Comunitate

Sunt in clasa a 12-a. Mi-as dori sa dau la aviatie stiu ca se intra greu, in urma unui riguros examen psihologic. Doar 8-10% din candidati trec de proba psihologica. Apoi un test medical foarte amanuntit. Nu am cu cine sa ma sfatuiesc si as dori niste sfaturi si un test psihologic asemanator cu cel de la aviatie (greu) ca sa stiu daca am sanse sau daca ma orientez spre altceva. O a doua optiune ar fi la tehnica dentara.pentru mine este foarte stresant, imi doresc din toata inima sa stiu ca ce voi face mi se potriveste. Sper sa ma ajutati. Multumesc.

Am aflat ca am hipotiroidie si asta m-a dat peste cap. Ma simt foarte speriata mai ales ca medicul mi-a spus ca voi urma tratament toata viata. Nu stiu ce sa mai fac, parintii nu sunt alaturi de mine, din contra, mereu ma iau peste picior datorita acestui lucru. Va rog ajutati-ma, spuneti-mi daca exista vreo sansa sa ma pot vindeca si cum sa fac sa fiu mai putin obsedata de lucrul asta.

Cum poti sa-ti recapeti increderea in sotul tau dupa ce ai aflat ca acesta te-a inselat? Sotul meu are o relatie de ceva timp (2,3 ani, nu stiu exact pentru ca nu vrea sa recunoasca) cu o alta femeie. Am aflat de relatia lor in februarie anul acesta. Dupa ce am discutat, am hotarat sa o luam de la capat si mi-a promis ca va inceta relatia cu aceasta femeie. Au fost numai minciuni. De curand am aflat ca a continuat relatia. Am discutat despre divort, dar nici nu vrea sa auda. Imi spune ca ma iubeste si ca nu poate sta fara mine si fetita noastra. Trebuie sa va spun ca sotul s-a mutat cu serviciul intr-un alt oras de 1 an de zile si tot acolo s-a mutat si amanta lui, deci sunt impreuna in timpul saptamanii, iar noi ne vedem doar la sfarsit de saptamana. I-am spus ca trebuie sa se intoarca acasa daca vrea sa ne salvam casnicia. Nu-mi da nici un raspuns. Este evaziv, spune ca ” o sa ma intorc”. Ce sa fac ? Nu-l mai recunosc pe omul cu care m-am casatorit acum 13 ani. Mai merita sa incerc sa salvez aceasta casnicie? Ce impact va avea divortul asupra fetitei, care are 9 ani si jumatate? Va rog sa-mi dati un sfat. Va multumesc.

Buna ziua. Am si eu o mare problema. Am terminat liceul la zi in 1994, nu am dat bacalaureatul. Imediat dupa aceea am inceput sa muncesc ca vanzatoare si nu am mai invatat ca sa dau bacul. Pana acum nu am facut alta meserie in afara celei de vanzatoare, dar as vrea sa incerc si altceva. Si, cu toate astea, nu sunt in stare sa ma mobilizez sa incep sa invat altceva. Spre exemplu imi place foarte mult calculatorul, incep sa invat (ex. webdesign), am ajuns aproape la finalul cursului dar l-am abandonat. Nu sunt in stare sa finalizez ceva. Va rog sfatuiti-ma. Va multumesc.

Conditionarile sentimentale din partea parintilor, copilului sau partenerului de viata trebuie acceptate ca atare desi altereaza viata si sufletul? Si asta, numai din considerente crestine sau afective?

