Am 34 de ani si sunt insarcinata in trei luni. Acum fix 1 an am trecut printr-un sir de atacuri de panica, incepute brusc, de care am scapat dupa tratament – 6 luni de psihanaliza si 6 luni de Cipralex si Rivotril. Am inteles multe despre aceasta tulburare „grava” (doar cei care trec prin ea stiu ce inseamna), insa as dori sa va intreb daca un tratament de durata mai lunga este necesar pentru a preintampina si alte atacuri, ma refer la psihanaliza, sau este recomandata o terapie comportamentala in situatia in care ele vor mai apare. Bineinteles, acum nu ma gandesc ca voi mai face astel de atacuri, dar nu se stie niciodata… Va multumesc
Sunt casatorita de 4 ani cu Florin, un barbat care la inceput m-a atras si fermecat cu siguranta pe care mi-o oferea. Ce e culmea e ca de la inceput mi-am zis in minte ca nu vom rezista mult ,,nu ne potrivim deloc, poate doar in pat.” Suntem fiinte complet diferite, avem gusturi diferite in orice, pana si in sistemul de a-l educa pe fiul nostru de 3 ani, practic nu avem ce sa discutam… Si ce e cel mai grav, ne certam cumplit, ne spunem vorbe care dor cumplit! Iar eu simt ca nu mai suport aceasta situatie, ca nu-l mai iubesc, am vrut sa plec de atatea ori. Si totusi am ramas si raman. Din ce motive? Probabil lasitate, Vlad (stiu ca e un cliseu, dar tine la el asa de mult), imposibilitatea de a ma descurca singura… Asadar, fac eu bine oare? Am pus si o intrebare pana la urma. Fac bine sa stau langa un om fata de care de cele mai multe ori simt respingere, un om care nu ma intelege si inca nu a inteles ca-s altfel decat ma vrea el? Multumesc mult.
Am o sora mai mica cu 5 ani si de cand s-a casatorit relatia noastra s-a deteriorat. Locuieste in alt oras si ne suna/viziteaza tot mai rar, adica aproape deloc. Candva i-am spus ca nu-mi place sotul ei, un introvertit cu idei fixe, ca s-a cuplat cu el doar pentru bani, asta ca raspuns la faptul ca el oricum ne trateaza cu superioritate. Nu cred ca am surprins-o, ea stiind ca eu sunt o persoana directa.Care ar fi motivul real al instainarii noastre / care sunt motivele generice pentru care se instraineaza doua surori? Am intrebat-o daca are altceva sa imi reproseze pe langa franchetea mea si a raspuns ca nu si ca oricum mi se pare ca s-a racit relatia noastra, ea fiind prea ocupata ca sa ne viziteze. Mentionez ca raceala de care vorbesc e generalizata asupra intregii familii: parinti, bunici, verisori. Teoria mea e ca sotul ii impune aceasta atitudine… Sau ca se intampla ceva mai grav de atat. Am crezut ca totul se reduce la bani, el, sotul, avand afaceri importante mostenire de familie. Eu si sotul meu am plecat dela zero, dar am ajuns la un nivel bun; nu cred ca am putea fi priviti ca rudele sarace.
Am 19 ani si imi este foarte greu sa vorbesc cu mama despre problemele varstei mele. Am un prieten de 4 ani, iar mie mi se pare normal sa ies cu el, iar acum ca am terminat cu Bacul imi doresc din tot sufletul sa plec alaturi de prieten 2 zile la mare, dar intrebarea mamei va fi sigur „cu cine vei dormi in camera”. Va rog frumos daca puteti sa ma indrumati intr-un fel.
