a avea o relatie stabila. Timpul a trecut, el a continuat sa ma caute. Am realizat in tot acest timp ca el este de fapt jumatatea mea.De fapt am simtit mai mult acest lucru. Este un om formidabil, are exact ce am cautat. Este foarte matur, cu suficienta deschidere si intelepciune. Alaturi de el ma simt eu, nu am retineri, cu alte cuvinte ma simt implinita. Insa exista o problema. Simt ca atractia fizica nu exista. Lucrul acesta ma deprima si imi da de gandit. Repet, el este omul pe care il caut, dar cum sa fac sa apara aceasta atractie care pana la urma are rolul ei bine meritat intr-o realtie stabila? Ce ar trebui sa fac? Exista vreo solutie? Va rog sa-mi raspundeti, am mare nevoie de ajutor Multumesc! O zi buna!
Cum il pot face pe sotul meu sa renunte la alcool? Are 28 ani si vrem sa facem si un copil, dar imi e frica. Nu stiu daca merita sa fac un copil cu un om alcoolic. Nu stiu ce sa fac. Cred ca sunt si eu codependenta si astfel ii intretin problema. Il iubesc f mult. Suntem de 8 ani impreuna si are problema asta de mult timp trecand prin diverse faze. Multumesc anticipat si v-as ruga sa NU-MI APARA NUMELE LA DESTINATAR
Sunt mereu nemultumita… Indiferent de ce realizez, entuziasmul tine doar pe moment. In rest, in marea majoritate a timpului am impresia ca ar trebui sa fiu mai mult decat sunt, ca nu am suficiente realizari profesionale, ca nu sunt suficient de frumoasa etc. Realizez la nivel constient ca nu-mi lipseste nimic si totusi… Imi doresc tare mult sa pot vedea partea buna a lucrurilor mereu si sa ma bucur de ce am, cunosc aceasta teorie, dar nu reusesc s-o aplic decat rare ori. Ma puteti ajuta? Multumesc
Stau cu o fata de 6 luni. Ea are 15 ani. Ne iubim mult. Cel putin asa cred eu. De fiecare data cand o invit acasa la mine sa-mi cunoasca parintii, da diferite motive ca sa nu vina. Si mi-a spus ca nu se simte pregatita. Parintii mei vor s-o cunoasca. Asta nu conteaza. Ce conteaza e ca nu stiu… Eu am vorbit si despre sex cu ea. E foarte deschisa. Am o impresie ca i-ar fi frica ca i-as face ceva. Dar i-am promis ca eu nu fac nimic pana cand nu se simte ea pregatita. De o vreme ne tot certam. Eu nu sunt genul sa iasa cu gasca si ea vrea numai asa. Ne-am vazut numai noi 2. Asta e bine. Dar ce as putea face cu gelozia mea? Ea are ff multi prieteni apropiati baieti si sunt ff gelos cand vine vorba de cineva. Var rog mult dati-mi un sfat pentru ca nu vreau sa o pierd.