Am probleme foarte mari. Nu ar trebui sa vi se para ciudat ca am aceasta varsta deoarece inca de la 15 ani m-am confruntat situatii care depaseau nivelul meu de intelegere dar a trebuit sa le accept si sa le inteleg. Sa ma maturizez sufleteste, nu insa in cel mai frumos mod. Cred ca e prima data cand vorbesc cuiva despre asta dar adevarul e ca deja am inchis in mine atatea lucruri incat am inceput sa-mi vars nervii exact acolo unde nu e cazul, periclitandu-mi pozitia la job, la scoala. Simt ca nu pot sa merg mai departe pentru ca toata viata mea deja se duce de rapa incet-incet, fara a putea sa repar nimic. Nu am putut sa vorbesc nimanui despre asta, de rusine ca trec prin asa ceva. Am o familie cu probleme, am impresia ca din cauza lor sunt asa si mi-e groaza ca-mi voi trai toata viata dorindu-mi sa ajung un om normal. Au fost momente cand am vrut sa arunc cu mobilul in perete sau sa-mi bag cutitul in mana sau pur si simplu sa uit ca exist. Nu vreau sa ma sinucid pentru ca nu am ce sa omor din mine. Eu nu am existat niciodata, eu nu-mi aduc aminte sa fi simtit ca traiesc pana acum, cu atat mai putin sa fi fost vreodata fericita. Si nu am fost macar ca acei oameni care traiesc toata viata singuri si deprimati fara sa dea socoteala nimanui, dar care au macar liniste. Eu a trebuit sa ma tarasc prin viata, sa ma zbat, sa suport, sa rezist, sa supravietuiesc. Aceste cuvinte descriu perfect ce am trait eu pana acum. Am ajuns sa urasc prietenii care imi impartasesc experientele lor incredibile si bucuria lor fenomenala pentru viata… Am ajuns sa-i evit pentru ca nu-si dau seama cat sunt de nefericita, pentru ca te desconsidera ca nu traiasti ca ei, in loc sa incerce sa inteleaga prin ce treci, asa ca sunt atat de singura incat am impresia ca nimic nu ma mai poate rani si ca nimic nu va fi mai bine vreodata. Nici nu stiu ce vreau de la tine. Nici de la mine nu stiu ce vreau, stiu doar ca vreau sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fiu fericita ca traiesc, nu sa traiesc mereu din pura obligatie, avand convingerea ca nu valorez nimic ca om. Iti voi spune povestea concreta a vietii mele dupa ce ma voi convinge ca cineva intelege despre ce naiba vorbesc.

Sunt intr-o relatie cu un barbat insurat, ne vedem foarte rar, am inceput aceasta la 2 ani de cand ne-am cunoscut, dupa lungi analize proprii si cred nu numai. Este multa suferinta dar si fericire pe care nu am mai cunoscut-o pana acum. Il iubesc si spun aceasta cu toata convingerea. Sunt multe lucruri de detaliat dar nu stiu exact cat pot sa va „deranjez” cu problema mea. Practic o intrebare clara nu am. Sunt momente cand stiu ce vreau si altele cand nu. Ce as dori sa-mi puteti transmite este acea lumina a unui om detasat si competent care sa ma ajute pe mine sa continui… in ce sens, nu stiu nici eu. Va multumesc!
PS : In masura in care imi spuneti ca pot sa va dau detalii am s-o fac. Chiar as fi vrut sa gasesc un psiholog, sa ma duc la el, dar am considerat ca nu e chiar nevoie, pot sa imi revin singura, sa gasesc resurse interne. Nu consider eu ca sunt intr-o stare depresiva. Mai am momente de tristete dar trec… Nu asta e problema. Problema e ca vreau sa gasesc calea cea buna, cu un pic de ajutor. Va multumesc!

Colega mea de proiect are o placere morbida sa puna bete in roate. Dupa ce hotaram ceva, mai devreme sau mai tarziu (de obicei mai tarziu!), imi spune ca s-a gandit si ca ea acum crede ca ar fi mai bine sa facem altfel. Mie imi da totul peste cap. Eu nu pot trai in dezordinea asta decizionala.

Am 20 de ani, dar nu reusesc sa ma hotarasc daca sa continui studiul literaturii sau sa ma indrept totusi catre psihologie. As vrea sa-i ajut pe copiii cu probleme similare celor ale nepotelului meu, care este autist. Traiesc o vina intensa (probabil, superegoul meu excesiv de dezvoltat dainuie si acum) legata de faptul ca l-as putea abandona. Stiu ca drept ar fi sa fiu cinstita si responsabila mai intai fata de mine, ca sa pot fi si eu fata de ceilalti.