Sunt impreuna cu prietenul meu de cativa ani. Lumea asteapta sa ne casatorim, dar mie imi este frica. Poate simt o presiune si pentru faptul ca ma inteleg bine si cu parintii lui, dar simt o neliniste numai cand imi imaginez ca voi deveni sotia lui, si ca dupa o anumita perioada de la casatorie nu voi putea conta pe el. Mi-e frica sa realizez, intr-un final, ca am facut cea mai mare greseala ca m-am casatorit cu el. Teama de a fi nefericita tot restul vietii, din cauza unei decizii, ma streseaza tot mai des, simt ca ma scufund in nefericire si tristete…
Sunt casatorita de trei ani. Insa acum a revenit in viata mea prima mare iubire din timpul adolescentei. S-a intors in tara si sufera de cateva luni dupa mine, ma tot suna si imi cere sa ne mai intalnim. Ma simt vinovata fata de sotul meu, care ma iubeste si este extrem de atent cu mine. Dar imi este atat de mila de vechea mea iubire si simt atata tandrete, mai ales atunci cand el sufera, poate ca ar trebui sa fiu langa el, sa-i alin durerea…
Am un fiu in varsta de 15 ani care este in clasa a IX-a si, de cand merge la liceu, a inceput sa fie obraznic, uneori chiar impertinent. Este mai putin motivat sa invete si il preocupa prea mult jocurile pe calculator, telefoanele mobile, hainele de marca. Nu mai face sport, nu il mai intereseaza – el, care, inainte, ar fi renuntat la multe lucruri pentru a nu rata o ora de tenis sau un meci de baschet la televizor. Nu stiu cum sa procedez fara a-l brusca.
Sunt mama a doua fetite gemene in varsta de 5 ani. De ceva vreme una dintre ele se masturbeaza. Am fost cu ea la psiholog, unde i s-au facut niste teste in urma carora mi s-a spus ca fetitza se afla in procesul de autocunoastere. Am incercat ulterior sa-i explic de ce nu sunt de acord cu comportamentul ei, i-am aplicat diferite pedepse (nu corporale), dar fara prea mare succes. Acum se afla la bunici si in fiecare seara imi spune la telefon ‘o mica bucurie’:ca nu a mai facut ceea ce stia ca nu-mi place. Oare e adevarat? Ce pot face in continuare?
De mult timp vreau sa vorbesc cu cineva cui sa imi impartasesc durerea, insa nu gaseam persoana potrivita. De curand ma uitam prin revista joy pe net si am gasit si acest site. M-a bucurat mult aceasta pentru ca sper ca ma veti putea ajuta si pe mine cu ceva. Am o mare problema cu banii. Nu stiu ce se intampla cu mine, dar pe zi ce trece cheltui tot mai multi bani. Si macar sa mi-i fi dat parintii dar ii iau fara voia lor, dupa care ei vad si am mai mari probleme, nu ma lasa sa ies, sa ma distrez cu prietenii si stiu ca, poate, pe deoparte, fac bine. Vreau sa scap de acest obicei prost, dar parca ma vrajeste cineva sa fac asta. Nu mai stiu ce sa fac, dar nici cu cine as putea sa vorbesc despre asta nu stiu… Sper ca voi putea tine legatura cu dumnevoastra si ca ma veti putea ajuta cu ceva… Multumesc mult.
