Imi pare rau ca va deranjez din nou. Sunt din Braila si acum ceva timp va spuneam ca am fost diagnosticata in 2005 cu tulburare depresiva majora si ca relatia cu familia, mama mai ales, e dezastruoasa. Mi-ati trimis un e-mail, m-ati incurajat. Va multumesc. Dar as vrea sa stiu daca mai am vreo sansa sa primesc un raspuns real. Cum as putea sa cunosc si o alta opinie cu privire la boala asta, la starea mea si mai ales, daca acum, la 30 de ani, ma pot inscrie in programe de dezvoltare personala, in programe care sa ma ajute sa redevin ca persoana? Va multumesc, Rina
Va adresez rugamintea de a-mi da un sfat, deoarece sunt intr-o situatie foarte grea, din care nu vad nici o cale de iesire. Am 36 de ani, sunt casatorita de 16 ani si am doi copii. Sotul meu a fost primul si singurul barbat din viata mea, ne-am casatorit de tineri si l-am iubit cat de tare poate iubi un om. De-a lungul casniciei noastre insa, el nu s-a purtat tocmai corect cu mine. Fiind o fire foarte sociabila, spre deosebire de mine care sunt mai retrasa, mai timida, el si-a trait viata inconjurat mereu de prieteni, la petreceri, cluburi, pe stadioane sau alte asemenea locuri. Pentru ca eu nu ma simteam mereu in largul meu sa-l insotesc, a inceput sa se duca singur, la inceput mai rar, apoi din ce in ce mai des, mintindu-ma cand i se parea ca nu imi convine situatia.
Lucrurile au mers asa cativa ani, eu iertandu-l de fiecare data, pentru ca il iubeam foarte mult. Dupa aparitia copiilor am crezut ca se va potoli, dar nu a fost asa, chiar dimpotriva. S-a mutat intr-o camera separata, pretextand ca cel mic nu il lasa sa doarma noaptea, dar nici cand baiatul a crescut nu a mai vrut sa stam impreuna. Se purta din ce in ce mai distant cu mine si copiii si cautandu-i in telefon am gasit mesaje cu un continut extrem de erotic, explicit, de la diverse… domnisoare, iar in calculator am gasit poze facute in oras, si in afara lui, insotit de grupuri de prieteni si prietene, iesiri de care nu aveam habar.
Incercand sa vorbesc cu el, mi-a spus doar ca nu m-a inselat fizic, ca sunt simple flirturi deoarece eu m-am distantat de el, si ca lui ii place sa-si traiasca viata nu sa stea inchis in casa cu mine. Desi m-a durut tot ce mi-a spus si ce am vazut in telefon si calculator, am incercat sa depasesc totul si sa imi refac casnicia. Dar el se comporta la fel si mi-a spus ca nu avem ce discuta pentru ca nu a facut nimic rau. Dupa 3 luni de zile de incercari repetate de a ma apropia de el, am inteles ca nu se mai poate face nimic si m-am resemnat. Am suferit cumplit un timp, apoi am incercat sa imi fac planuri de viitor, si sa ma gandesc serios la divort. Intre timp, m-am apropiat sufleteste de un coleg de serviciu cu care vorbeam mult la birou – avusese si el o relatie ce se terminase prost si incercam sa ne ridicam moralul unul altuia.
Cand i-am spus insa sotului meu ca vreau sa divortam, s-a schimbat total. A devenit extrem de deprimat, plange – nu l-am vazut plangand decat la moartea bunicii lui – si ma ameninta ca se va sinucide daca ma pierde pe mine si pe copii, pentru ca acum a inteles ca ne iubeste si nu poate trai fara noi. S-a schimbat mult, nu prea mai iese din casa, se poarta frumos cu noi, dar… eu nu-l mai iubesc. Mi-e mila de el ca sufera, ma simt extrem de vinovata ca nu-l mai iubesc, ma simt un om rau ca renunt la 16 ani din viata, dar nu stiu cum sa fac altfel.
