Sunt casatorita de 20 de ani. Sotul meu m-a inselat toata viata. De curand am aflat ca traieste cu o alta femeie. Am uitat sa spun ca el lucreaza intr-o alta localitate. Vine acasa doar sambata seara si pleaca luni dimineata. In cursul saptamanii sta cu femeia respectiva. Cand copiii au fost pe la el nu s-a sfiit sa doarma in aceeasi casa. Cred ca din punctul lui de vedere este ceva normal. Vreau sa divortez. Am vorbit cu copiii despre asta si sunt de acord. Problema este ca sotul meu a spus ca daca divortez ma omoara. Toata viata m-a amenintat. Toata viata am trait in tensiune. Ma simt ca intr-o puscarie. Vreau sa evadez, vreau sa-mi gasesc linistea. Va rog mult de tot dati-mi un sfat!
Cu ce sa incep? Sunt o persoana care se asteapta la prea multe de la altii si de la mine. Astept mereu sa primesc mai multa atentie. Incerc sa ma programez psihic sa nu ma astept la multe, sa nu ma astept ca voi avea intr-o zi ceea de ce am nevoie, ca sa evit dezamagirea. Dar e foarte greu, e ca o boala de care nu poti scapa, care se numeste nemultumirea de sine. Spre exemplu, cind se uita un tip dragut la mine, indata ma gindesc ca si-ar intoarce imediat privirea spre vreo cunoscuta de-a mea care e mult mai frumoasa si mai charismatica. Nu-mi pot scoate din minte ginduri din astea stupide a caror esenta este ca nu sunt suficient de… cu atitudine, frumoasa. Ma macina gandul ca mereu exista cineva MAI ca mine. Inainte aveam stari de inferioritate, acum parca nu, si cu toate ca imi place de felul cum arat, repede imi sustrage atentia faptul ca nu primesc suficienta atentie sau ca cineva e mai bun ca mine. Mi-a mai spus o persoana ca niciodata nu mai sunt multumita. Nu sunt invidioasa, pentru ca admir celelalte persoane si le doresc numai bine. Va rog mult dati-mi sfaturi cum sa scap de nemultumire, pentru ca m-am saturat de dezamagiri.
Pentru a-mi intelege intrebarea in adevaratul ei sens eu cred ca trebuie sa zic cateva lucruri mai intai. Eu ca om, imi vad viata ca pe o serie d seriale, episoade din viata mea. La sfarsitul fiecarui episod am atins un scop propus mie insu-mi. Am avut in minte un scop destul d mare la un moment dat. Am muncit din greu la implinirea lui. Cand l-am vazut realizat am zis „pot daca vreau”. Intrebarea mea este: Ce ar trebui sa fac cand stiu ca pot si nu stiu ce?
Buna ziua! Am terminat o facultate frumoasa exact acum 20 de ani, profil real si de foarte multi ani lucrez ca si profesor. In plan familial viata mi-a oferit o casnicie mai putin reusita dar am un copil, pe care l-am crescut singura, toti anii de scoala si acum pot spune ca ma simt multumita, la toamna va fi student. Am ajuns la o varsta – 42 de ani – si simt ca vreau mai mult de la mine. As vrea sa-mi investesc cunostintele si capacitatea in ceva concret, ceva care sa-mi ofere implicarea intr-o viata sociala. In ultimii ani am urmat un curs de limba franceza, concretizat anul acesta printr-un atestat ce tine de Camera de Comert din Paris iar acum ma pregatesc sa obtin un atestat pentru limba engleza. Nu e usor insa vreau sa incerc pana voi reusi. Regret anii in care nu am facut decat scoala-casa si atat si acum as vrea sa recuperez. Am vazut in vara aceasta cateva masterate interesante la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei – relatii interculturale dar nu stiu concret ce perspective as avea de a-mi deschide si alte oportunitati. V-am scris aceste randuri pentru ca doresc cateva sugestii spre activitati care sa-mi deschida o viata sociala mai bogata. Multumesc!!!
Buna ziua. Scriu acest mesaj pentru ca nu am cu cine vorbi si nici nu vreau un sfat de la vreo prietena care are aceeasi experienta ca si mine. Sunt casatorita de 4 ani si am un baietel de 2 ani. Nu duc o viata rea sotul meu, nu este un sot rau, nu impune reguli, suntem mai libertini. Dar nici altceva nu face, nu are nici o responsabilitate in afara serviciului. Am incercat sa il implic dar nu ma pot baza de loc pe el pentru ca uita ce ii cer sa faca, este foarte agitat tot timpul, repezit, si se enerveaza din orice. Eu trebuie sa le fac pe toate si probabil din aceasta cauza simt ca am cazut psihic. Desi sunt o persoana foarte calma si discut problemele foarte calm. Imi da dreptate, nimic de zis, dar in 2 zile uita tot ce am discutat si totul se reia de la inceput pana la urmatoarea discutie. Pe langa toate astea a si inceput sa ma minta, sa se comporte urat cu copilul desi toata lumea ii spune (reproseaza) asta. Eu inca il mai plac dar problema este ca nu mai pot sa ma apropii de el, fac totul ca trebuie facut. De multe ori prefer sa il admir de la distanta, ceva ma retine sa ma apropii de el. El este cel care vine sa ma pupe sa ma ia in brate, eu nu. Nu inteleg ce se intampla cu noi. El se gandeste mai mult la prieteni si la distractii pe cand eu nu mai stiu cum sa imi impart timpul sa gasesc putin timp si pentru mine. El nu se gandeste deloc la mine si nici ma ajuta cu nimic, imi reproseaza tot timpul ca el nu se mai distreaza de loc. Desi eu nu i-am intrzis niciodata sa bea o bere cu baietii, chiar daca a stat pana tarziu. Am facut tot ce am putut sa mearga relatia bine, m-am schimbat mult de cand sunt cu el numai ca totul sa fie bine (desi uneori simt ca nu mai sunt eu si imi lipseste felul meu de fi de atuci). Eu va multumesc din suflet.