Sincera sa fiu, nu prea stiu cum sa incep, mai ales ca este un subiect asa de delicat. Asa ca voi fi directa. Tatal meu are 70 de ani si a fost intotdeauna un om foarte activ, ce-i drept, uneori cam strict. Intotdeauna a pastrat o umbra de pesimism si nu a stiut ce sa imi spuna chiar atunci cand am avut succese in copilarie. Dar nu de asta va scriu. Tata a iesit la pensie la varsta potrivita dar nu a stat acasa, a continuat sa mearga la munca in ciuda problemelor de sanatate. Aceste probleme au fost neglijate multa vreme, in ciuda insistentei mamei mele si a grijii ei ca tata sa isi urmeze tratamentul. Ar fi trebuie sa faca o operatie la picior de acum cativa ani. Chiar cand am avut totul pregatit pentru aceasta a tot amanat. Nu este foarte tarziu nici acuma dar se simte mai rau. Este si mai pesimist din cauza aceasta. Si in continuare refuza sa mearga sa isi rezolve problema de sanatate dar nu vrea sa intrerupa serviviul pe care il are sub nici o forma chiar daca ii este greu. Nu prea doarme noptile din cauza durerilor de oase dar nu vrea sa respecte nici un tratament medical. Din cauza ca nu se simte bine nu se poate bucura de nimic si o solicita foarte mult si pe mama mea. Unii ne reprosaza ca nu insistam destul ca el sa isi rezolve problema de sanatate dar ce putem face sa il convingem daca el nu vrea? Chiar si medicamentele e care trebuie sa le ia prefera de multe ori sa nu le ia pe motivul ca sunt „prea multe chimicale bagate in organism”. In privinta operatiei care ar rezolva mult problema lui motiveaza ca perioada de recuperare, gimnastica medicala ar fi prea lunga dupa aceea. Cum as putea sa il ajut si sa il conving sa isi rezolve aceste probleme care ar avea o solutie daca el ar accepta-o?
Mi-e frica sa nu se termine totul! Am o relatie de 4 ani,timp in care au existat mai multe certuri si probleme intre noi. El este cu un an mai mare decat mine dar pare mai matur. Inca de la inceput nu a avut incredere in mine, din cauza unor greseli ale mele, l-am mintit, dar nu pentru a ascunde o greseala ci de teama de a se supara, de a il pierde. Este totul pentru mine, il iubesc enorm, este prima mea iubire si imi doresc sa fie ultima,dar in ultimul timp imi reproseaza ca nu am hobby-uri, ca nu imi sunt suficienta si ca ma plictesc cu mine. Nu mi-a promis niciodata nimic, mi-a spus ca nu vrea sa se casatoreasca, ca e egoist si dificil, dar eu l-am acceptat si cu defectele sale pentru ca m-am indragostit de partea sa buna. Simt ca a devenit rece cu mine, nu m-ai isi doreste sa ne vedem decat la insistentele mele si mi-a spus ca vrea sa merga singur in vacanta. Eu incerc sa rezolv problemele pe care le avem, incerc sa nu il sufoc, dar problemele aprar din nimicuri. Nu stiu ce sa mai fac.
Am 18 ani, n-am prieten in sensul de iubit si oricat de straniu ar suna, niciodata n-am avut. Un grup de prieten, nici atat. Dar, desi sunt timida, pot recunoaste acum ca sunt foarte frumoasa, undeva aproape de superba, si cred ca asta mai mult m-a incurcat decat ajutat. Am inteles ca am gresit si ca din cauza ingamfarii mele am pierdut mult, respingandu-i pe toti cei care mi-au cerut prietenia, considerand ca nu sunt suficient de buni, dar acum nu stiu cum sa repar greselile trecutului, de unde sa incep. Toti sau majoritatea celor care ma cunosc stiu ca sunt foarte rea, ingamfata, acra, rece, inabordabila, dar eu stiu ca nu sunt deloc asa, doar ca imi ia mai mult timp pana sa am incredere in cineva, pana sa ma deschid sufleteste. Se poate spune ca sunt mai sensibila decat ceilalti.