Incep sa am sentimente fata de omul care m-a ajutat sa depasesc situatia asta, el la fel, dar nu vrem sa incepem nimic pana cand situatia in casnicia mea nu va fi clara. Familia ma indeamna sa ma impac cu sotul meu, pentru copii, pentru situatia materiala, pentru ca el sufera, dar eu nu-l mai iubesc, decat poate ca pe un frate sau un prieten bun. L-am iertat pentru cat m-a ranit, dar nu-l mai vreau si nu stiu cum sa-l fac sa inteleaga asta. Ma tem ca va avea o reactie violenta, nu asupra mea sau a copiilor, ci asupra lui insusi. Ma acuza ca vreau sa-l dau afara din familia noastra pentru un alt barbat si ma simt un om rau pentru ca il fac sa creada asta, caci cu celalat nu am nici o relatie inca, doar vorbim foarte mult, fara a ne cere unul altuia ceva inca.
Va rog, ajutati-ma cu un sfat. Cum sa-l fac sa inteleaga ca relatia noastra nu va mai fi ce a fost, cum sa fac sa-mi gasesc linistea si sa nu ma mai doara suferinta lui, sa ma tem mereu ca isi va face rau daca il parasesc?
Am citit multe materiale despre autism merg si la un curs la Bacau tinut de dl. Mitasov (am un baietel cu sindrom Down de 1 an si 3 luni) si ma confrunt acum cu o dilema. Fetita de 3 ani si 3 luni, a inceput sa vorbeasca destul de greu. In urma cu 2-3 luni, dupa ce am dat-o la gradinita. La gradinita nu vrea sa comunice cu educatoarele, sta linistita si face doar ceea ce i se spune, se tine sa nu faca pipi pana o duce cineva la baie. Acasa comunicam bine, mancarurile preferate la papa singura cu lingurita, se imbraca -dezbraca, cere tot ce are nevoie, spune poezii. Ce ma ingrijoreaza este ca nu foloseste cuvantul „da” si foloseste des ecolalia, repeta intrebarea adresata, nu foloseste persoana 1-isi spune Alexuca (ex. „Alexuca vrea cadou, apa etc”.). Daca o intreaba un necunoscut ceva tace malc, nu se joaca cu toti copiii… Are preferinte. In rest se joaca singura cu papusi, are calculator micut si invata alfabetul, numara… Este un copil cuminte si executa sarcinile date. Luna aceasta am retras-o de la gradinita deoarece racea foarte des si facea otite. Va rog sa ma ajutati cu un sfat. Am fost la pediatru, psiholog… Mi s-a spus ca este bine, doar ca este un copil mai sensibil si socializeaza mai greu. Totusi pe mine ma nelinistesc ecolaliile (stiu ca un copil mic asa invata sa vorbeasca, dar ea are peste 3 ani, uneori imi spun ca are o intarziere si de aceea foloseste abia acum ecolalia). Astept cu mare interes rasunsul d-stra!
Buna ziua. Am 21 de ani si inca am probleme cu parintii. Fac facultatea in Bucuresti si de fiecare data cand merg afara, in special la sarbatori, port discutii interminabile cu mama in legatura cu iesitul afara si orele la care trebuie sa vin in casa. Majoritatea prietenilor mei sunt acolo si imi face mare placere sa ma intalnesc cu ei cand merg acasa, mai ales ca la facultate sunt destul de aglomerata si nu am timp sa ies. Insa de fiecare data cand ajung acasa si ma pregatesc sa ies, mama incepe sa puna tot felul de fete, sa comenteze, „iar iesi, dar ai mai iesit si ieri”, bla bla bla si partea frustranta este ca am 21 de ani si trebuie sa ma scuz mereu in fata grupului, „ma duc acasa, ma doare capul, mi-e rau, mi-e somn, ma ustura ochii” si tot asa. Am incercat sa vorbesc cu ea, sa-i apun ca vreau sa stau linistita in oras sa nu ma uit din 10 in 10 minute la ceas sa vad cat mai am de stat, sa-mi faca placerea iesirea. In timpul zilei stau cu ea si povestim, o ajut la treaba, deci nu inteleg de ce o deranjeaza ca ies seara. In afara de asta, nu am venit acasa cu politia, nu m-a luat de la sectie vreodata, adica sunt destul de cuminte, nu fac probleme, nu ar avea de ce sa comenteze, si totusi o face. Am purtat o discutie cu ea pe tema asta, i-am zis ca ma afecteaza […] Parea ca a inteles, dar a doua zi am luat-o de la capat.
