Poate ca o sa va para straniu ceea ce o sa va spun, dar simt ca nu mai are nici un sens sa mai traiesc. Cu parintii nu ma impac, mai ales cu tatal. E foarte in varsta si nu intelege ca timpurile s-au schimbat, nu mai e ca in trecut. Ma tine de parca as fi un copil de 2 ani. Fratele are 32 de ani si nu ma inteleg deloc cu el. O face mereu pe desteptul. Nu stiu ce as putea sa fac ca sa nu mai fie relatiile dintre noi asa de dure. Poate imi dati dumnevoastra un sfat.
Sa imi termin sau nu lucrarea de diploma? E o problema cu adevarat importanta pentru mine si ma afecteaza foarte mult.
Sunt in ultimul an la facultate. Desi mi-am ales tema lucrarii si coordonatorul inca din februarie, pana acum nu am scris decat un capitol. In toata aceasta perioada, colegii, inclusiv profesorul coordonator, mi-au spus ca am o lucrare grea, in plus tema nu a fost aleasa de mine, ci de profesorul coordonator. In doua sapatamani ar trebui predata intreaga lucrare, insa eu simt ca nu as putea sa o termin cu bine. Pe de o parte, sunt nemultumita ca nu voi termina anul asta, pe de alta parte, nu vreau sa fac o lucrare de mantuiala.
Nu stiu ce sa fac, am inceput sa am crize, atacuri de panica, trec brusc de la o stare la alta si nu as vrea sa ma imbolnavesc.
Ce ar trebui sa fac? Suntem impreuna de 7 luni dar de la inceput a fost o relatie complicata deoarece parintii mei nu sunt de acord cu el din cauza etniei (bunicii din partea mamei lui au fost rromi, dar tatal lui e roman). In plus, nu are nici facultatea facuta.
Si acum povestea mea. Pentru el a fost dragoste la prima vedere….. acum nu stiu ce mai e. Timp de vreo trei luni a insistat sa fie cu mine desi eu eram rece cu el si nu-i dadeam nici un semn. In aceste trei luni in care ne intalneam, deoarece el venea doar pentru a ma vedea, am avut timp sa-l testez si mi-am dat seama ca merita sa incerc… si am incercat. Dupa un timp, mi-a zis ca ma iubeste ca nu m-ar insela niciodata… dar dupa 6 luni m-a inselat (s-a sarutat cu o tipa la care ma asteptam cel mai putin). Nu mi-a zis nimic desi eu am simtit… si, pana la urma, a recunoscut. Am stat despartiti 3 saptamani si intr-un fel i-am dat o lectie. Am aparut cu un fost amic tinandu-ma de cot ca si cum ar fi fost ceva intre noi. M-a vazut. L-am lasat sa creada ca am pe cineva dar, pentru ca nu pot face rau, i-am spus adevarul si l-am iertat. Mi-a zis ca ar face orice ca sa fim impreuna din nou. Am profitat si i-am cerut sa dea la facultate ca sa ne fie mai usor. A acceptat atunci dar a doua zi dupa ce i-am zis, am simtit din nou o schimbare in atitudinea lui (mai rece, mai indiferent si nu stiu… mai ascuns).
Am uitat sa va spun ca nu m-am culcat cu el desi el imi tot batea apropo-uri. I-am zis ca nu pot pentru ca nu mai am incredere in el.
Ce sa fac? Sa mai continui sau sa renunt la el? Acum am impresia ca sta cu mine din mila, desi nu-mi spune. Va rog sa-mi raspundeti cat mai repede deoarece ma macina in fiecare zi intrebarea asta.
Va multumesc anticipat.