Nu-mi pot controla emotiile. Sunt o persoana foarte stresata d.p.d.v emotional. De fiecare data cand astept ceva, un telefon, un mesaj am mari emotii. De exemplu si atunci cand am discutii cu prietenul si e ceva ce nu imi convine pur si simplu simt ca se sfarseste lumea, mai ales daca sunt certata cu el, sufar teribil. Cum sa reusesc sa fiu mai puternica? Va multumesc!
Cum sa merg mai departe? De 23 de ani il cresc si ingrijesc pe fiul meu, cu un handicap psihic sever ( QI=30). In ultimii ani, este mult mai agitat si chiar agresiv cu noi si mai ales cu obiectele din casa. M-am informat despre centrele specializate in acest sens si, datorita conditiilor precare din acestea dar si lipsei de locuri, am dedus ca institutionalizarea nu este o solutie, cel putin pentru prezent. Cum sa procedez pentru a rezista presiunii psihice la care sunt supusa zilnic, asta in conditiile in care nici sanatatea mea fizica nu mai este tocmai buna (m-am operat de cancer tiroidian in 2006)? Multumesc.
Buna ziua! De cativa ani cred ca sufar de depresie. Acuma este totul foarte acut, in sensul ca am saptamanal episoade de furie si nevoie de izolare. Sunt zile cand nu ies din casa sau nu ma ridic din pat si ma gandesc tot mai des la sinucidere. Ar fi bine sa merg la un psiholog ori psihiatru? Deoarece vad ca singura nu ma pot ajuta, iar cei din jur nu ma inteleg. Va multumesc anticipat!
Marturisesc ca sunt dintre aceia care continua sa traiasca si dupa munca, dar depind de fascinantul dispozitiv numit telecomanda. Mananc in fata televizorului, rezolv marunte treburi urgente in pauzele publicitare – dar ma intrerup si din acestea cand recunosc clipurile care imi plac – si, cu regret, parasesc canapeaua si ma duc la culcare numai cu o clipa inainte ca ochii sa mi se inchida.
Am 53 de ani si dupa 27 de ani de casnicie sotul meu si-a gasit o femeie cu 10 ani mai tanara. Acum sunt divortata si singura. Nu pot, imi este greu sa accept situatia de fata, regret ca i-am acordat divortul (in 5 minute, in acord), il regret pe el si toti anii traiti impreuna. L-am iubit si imi este frica sa spun chiar daca este real, il mai iubesc. Chiar daca ne mai certam imi este dor de el. Dar viata reala este altfel – la varsta mea sunt singura si nu-mi pot gasi echilibrul pe care il aveam cand eram impreuna. Plang zi si noapte, nu pot trece peste pierdere, am nevoie nici eu nu stiu de ce anume. Sunt disperata intr-un cuvant. Nici nu stiu daca el m-a iubit, dar regret ca nu mai e langa mine. Nu stiu ce regret, intr-un cuvant TOTUL. Mi-e dor de el, nu cred ca se mai intoarce. Ce sa fac sa-mi fie si mie bine, sa pot trece peste aceasta stare groaznica? Cred ca in asemenea momente unii aleg sa-si ia viata, asa simt si eu cateodata, dar n-o voi face niciodata. Parca mi s-a luat totul chiar si puterea de a gandi, toate gandurile sunt ocupate cu persoana lui. As dori sa schimb ceva in viata mea, iubesc viata, dar viata ma iubeste pe mine?
Am nevoie urgenta de un sfat! Sunt foarte geloasa si vreau sa invat sa-mi controlez gelozia pentru ca am vazut ca de vindecat nu se poate. Din aceasta cauza am foarte multe certuri cu partenerul de viata, certuri care au dus si la o despartire. Problema este ca nu mai sunt sigura de sentimentele mele fata de partenerul meu, uneori cred ca doar obisnuinta ma mai tine langa el si teama de singuratate, de abandon. Este o relatie de aprox. 4 ani de zile inceputa la o varsta frageda, fapt pentru care imi este foarte greu sa-mi dau seama ce se intampla cu mine. Uneori scenele de gelozie pe care ma trezesc ca le fac imi sunt chiar si mie inexplicabile, mereu cred ca am motive intemeiate sa fac acele lucruri, dar mai apoi descopar ca erau complet nemotivate. Nu stiu ce se intampla cu mine. Va rog sa-mi dati un sfat.