[…]
Cand depasesc ora, se enerveaza atat de tare, ma jigneste si vreo 3 zile jignirile astea sunt singurele texte pe care mi le adreseaza. So, va imaginati ce placute sunt vacantele mele acasa. Nu stiu cum s-o mai abordez
ca sa inteleaga ca am o varsta si nu mai e cazul sa se impuna in halul asta si sa se comporte asa. As vrea sa o iau cu mine, sa-i arat ce fac cand ies, sa nu-si imagineze cine stie ce, dar nu accepta, asa ca nu-mi prea da nici ea variante. Am nevoie de un mic sfat in legatura cu abordarea, pentru ca nu vreau sa ajung sa ma casatoresc si sa stea langa mine in noaptea nuntii sa vada ce fac sau sa am 25 de ani si sa ajung acasa tot la 9. 🙂 Multumesc.
Sunt intr-o stare ingrozitoare! Sunt o adolescenta de 18 ani care a intrat intr-o oarecare depresie secundara, dupa cum mi-a zis medicul psihiatru, iar psihologul, tulburari anxiodepresive! Nu stiu ce sa fac… Sunt foarte speriata de starea in care ma aflu si am senzatia ca nu am sa ies din ea niciodata! Nimic nu ma poate motiva, nici macar bacul care ma asteapta! Abia pe 30 decembrie trebuie sa ajung la urmatoarea intalnire cu psihologul in care mi’am pus toate bazele! Sunt foarte speriata! Am inceput sa iau bitter suedez [am auzit ca rezolva oarecum probleme depresive], remotiv [ recomandat de psiholog]! A… Analizele de sange nu mi’ai iesit tocmai bune: calciul si magneziul mi-au iesit la limita inferioara! Mai am si niste dureri de cap de vreo 2 zile si sunt speriata, gandindu-ma sa nu care cumva sa am ceva la cap! Am vreao cale de scapare? Va multumesc enorm.
Mi-am pierdut increderea in mine. Din cauza fostului meu sot. Felul cum se comporta cu mine a facut din mine o persoana care nu are incredere in ceea ce face, nu ma pot exterioriza, ma arat o persoana puternica dar de fapt eu sunt distrusa. Plang si ma consum. L-as vrea inapoi pe de o parte numai. Inainte aveam o personalitate puternica, eram sigura pe mine. Acum ma framant, nu mai pot manca. Sunt momente cateodata cand nu vreau altceva decat sa stau in pat si sa plang. Cateodata imi neg toate sentimenetele pentru fostul meu sot. Dar degeaba pentru ca tot il iubesc. Cateodata as vrea sa ma razbun pe el sa vada si el ce inseamna suferinta. Nu stiu ce sa fac sa imi revin. Nu mai suport situatia aceasta. Dati-mi un sfat va rog mult. Multumesc.
La multi ani tuturor! Povestea mea e interesanta, e speciala, mai putin obisnuita si… lunga, dar ma straduiesc sa o simplific in expunere. Pentru ca imi doresc sa primesc nu neaparat un sfat ci mai degraba o „impresie”, poate un „pronostic” desi e cam mult spus. Sint de ceva vreme, de 8 ani, impreuna cu un Om care ma iubeste si pe care il iubesc. Avem 2 copii reusiti, casa, masa etc, etc, dar si o diferenta de virsta intre noi, dar nu asa cum e tipic, crescator de la ea la el, ci invers, adica el mai tinar (daca pot spune asa, desi tinara sunt si eu 🙂 ) cu 6 ani decit mine! Relatia noastra a debutat special, asa cum multi pot spune despre relatia lor, a continuat, s-a inchegat, maturizat, si ne dorim sa mergem impreuna pina la capat. De un timp incoace insa, observatia mea este ca ceva e pe cale sa se schimbe, ceva e „diferit”, (nu, nu va ginditi la clasica infidelitate), ceva scirtiie si pe scurt (daca reusesc) e vorba de reactia noastra vis-a-vis de inerentele conflicte din viata in doi, adica in patru :); eu am devenit prea sensibila la tot ce vine din partea lui, el, mai putin atent, mai direct, parca mai …”relaxat” in exprimari si reactii… iar eu parca dezvolt o obsesie: „suntem sau nu potriviti unul celuilalt, am ales gresit amindoi, este inevitabila obisnuinta si de aici banalizarea, SAU diferenta de virsta dintre noi, isi arata in sfirsit „coltii””, sau e doar o preocupare si o framintare a mea, fiind o fire mai ..”grijulie” ?? Va multumesc !!