Sunt depresiva si nu mai simt gustul vietii. De aproape 2 ani, am o relatie stabila cu un barbat. De curind ne-am mutat impreuna, ne intelegem bine, doar ca uneori am o stare depresiva din cauza reprosurilor permanente pe care le primesc din partea iubitului in legatura cu faptul ca el isi doreste sa slabesc, ceea ce imi doresc si eu, desigur. Am incercat multe metode de a da jos citeva kg, dar fara succes. Sunt la pamint. De curind am aflat ca iubitul meu a reluat legatura cu o ex-prietena, care arata foarte bine si lui ii plac femeile frumoase. Desi sustine ca ma iubeste. Incep putin cite putin sa-mi pierd increderea in el, intrucit adesea m-a mintit in legatura cu aceasta femeie. Ma simt frustrata, de parca as fi cea mai urita fata de pe pamint. Nu stiu cum as putea iesi din acest impas. Sunt momente in care ma gindesc la cele mai oribile lucruri. Nu stiu ce sa fac, cum sa procedez. Nu as vrea sa ma pierd si sa nu ma mai regasesc. Am impresia ca nimeni nu are nevoie de mine. Dar imi doresc atit de mult sa fiu fericita, sa simt ca traiesc…
Ma numesc Alexandra si, de 4 ani, am un iubit, iar de 3 ani facem dragoste. Problema e ca eu incep sa nu mai comunic cu el, iar mai nou, cand incercam sa facem dragoste il las sa ma mangaie pana la un anumit punct dupa care ma blochez si nu mai vreau sa continui. Am avut si inca am multe probleme in familie, probleme care ma marcheaza incetul cu incetul. De multe ori parintii mei imi dau de inteles ca nasterea mea a fost o greseala. Cu tata nu vorbesc deloc, doar ne salutam cand vine el de la serviciu, iar cu mama e un pic mai buna comunicarea, isi petrece mai mult timp acasa. Sunt mult mai multe lucruri pe care as putea sa vi le spun dar nu cred ca aveti timpul necesar de a citi tot. Va rog, ajutati-ma cu un sfat sau mai multe. Vreau sa revin la relatia cu iubtul meu pe care o aveam inainte, adica inainte faceam dragoste aproape in fiecare zi, iar acum daca sunt in stare o data pe saptamana. Chiar si cand vine sambata sau duminica, parca incerc sa gasesc motive pentru a nu avea contact sexual. El a fost in armata acum aproape 2 ani si cam de atunci s-a rupt acest contact. Va rog, mi-e foarte greu sa-i spun acest lucru, ca dispare dorinta si nu vreau sa ne iubim. Va multumesc.
Am o relatie cu un tip care nu are studii superioare (pentru ca nu a vrut sa urmeze facultatea) dar lucreaza. In plus, este de alta nationalitate (tatal, roman iar mama lui, pe jumatate tiganca). Aceste doua aspecte ale relatiei mele ma impiedica sa fiu cu el fara a ma ascunde de ochii lumii deoarece parintii mei nu ar fi de acord sub nici o forma cu el. Si, in plus, nu vreau sa le fac rau alor mei pentru ca ar suferi mult. Ce ar fi mai bine sa fac in cazul asta? Sa continui asa, pe ascuns, sa le spun parintilor? La facultate m-am gandit ca o sa dea daca tine la mine asa cum imi arata. Dar originea nu i-o pot schimba ca sa fie totul ok. Va rog mult sa-mi dati un sfat. Va multumesc anticipat.
Problema mea este urmatoarea. Am avut o gramada de conflicte cu socrii mei, in special cu soacra mea, sotul meu a refuzat sa se implice in aceste conflicte, chiar m-a obligat sa mergem destul de des pe la ei, sa petrecem sarbatorile impreuna si sa accept rautatile mamei sale. Nu a discutat niciodata cu ea. Am incercat eu o discutie cu socrul meu, iar rezultatele nu au fost ditnre cele mai bune.
In acest moment sotul meu spune ca este alaturi de mine, chiar m-a sustinut si a racit relatia cu parintii sai, dar cum sa fac sa ma vindec? Am fost jignita si ranita prea mult, m-am simtit singura si m-a ranit mult ca nu am avut nici un fel de intelegere sau sustinere din partea lui. Va rog sa ma ajutati, cred ca problema mea este destul de comuna si multe femei trec prin asa ceva.
Va multumesc anticipat pentru rapuns!
Cum il pot determina pe sotul meu sa nu mai vorbeasca urat?
E foarte sufletist,dar e mereu nemultumit de mine ca sotie, gaseste orice mic motiv de cearta si ma jigneste, dupa care ii trece si uita tot, ca si cum ninic nu s-ar fi intamplat. I-am explicat cu frumosul ca ma deranjeaza acele cuvinte, am incercat chiar sa-i vobesc si eu la fel, orice am inercat nu merge.
Buna ziua, Nici nu stiu cu ce sa incep…problema mea e ca nu stiu incotro sa ma-ndrept, cu o luna inainte de sustinerea lucrarii de licenta. Nu am niciun obiectiv clar pe plan profesional- termin ASE-ul- niciun vis sau interes pentru un domeniu in care sa fiu capabila de performanta. La problema mentionata se adauga neincrederea in mine, in capacitatea mea de a relationa cu ceilalti. Lipsa de confirmari, care sa-mi arate ca sunt „normala”, a unui grup de prieteni, a unui iubit, toate ma trag in jos, ma simt incapabila sa ofer ceva, sa creez valoare, si asta se „observa”. Complexata de faptul ca nu am avut niciodata o relatie, nemultumita de felul in care arat (desi sunt constienta, pe de alta parte, ca nu sunt urata), de cat sunt de neindemanatica pentru varsta mea, parca incerc tot timpul sa ma ascund de lume, de intrebarile indiscrete…asa am ajuns sa nu am nici amici, cu exceptia a 2-3 fete, sa ies foarte rar, sa-mi petrec tot timpul liber in casa, sa-mi fac planuri pe care nu le pun in practica. Ma simt anormala, lipsita de ambitie, de dorinta de a reusi, foarte apatica. Viata trece pe langa mine si nu mi-as fi inchipuit, cand am intrat la facultate, plina de vise, ca la sfarsitul anului 4 voi sta tot in camin, ca ma voi concentra in continuare pe singuratatea mea, fara sa incerc cu adevarat sa schimb lucrurile. Imi doresc mult sa am o altfel de viata, mai activa, cu mai multi prieteni, oameni in jurul meu, dar am ajuns atat de complexata, speriata de lume, in cat nu stiu de unde sa incep, parca am prea multe lacune, am senzatia ca-mi lipsesc experiente importante pentru un tanar si nu stiu cum sa compensez aceste absente. Imi cer scuze pentru lungimea mesajului si v-as fi recunoscatoare pentru orice sfat.