Acum nu stiu de unde sa incep ca sa pot socializa, sa-mi pot face un grup de prieteni, un iubit etc. Parca zidul creat de mine e prea mare, am impresia ca toata lumea se teme de mine, ma evita si simt ca ma ucide acest sentiment .nu pot sa mai suport singuratatea si vreau sa socializez. Daca stiam ce construiesc cu raceala mea, crezand ca impun respect, nu mai incepeam nicicand. Vreau sa cred ca nu e prea tarziu. Va rog spuneti-mi ce sa fac, de unde sa incep…
Dupa cativa ani de suferinta, din cauza unei relatii nefericite, sora mea mai mare se casatoreste. Numai bucurie pana aici, insa intrand in detaliile organizarii nuntii, parintii nostri s-au trezit ca nu e tocmai ce trebuie, totul pornind de la nasii alesi de cei 2, prietenul cel mai bun al mirelui…care se pare ca nu corespunde „standardelor” lor. De aici certuri, scandaluri, reprosuri din ambele parti… iar eu la mijloc! Ce sa fac, cu cine sa tin? Ii inteleg pe toti si nu stiu cum sa ii impac, nici nu stiu daca sa ma implic sau nu… cum e mai bine, sa-i las sa-si rezolve singuri problemele si sa nu ma mai intereseze, pentru ca asta imi vine sa fac cand vin pe rand si fiecare arunca cu vorbe grele in ceilalti…
Am nevoie de un sfat si nu stiu la cine sa apelez. Eu m-am schimbat foarte mult in relatiile cu cei din jur, si nu in bine, zic eu. Acum cativa ani (am 29 de ani) eram o persoana deschisa, prietenoasa, ma bucuram sa cunosc oameni, sa vorbesc cu ei, sa lucrez cu ei. Lucram si lucrez si acum in relatii cu publicul. In trecut, pot sa zic ca reuseam sa ma fac simpatizata si de cineva proaspat cunoscut, acum imi e greu. Si nu pot sa zic ca am fost dezamagita de relatiile cu oamenii.
La inceput amabilitatea mea era naturala, neimpusa, pentru ca asa consideram ca as fi vrut sa se comporte si altcineva in locul meu, dar in momentul in care serviciul meu a inceput sa pretinda si sa urmareasca indeplinirea cerintei: „zambetul pentru toti si in orice situatie”, am pierdut atitudinea naturala si prietenoasa, nefortata, pe care o aveam. Cu toate ca sunt de acord cu aceasta cerinta, am ajuns sa n-o mai pot indeplini, fortandu-ma sa ma comport intr-un anumit fel. Si nu e de ajuns ca numai la serviciu sunt asa, cred ca m-am schimbat total. Incerc sa fiu amabila si draguta cu ceilalti, dar descopar tot timpul ca „nu merita”, descopar tot mai mult ca ceilalti sunt nepoliticosi, egoisti, uneori nesimtiti. Imi pare rau sa simt si sa vad lucrul asta, pentru ca stiu ca eram mai fericita inainte. Chiar nu stiu cum as putea sa mai revin la cum eram inainte, dar nici nu vreau sa ma otetesc sau sa ma ascund intr-un colt.
Stiu ca oamenii sunt diferiti, poate pretind si eu prea mult de la ei, dar nu vreau sa-mi stric relatiile cu toti cei din jur, pentru ca sunt nemultumita de un lucru sau de altul. Va rog, dati-mi un sfat. Vreau sa va mai zic ca sunt casatorita, am o fetita mica, sotul meu e un pacifist, nu cred sa-l fi vazut vreodata certandu-se cu cineva. Iar eu nu-mi suport vecinii care repara totul dupa ora 22 si-si lasa copiii sa dea cu mingea prin casa, vanzatoarele care nu ma vad si-si continua discutiile interminabile cu colegele, prietenele sau cine-ar mai fi, oamenii de pe strada care vad ca nu pot sa urc cu caruciorul o rampa de 60-70 grade si stau si se uita etc. Asta este evolutia mea sau e ceva comun? Totusi sotul meu, de exemplu, vede si el lucrurile astea dar el nu s-a schimbat deloc. Eu nici nu ma revolt dar nici nu mai suport.
Ce visam sa devin… pai cand eram mica aveam doua variante: „doctor de cap” si printesa. Prima imi suna foarte interesant si pompos. Nu stiam exact ce inseamna, dar era important. De fapt cat de cat aveam o vaga idee. Erau oameni care reparau alti oameni, dar la cap. Nu mai tin minte daca implica operatii si alte derivate.