Sunt impreuna cu sotul meu de aproape 6 ani, dar niciodata nu am reusit sa vorbesc cu el despre ce ne place pe plan sexual. Innebunesc. De multe ori dupa ce facem dragoste am un gol in stomac, imi vine sa plang. Imi promit ca vorbesc data viitoare si cealata data… Si asa au trecut 6 ani de tacere.. Cuvintele mi se opresc in gat, ma sufoca. Ma simt ca si cand as fi intr-un amfiteatru gol si as incepe sa vorbesc. Nu imi suport cuvintele. Nu pot rosti asa ceva. Tot timpul el ma intreaba daca ma simt bine cu el, daca vreau ceva… Dar nu pot vorbi. El este singurul barbat din viata mea. Problema este ca nici el nu vorbeste niciodata cu mine. In momentul in care l-am intrebat daca doreste altceva. Daca este multumit a spus ca este si are tot ceea ce ii trebuie. Simt uneori ca innnebunesc. In 6 ani nu am fost niciodata eu cea adevarata pentru ca nu pot zice ce imi doresc. Nu stiu daca m-ar accepta. Nu stiu ce sa fac. Problema mea poate ca vine si din faptul ca am fost crescuta cu ideea ca sexul este un pacat, ca a te gandi la sex inseamna sa arzi in iad… Si m-am simtit foarte vinovata mereu ca i-am tradat intr-un fel pe parinti ca m-am culcat cu el cu mult inainte de a fi casatoriti.
Buna ziua. Am si eu cateva probleme. Imi place un baiat mai mare decat mine cu 2 ani, dar el e prea timid. Eu am facut primul pas: l-am sunat. Cred ca e suparat pe mine pentru ca a trebuit sa ne intalnim si eu nu am venit, dar l-am intrebat daca asta l-a deranjat si a spus ca nu. Ce sa fac?? … daca mi-ar da si el un semn , poate ca as avea mai multa incredere in mine. M-ar ajuta mult sfatul unui barbat pentru ca in general am prietene fete, doar il ele pot avea incredere. Va rog, ajutati-ma!
Am ajuns la o varsta la care nu imi pot da seama ce fel de om sunt. Nu stiu ce sa mai fac si cum sa fac. Nu ma pot lauda ca am un numar extraordinar de prieteni. Sincer, nici nu am cautat pentru ca am considerat ca sunt o persoana foarte deshisa, sincera si ma descurc mai bine cu N prietenii. Acum realizez ca de fapt nu am pe nimeni, cu mici exceptii. Un mic exemplu: fac parte dintr-un grup format in general din vreo 5-6 baietii si 3-4 fete. Dupa o mica cearta ne-am cam departat. Si am observat ca una dintre fete prefera sa iesa cu toti baietii singura fara ca noi celelalte sa fim invitate. Este un om foarte ciudat si sincer pentru mine e o mare dilema. Nu stiu daca face intenionat sau fara intie dar deja devine exagerat, in sensul ca, daca eu ca fata ma inteleg foarte bine cu unul din baieti, ea face tot posibilul si se baga si momentan am ajuns la disperare. Pentru ca atunci cand si eu vreau sa ies cu ei. Ei ies fara mine… numai cu fata respectiva. Sincer, nu stiu daca eu am facut ceva gresit. Nu stiu ce sa mai fac si cum sa fac, pentru ca eu, ca fata si prietena, sunt interesata si ma doare cand ei fac chestia asta. Recunosc poate ca sunt dificila in multe privinte dar mi se pare un pic inadmisibil ce se intampla. Multumesc.
Sunt o cititoare fidela a revistei Psychologies. Urmaresc cazurile prezentate si m-am gandit sa cer si eu sfatul dumneavoastra. Sunt casatorita de 20 de ani si am doi copii mari (17, respectiv,12). Viata mea de femeie maritata nu a fost tocmai linistita. Sotul meu este mai mare decat mine cu 9 ani. M-am casatorit la 18 ani si cateva luni, iar el mi-a dirijat viata asa cum a vrut. Eu m-am supus pana intr-o zi cand mi-am zis ca trebuie sa fac ordine in viata mea. Inca de la inceputul casatoriei mele a avut conflicte cu rudele mele, iar el imi reprosa mereu greselile lor. Mi-a interzis sa vorbesc cu sora mea (precizez ca am acelasi loc de munca cu sora si cu el). Timp de 18 ani am mers la serviciu si a trebuit sa nu vorbesc cu ea de teama lui, cu toate ca eu nu doream acest lucru.