De doi ani sunt pe o pozitie de conducere, a doua din companie. Seful meu ma apreciaza pentru rapiditatea si co­rectitudinea mea. Exista, din pacate, unele decizii importante in domeniul meu pe care le ia fara sa ma in­trebe. Daca exprim ezitari imi spune: „Lasa ca asa e mai bine“. Ce sa fac?

Suntem impreuna de patru ani si jumatate. Am apreciat mult la el ca a avut rabdarea sa astepte momentul in care m-am simtit pregatita sa facem sex. De multe ori insa nu simt dorinta, simt doar presiunea unui act sexual. Nu-mi place sa ma simt fortata, ci doresc sa vina de la sine. Astfel, ca sa simt si eu ceva, am recurs tot mai des la cate un pahar cu vin. Dar nu vreau ca dorinta mea sa vina datorita alcoolului.

Buna. Sunt casatorita de 21 de ani. Am avut o relatie extraconjugala timp de 1 an. Sotul a aflat de aceasta relatie. Sunt in mare incurcatura. Nu-l mai pot accepta pe sotul meu care imi reproseaza permanent. Nu vrea sa divortam. Ma terorizeaza. M-am inchis in mine si nu mai pot comunica cu sotul meu pe nici un plan. Ce ar trebui sa fac? As divorta eu dar am 2 copii mari si mi-e greu sa ma despart de unul dintre ei. As dori un sfat. Simt ca-mi pierd controlul.

Sotia mea are orgasm doar prin stimularea clitorisului. In timpul actului sexual nu simte mai nimic. Practic sunt singur in timpul actului. Am incercat cam tot ce se putea. De schimbat partenerul, evident nu se pune problema. Nici chiar asa. Suntem tineri, 25 respectiv 23. Ne iubim. As vrea sa fie mai bine pentru ca pe mine ma afecteaza foarte tare. Aceasta situatie ma face sa ma simt cam badaran, adica eu simt si ea nu. Am incercat creme, picaturi, branca ursului sau asa ceva, tandrete, masaje, uleiuri, comunicam. Tot nimic. E bine totusi ca are cand ii stimulez clitorisul, dar as vrea ca sa fie mai multa euforie, sa nu fie doar un simplu act, indiferent ca e doar o partida de sex sau dragoste cu pasiune care sa se finalizeze la fel. As vrea mai multa excitatie din partea ei. Da, asta e. Excitatia. Nu se excita decat foarte greu si nu o tine mult. Suntem tineri si frumosi, deci nu se pune problema ca nu suntem atrasi unul de celalalt. Ce as putea sa fac? Ar trebui consultat un medic? Ma duc si eu, impreuna cu ea. Dar nu stiu la ce doctor si ce fel de doctor. Ar trebui facute ceva analize? Suntem din Cluj, deci daca ati putea sa ne recomandati ceva… Pe cineva… Sau eventual niste sfaturi… Multumesc mult.

Este prima data cand intru pe site-ul dv. dar va citesc revista de mult timp. Am 23 de ani si mi-e frica sa ma implic intr-o relatie. Mai mult de atat, nu am avut decat un partener cu care nu mai sunt pentru ca nu eram pregatita sa-mi incep viata sexuala. Nu stiu ce sa fac, nu ma pot aproia de nimeni pentru ca mi-e frica de tot ce implica o relatie, desi am 23 de ani. Va rog daca puteti sa-mi raspundeti. Nu am intrebat pe nimeni pentru ca nu stiu daca ar intelege cineva ce vreau sa zic.