Acum 6 luni am inceput o relatie cu un bun prieten. Pana la data inceperii relatiei nu il vedeam decat ca pe un prieten. Am fost retinuta inca de la inceput daca sa incep sau nu aceasta relatie pentru ca era o relatie la distanta pentru un timp. Pe el il cunosc de ceva ani. Locuim in tari diferite si pana in martie anul urmator eu nu pot sa plec de aici. Totdeauna el a fost cel care m-a incurajat ca relatia poate sa functioneze si la distanta deocamdata. Ne vedeam de cate ori se putea si ne ramanea comunicarea pe internet si la telefon. In mai am calatorit impreuna si ramasese stabilit sa ne vedem la inceputul lui iunie. A intervenit ceva la mine si nu a mai fost posibil. Tot el m-a incurajat ca o sa ne vedem la sfarsitul lunii. Insa, dupa numai o saptamana imi spune ca s-a tot gandit si ca s-a gandit bine ca mai bine fiecare sa o ia pe drumul lui. Mi-a spus ca nu mai vrea sa fie singur. Este nevoie sa va precizez faptul ca a fost casatorit si a divortat acum 3 ani si jumatate. Pe ea a cunoscut-o pe internet si o perioada a avut si cu ea o relatie la distanta pana ce ea l-a urmat. De la divort a avut si alte relatii insa dupa cum mi-a spus el, in tot acest timp s-a simtit singur. Si acum isi doreste sa nu mai fie singur. I-am spus ca se pripeste cu decizia si ca sa ne vedem sa vorbim pentru ca cu siguranta are un moment de slabiciune. Nu vrea nici sa ne vedem, nici sa vorbim la telefon pentru ca spune el ca ii trezesc sentimente si ca acest lucru il poate face sa isi schimbe decizia, lucru pe care nu il doreste. I-am spus ca probabil ii este frica sa continue aceasta relatie pentru ca se gandeste ca apoi il pot deziluziona si eu. Il cunosc destul de bine si stiu ca nu poate fi vorba de o alta femeie. Stiu ca sufera enorm si nu pot sa inteleg de ce prefera sa sufere decat sa lamurim situatia. Cum as putea sa-l fac sa inteleaga ca s-a inselat cand a luat o asemenea decizie? Eu cred ca din cauza relatiei esuate cu fosta sotie ii este teama sa se indragosteasca pentru ca se gandeste sa nu fie dezamagit si sa sufere. Se minte singur. As dori si parerea dumneavoastra avizata. Multumesc anticipat!
Am avut si eu niste vise premonitorii… Si chiar as indrazni sa le numesc asa. Haideti sa va povestesc si sa imi spuneti parerea voastra. Ma gandesc ca poate m-a influientat ce mi-a spus mama cand eram mai mica sau poate ca, pur si simplu, eu eram cea care trebuia sa poarte povara asta; ca nu e usor deloc. Este vorba despre fratele meu: ca va avea o cumpana grea cand va fi mai mare. I-a spus ghicitoarea ca va scapa, dar mama nu stia daca i-a spus-o pentru ca nu avea voie sa spuna altceva sau pentru ca asa va fi.
……………………………..
Peste aproximativ 3 luni, il visez pe fratele meu. Statea pe sipcile care erau puse deasupra mormantului ei. M-am speriat tare, ii spuneam sa plece de acolo, iar el nimic. Se uita la mine si radea, era vesel si fara teama. La mai putin de un an, a murit.
………………………………..
Nu am asistat la inmormantare, priveghi. Nu stiu mai nimic si nici nu vreau sa stiu, ca imi provoaca o durere prea mare. Pentru mine Adrian este undeva, in alta parte, unde nu pot sa iau legatura cu el, dar el traieste…….