…….
Am trait o dragoste frumoasa cu celalat barbat. In bratele lui am gasit alinarea, linistea dragostea dupa care am tanjit atatia ani. Am vrut sa divortez dar nu am putut din cauza copiilor. A trebuit sa intrerup orice legatura cu celalat barbat. Pe sotul meu nu-l mai pot iubi, nu-l mai pot suporta. Ma jigneste, vorbeste urat fata de copii mei si ma doare enorm.
Nu stiu ce sa mai fac. Nu stiu cat am sa mai rezist. El doreste acum dragoste, atentie, intelegere, dar eu de unde sa-i mai dau daca nu mai am nimc? Ce fel de om este sotul meu? Nu mai simt nimic pentru el. Trec printr-un stres greu de explicat. Cat de mult ma va afecta pe viitor aceasta situatie? Multumesc!
Acum vreau sa uit de viata! Dupa 12 ani de casatorie, traiti si cu bune si cu rele, cu un sot nematurizat, lipsit de putere, delicatete si complexitate… nu mai stiu daca mai vreau sa traiesc.Teoretic stiu, trebuie sa traiesc, dar cum sa mai fac asta cand sotul meu m-a calcat in picioare la propriu numai pentru ca l-am amenintat ca il reclam sefului sau ca bea! Multiple traumatisme, coaste rupte… un ochi pus in mare pericol… Cand am fost externata, dupa 9 zile, si-a cerut iertare promitand ca nu mai bea si ca nu se va mai intampla. Stiti ce mi se pare cel mai grav si de neinteles, motiv pentru care am si apelat la sfatul dumneavoastra? IMI SPUNE INTRUNA CA EL NUMAI PE MINE MA ARE SI CA MA IUBESTE TARE MULT! Poate cineva sa imi explice mie cum atunci cand tii atat de mult la o persoana ii poti face un rau atat de mare??? La aproape patru saptamani de atunci eu nici nu ma pot uita le el. Cand trece pe langa mine imi ingheata inima de frica, ma gandesc cu groaza la ce s-a intamplat si nu pot accepta. Cine ma poate ajuta pentru a putea merge mai departe? Cum mai pot sta langa el daca imi este atat de frica? Cum sa cred tot ce-mi promite el acum, cand eu de 12 ani ii spun neincetat ca nu pot accepta nici macar ideea de bataie? Sincer, am mare nevoie de dumneavoastra! Multumesc. Claudia.
Buna ziua. Am o mica mare problema. Cand am bani la mine nu ma pot abtine sa ii cheltuiesc. Intru intr-o stare de genul ca nu stiu ce sa imi iau, ma framant, ma gandesc daca am nevoie sa cumpar ceva. Desi poate banii pe care ii am au o destinatie clara, eu nu mai tin cont de asta. Cheltui in nestire. E ciudat. Ce pot face? A, am uitat sa mentionez, sunt studenta in primul an la farmacie, locuiesc cu o pisicuta intr-o garsoniera. NU au relevanta detaliile… dar… Cum pot face sa controlez acest impuls? De multe ori ajung acasa fara bani, sau cu foarte putini, si nu stiu pe ce am cheltuit atat… ca nu cumpar cine stie ce. Nimicuri… Multumesc anticipat pt. sfaturi.
Buna. Sunt Aurelian si am fost diagnosticat cu aceasta boala (agorafobie) acum 3 ani. Am urmat un tratament (efectin) timp de un an fara prea multe rezultate. Sufar de o forma relativ usoara (cel putin asa imi place sa cred). Acum un an am facut o munca de teren devenind astfel dependent de masina. Daca ma puteti ajuta cu orice sfat v-as multumi profund. Momentan nu mai iau nici un fel de tratament. Un lucru ciudat, eram o persoana hiperactiva, calatoream foarte mult. Boala am invatat-o relativ repede in decurs de o luna, probabil ca daca nu as fi cautat dupa simptome nu stiam ce am? Va multumesc!