Am o relatie cu un barbat de 35 de ani. Pot spune ca e prima mea relatie de acest gen si sincer sunt momente cand nu stiu cum sa ma comport. Mereu imi spune ca sunt copil si ca ar fi bine sa ma maurizez. Este adevarat ca am uneori un comportament de copil dar eu sunt o fire vesela si asa e stilul meu de viata. Este un om de afaceri si are pe mana destul de multi bani si implicit si multe probleme. Am senzatia de multe ori ca nici nu ma asculta cand vorbesc cu el si i-am spus si lui lucrul acesta iar el imi spune ca are probleme. Incerc sa-l inteleg si sa-l ajut dar nu stiu cum. Tin la el foarte mult. M-am obisnuit cu el. Dar am momente cand imi vine sa fug de langa el. Am momente cand ma plictisesc langa el. Cred ca problema e diferenta de varsta si de principii si idei. Vreau sa stiu ce ar trebui sa fac sa-l inteleg si cum ar trebui sa ma comport si eu cu o persoana mai mare cu 13 ani ca sa fie bine. Nu vreau sa-l pierd si as face orice sa ne fie bine, sa pot sa-l inteleg… Va multumesc!

Cum sa procedez pentru a creea un echilibru in familia nou formata? De aproximativ un an eu si sotul meu ne-am despartit. Eu am gasit un om bun care si el este divortat la randul lui. In conditiile in care am hotarat sa ne mutam impreuna la mine acasa fiul meu in varsta de 9 ani a fost de acord. I-am explicat ca parintii lui il iubesc in continuare dar nu mai pot fi mpreuna.Cu toate acestea acum a intrat in faza de NU, indiferent de ceea ce ii spun eu sa faca el raspunde nu. Daca prietenul meu ii spune ca nu este frumos sa procedeze asa ii raspunde ca nu este el tatal lui si ca numai pe tatal lui il asculta. Daca il intreaba de ce pe mine nu ma asculta ii spune ca asa vrea el. In aceste conditii ce e de facut cum trebuie sa actionez eu pentru a fi o familie armonioasa? Cum trebuie sa actionez eu pentru a ma asculta si a face ceea ce ii spun?

Sunt cu prietenul meu de 9 ani si jumatate (din care 3 a fost plecat in strainatate). Intamplarea a facut ca in ultimele 8 luni inainte de a se intoarce in tara definitiv sa ma indragostesc de un alt barbat, care efectiv m-a facut sa descopar femeia din mine, m-a facut sa ma simt dorita. Am incercat sa ma despart de prietenul meu, dar exact in acea perioada mi-am pierdut jobul care imi oferea independenta financiara. Barbatul de care m-am indragostit nu are o stare financiara prea buna. Consecinta – m-am intors la prietenul meu, desi mi-am dat seama ca de fapt nu-l iubesc. Am incercat sa ma despart de el si a doua oara, dar situatia financiara, confortul au fost mai presus de dragoste. Acum ma simt goala pe dinauntru, nu ma gandesc decat la celalat (nici nu pot face dragoste cu cel de langa mine din cauza asta), tanjesc dupa bratele si mangaierile lui. Cum pot oare sa ma vindec? Multumesc pentru raspuns.

Vreau sa-mi recapat increderea in mine, in viata. De cand a murit sotul meu (2006), totul in jurul meu s-a prabusit. Am senzatia ca nimeni nu are nevoie de mine. Comunicarea cu cei din jur este din ce in ce mai dificila. Am 2 baieti, fiecare cu preocuparile si cu viata lor. Desi locuim in aceeasi casa, ma simt singura, din ce in ce mai singura. Stiu ca viata iti ofera si rele si bune, dar eu am ajuns la un stadiu in care nu vad decat partile rele. Poate e si vina mea. Desi incerc cu asa-zisa gandire pozitiva ca totul o sa fie bine si frumos, acel bine si frumos ramane undeva departe in spatele unui nor negru. Desi am o varsta nu pot spune ca sunt o femeie dupa care nu se intoarce capul, imi place sa ma ingrijesc, sa am o tinuta si un coportament demn, si cu toate astea cu fiecare zi ma afund intr-o lume a singutatatii si imi este teama ca incepe sa-mi placa si daca acum imi dau seama ca ceva nu-i bine mai tarziu nu stiu ce va fi. Indiferent daca primesc raspuns sau nu va multumesc ca ma ascultati.

Cum sa fac ca sa nu mai judec oamenii din jurul meu dupa aparente si sa-i accept asa cum sunt?