De mult imi doresc sa gasesc o persoana care imi poate da raspunsuri… Sunt cu acest barbat de 4 ani si jumatate, avem un baietel impreuna de aproape 3 ani. De cateva luni nu ii mai convine nimic, uneori am impresia ca nici de copil nu-l mai intereseaza… Cat despre mine, nu are nevoie de mine decat daca ii e foame sau vrea o seara amoroasa… Cand ne certam imi spune ca lui nu-i place ce se intampla si ca nu vede relatia asta foarte departe in viitor. E gelos, in rest nimic. Am incercat sa il fac sa-mi explice ce are dar spune ca nu inteleg. Ce poate fi? Va multumesc.
Sunt casatorita de 15 ani si am un copil de 6 ani (baiat). Casnicia mea nu pot sa o descriu prea mult, sotul este un om bun, dar exista in viata mea un alt barbat. Relatia pe care o am este de 2 ani si 6 luni si ne iubim enorm. Sotul meu stie de relatia pe care o am, am deschis divort si el nu este de acord. Acum un an am incercat sa vorbesc cu el si i-am spus ca nu il mai iubesc, ca oricum intre noi nu mai exista dragoste de mult timp, dar nu a vrut sa inteleaga. Ma simt vinovata fata de el, nu m-a inselat niciodata dar nici nu a facut ceva ca sa ma recucereasca. Imi este mila de el cum se chinuie si ma gindesc la Alexandru (baiatul nostru) cum ar reactiona daca ne despartim definitiv. Nu stiu ce sa fac .
Am 48 ani. Sunt dependenta de sfaturile, parerile celor din jur. Ma agat de oameni cu disperarea singuratatii. Ma simt exclusa din orice colectiv. Am avut o singura prietena in copilarie, dar timpul ne-a despartit. Cum sa traiesc fara frica de singuratate si sa cred in mine???Am fost la psiholog si mi s-a spus ca as avea avoidant personality disorder. Heeelp!!!
Buna ziua! Apelez la ajutorul dvs. cu privire la mai multe probleme in casnicie. Ne-am cunoscut acum 2 ani, ne-am cununat civil de 1 an, acum 6 luni a decedat tatal meu. Noi locuim la etajul 2 al unei case cu mai multe apartamente in care la parter locuieste mama mea si mai avem o locuinta inchiriata. Avem probleme in pat – nu mai facem aproape nimic, si cand facem pentru ea nu e bine, sau uneori, mai rar, vrea ea iar eu ma intimidez deoarece sunt stresat de faptul ca de data asta trebuie sa iasa bine. In rest as indrazni sa va ilustrez una dintre convorbirile noastre de pe messenger din timpul serviciului, ca sa va mai prezint si alte probleme, poate ne ajutati cu un sfat. Va multumesc anticipat pentru orice raspuns.
Discutia: [11:08] rox: imi scrie daiana [11:09] m542i2jk: hmmm … si? [11:09] m542i2jk: te invita pe mess? [11:10] rox: probabil [11:11] m542i2jk: naspa [11:13] rox: vine in bv [11:13] rox: si zice sa ne intalnim maine [11:13] rox: sa ne dea invitatia [11:13] m542i2jk: uite un text de pe un forum pe care l-am gasit intamplator, dar care text reprezinta exact ce simt si eu: [11:13] m542i2jk: Apoi,viata noastra sexuala de cateva luni este zero si asta pentru ca nu mai simt nici o dorinta, in cele cateva incercari de apropiere m-am crispat toata si mi-a venit sa fuuuug…
(Pentru economie de spatiu, dar si din discretie, nu reproducem in intregime discutia transcrisa de pe messenger.)
Buna ziua! as vrea sa vin in completarea lui Seth si sa ii sugerez sa insiste in daramarea zidului, pentru ca aici vine problema mea: zidul meu e cam la fel de mare ca al ei, dar problema este ca eu am 25 de ani!!! Nu sunt superba :), pot spune doar ca sunt „frumusica” si am un fel de-a fi care e destul de ciudat: sunt foarte tacuta atunci cand intru in contact cu oameni noi (parca mi se sterge tot in minte), astfel incat mai nimeni nu sta sa ma inteleaga. Eu am grupul meu de prieteni, la care tin mult… Dar relatii.. in afara de cateva pasagere, nimic! Toata copilaria am auzit discutii despre puritate, castitate si alte discutii considerate utopiste in zilele noastre, care se pare ca m-au marcat. Acum nu am probleme in a discuta despre sex.. .ci in a face… sau mai bine zis… a incepe. Deja simt ca asta m-a marcat mult si imi afecteaza viata personala, in sensul ca nici nu imi vine sa spun asta nimanui… sa incep o relatie nici nu mai zic… cine cauta o neexperimentata???!!! Se intrevede vreo solutie?? Eu nu vad nici una. Multumesc!