Am 30 de ani si sunt intr-o relatie de 8 ani; in primii 3 ani a fost mai mult o relatie la distanta, insa de 5 ani locuim impreuna; am mai avut mici certuri, dar nimic serios, insa acum trecem printr-un moment important de criza si se pune problema despartirii. Relatia noastra s-a racit; am avut o discutie acum cateva saptamani, mai mult la initiativa mea, fiindca eram convinsa ca ceva e in neregula: si-a schimbat obiceiurile, nu-mi mai spunea “te iubesc”, nu ne mai sarutam, petrecea mult timp in alta camera si comunicam foarte putin. Am inceput cu “Tu nu ma mai iubesti” (ne mai tachinam uneori asa), la care el mi-a raspuns “Ba tu nu ma mai iubesti”.
…….
L-am intrebat daca are sau a avut o relatie (mai ales ca petrece destul de mult timp cu o colega de serviciu cu care pleaca si se intoarce de la birou si despre care imi tot povestea o gramada de lucruri), insa a negat categoric. La un moment dat eram convinsa ca exista altcineva in viata lui, acum nu mai stiu ce sa zic. Oricum e evident ca si pe el il macina situatia si desi n-as putea spune exact la ce se gandeste, se vede ca nu-i e usor si ca in interiorul sau se da intr-adevar o lupta.
Am si eu o problema, dupa parerea mea destul de grava. Nu suport sa ma cert cu prietenul meu. Sunt foarte sensibila si absurda uneori. Incep sa plang si ma cuprinde anxietatea, de cele mai multe ori am si atacuri de panica. Problema este ca nici macar sa ridice vocea la mine nu suport, ma deprima si ma apuca frica. Ma gandesc doar ca ar putea sa ma paraseasca. Desi stiu ca o cearta mica este uneori benefica si constructiva, mai ales ca suntem doua firi foarte diferite… De fiecare data, inainte sa ma vad cu el, iau rivotril ca sa ma calmez. Totul pleaca din mintea mea, mi-este teama ca am putea sa ne certam. Am ramas cu teama din trecut cand am avut unele tensiuni intre noi si se despartise de mine. Ne-am impacat si totul a mers bine, insa eu am ramas cu aceeasi teama. Relatia este una tensionata si grea, avand in vedere ca este cu 15 ani mai mare ca mine si are o sotie si doi copii. As avea nevoie de un sfat. Am facut terapie 5 luni de zile, imi revenisem un pic si datorita faptului ca venise vara si m-am bucurat de soare. Sunt o persoana meteosensibila, iarna ma deprima iar vara mi se imbunatateste starea. Sunt constienta ca stric tot ce e frumos intre noi, dupa parerea lui relatia merge perfect, dar el nu stie de temerile mele. I-am mai spus uneori dar ma incurajeaza si imi zice ca tot raul este in mintea mea, ca nu avem de ce sa ne certam. Stiu ca atrag raul gandind asa, dar am aceleasi emotii de fiecare data chiar si acum dupa un an de zile. Gandurile mele nu s-au adeverit, insa eu continui sa ma gandesc la ce e mai rau. :((
Fiul meu imlineste in decembrie 17 ani; de doi ani refuza sa mearga la scoala. Se declara profund nefericit, isi petrece intreaga noapte la calculator iar ziua doarme. Chiar si in perioada in care nu a avut calculator (am considerat ca „este dependent” si i l-am luat) a refuzat sa mearga la scoala, motivand ca „nu-l intereseaza”. Suntem disperati, am apelat la mai multi psihologi, chiar si la psihiatru, fara sa vedem o solutie viabila care ar putea sa ne scoata din impas.Ce trebuie sa facem?
Problema mea este ca incerc sa-mi gasesc o prietena si nu reusesc. Mi-am facut un cont pe un site de intalniri si am trimis mesaje la vreo 10-15 fete. Pe toate le-am intrebat: vrei sa vorbesti cu mine?, vrei sa vorbesti cu mine? Doar una a spus da si, dupa ce am vorbit pe mess, a spus ca ii place cum arat, dar nu ii place „psihicul” meu, cum s-a exprimat ea. Am rugat-o sa-mi dea mai multe detalii, dar a spus ca e mai bine pentru mine sa nu imi spuna ce anume nu ii place la „psihicul” meu. Acum nu stiu ce sa mai fac, ca pe site-ul asta sansele sunt slabe. Ai putea sa ma ajuti cu un sfat, cu ceva? Am 28 de ani si… Multumesc mult!