M-am casatorit in urma cu 3 ani cu un barbat minunat care ma iubeste, dar este exact opusul tuturor barbatilor cu care am avut relatii de lunga durata pana la el: este un om calm, linistit pentru care totul este alb sau negru. In prezent lucrez la o firma mare si nu imi cunosc toti colegii decat din vedere. In urma cu 3 luni a trebuit sa lucrez la un proiect nou care presupunea intalniri sporadice cu unul dintre colegii pe care nu ii stiam decat din vedere. Lucrand impreuna, am inceput sa il cunosc mai bine si sa imi dau seama ca sunt foarte atrasa de el si cred ca sentimentul e reciproc. Acest coleg este exact genul de barbat care m-a atras intotdeauna. Am ajuns sa fim destul de apropiati: bem din aceeasi cana, impartim acelasi sandvis, in timpul discutiilor ne atingem mult mai mult decat ar fi necesar, avem expresiile noastre pe care le intelegem doar noi. As dori sa mai mentionez ca el este cu 6 ani mai mic decat mine si stie si ca sunt casatorita. In ultima perioada nu mai lucram impreuna si am incercat sa ma indepartez de el, sa il evit, dar cand il vad si cand imi vorbeste simt ca mi se taie picioarele si daca ar incerca sa „mearga mai departe” nu cred ca as avea puterea sa ma opun. Vreau doar sa nu ma mai gandesc la el in fiecare zi si noapte, sa pot dormi noaptea, sa pot vorbi cu el fara sa mai simt acei fluturasi in stomac si totul sa fie cum era inainte de a-l cunoaste! Ce as putea face?
Ce pot face sa nu ne mai certam? Nu mai stiu cum sa ma comport cu el. Nimic nu-i mai place, nimic nu-i mai convine. Suntem foarte stresati amandoi mai ales ca nu putem avea copii (dupa ce am suferit 2 intreruperi de sarcina) iar eu ii reprosez acest lucru. Si nici nu mai avem aceeasi viata sexuala pe care am avut-o inainte. La noi a devenit un stres cu zilele fertile si toate astea. Ce sa fac? Vreau un copil si imi vreau sotul inapoi asa cum a fost.
Am intrat intr-o stare depresiva. Sunt dependenta emotional de prietenul meu cu care am o relatie de 4 ani. Simt ca nu ma mai iubeste. In acest an m-a mintit, si-a batut joc de sentimentele mele si ma simt la capatul puterilor, cu sufetul gol si ma doare ingrozitor, nici nu mai pot sa manac, ma distrug cu ziele si nu mai vreau… Dar nu gasesc puterea de a ma ridica. Acum suntem in stand by dar tot ne vedem macar 30 min pe zi (pentru a ne certa sau pentru a ne face iluzii desarte), pentru ca asa vrea el (dupa ce am descoperit toate minciunile si inselarile). Are nevoie de singuratate, sa nu ii mai reproseze nimeni nimic, sa nu se mai simta sufocat, agasat si stresat. Dar eu? Cu mine cum ramane? De ce ma amageste? Imi zice ca ma iubeste ca isi doreste o familie alaturi de mine, imi zice ca ma apreciaza pentru ca am putut sa il iert pentru tot ce a facut… Si totusi… Nu e langa mine, nu mai are nevoie de mine… Stiu ca ii va parea rau, si el stie asta, dar inca se gandeste ce drum sa aleaga in viata… Alaturi de mine sau nu? Eu ce ar trebui sa fac in situatia asta?
Poate ca o sa va para straniu ceea ce o sa va spun, dar simt ca nu mai are nici un sens sa mai traiesc. Cu parintii nu ma impac, mai ales cu tatal. E foarte in varsta si nu intelege ca timpurile s-au schimbat, nu mai e ca in trecut. Ma tine de parca as fi un copil de 2 ani. Fratele are 32 de ani si nu ma inteleg deloc cu el. O face mereu pe desteptul. Nu stiu ce as putea sa fac ca sa nu mai fie relatiile dintre noi asa de dure. Poate imi dati dumnevoastra un sfat.