Am o problema cu gelozia. Mare as putea spune. Nu stiu cum sa o rezolv, nu stiu cum sa procedez. As vrea sa am incredere in partenerul meu, dar de fiecare data cand ii suna telefonul sau vorbeste pe messenger am tendinta sa verific cu cine. Nu ma pot abtine. Parca ii caut nod in papura, parca intuitia imi spune ca face ceva gresit, desi nu e asa si… Mi-e frica de faptul ca intr-o zi nu o sa mai suporte si chiar va calca stramb sau va pleca.
Noi lucram impreuna. Insa de curand a primit o oferta la alta companie si nu ma pot gandi decat ca acolo va cunoaste alte femei, mai interesante, mai frumoase… Am tendinta sa ma compar cu fiecare amica de-a lui sau cu fostele lui prietene. E ca o gaura neagra care ma trage inauntru. E ca si cum ma mananc de vie. Vreau sa rezolv asta, nu stiu cum… Stiu ca nu am incredere in mieni, dar mai rau e ca nici nu vad rostul. Sunt foarte pesimista.
Ma gandesc ca oricat m-as stradui, oricata incredere as avea, mereu exista ceva mai bun, mai bun decat mine si ca ma va parasi. Ori pentru altcineva, ori din cauza mea. Din cauza geloziei si frustrarilor cu care il macin… Nu vreau sa fiu o povara, vreau sa ii fiu prietena. Incerc si am senzatia ca reusesc, dar de fapt nu fac decat sa ma abtin, pentru ca am acelesi temeri, aceleasi ganduri. Sunt constienta de problema mea. Va rog sa imi dati o solutie…
De cand mi-am inceput viata sexuala nu am reusit niciodata sa ajung la orgasm, poate ca asta nu ar fi chiar o problema dar adevarata problema e ca eu nu il simt pe iubitul meu. Nu simt cand ma mangaie, cand ma saruta pe diferite parti ale corpului. Nu pot sa inteleg de ce nu il simt daca il iubesc. Nu cred ca el are vreo vina, ca se poarta chiar foarte frumos, e calm, tandru, dar eu nu pot sa-i raspund decat cu o enorma raceala.
De la un timp si-a dat seama ca eu nu simt nimic si a incercat tot posibilul dar in zadar. Nu mai stiu ce sa fac. Va rog mult sa-mi spuneti care ar putea fi cauza pentru care eu nu il pot simti pe el si de ce nu ajung sa am si eu orgasm ca el. Dupa cateva zile dupa ce facem dragoste si imi aduc aminte ce s-a petrecut intre noi simt anumite emotii prin stomac si niste impulsuri in zona genitala dar cand sunt cu el nu mai simt nimic. Va rog sa ma ajutati. Va multumesc!
Sunt intr-o mare dilema.
Eu si partenerul meu locuim in Olanda de 3 ani. De curand l-am adus si pe fiul meu, sa locuiasca aici definitif. Are 14 ani. Relatia noastra s-a schimbat mult. A inceput sa-i caute tot timpul motive sa-l certe, e ca un vanator efectiv, pe cand fiul meu e gelos reprosandu-mi ca tot ce fac o fac doar pt partenerul meu. A fost ziua lui, de exemplu, si a fost foarte deranjat ca i-am luat un cadou mai scump.
Eu sunt acum partea care trebuie sa imprastii iubire dar sunt la serviciu toata ziua iar cand vin acasa, rar se intampla sa fie totul ok. Prietenul meu are si el o fiica de 12 ani care locuieste cu fosta sotie in Romania. Va spun sincer ca nu ma mai tin uneori nervii desi sunt o persoana care indura mult.
Ca relatie de cuplu problema e ca ne iubim, chiar foarte mult. El nu mai are serviciu acum si banuiam ca e totusi un motiv ca totul sa fie atat de negru in jurul lui. Nu mai stiu ce sa cred si nu stiu cum sa fac sa reusesc sa depasesc aceasta situatie. Oare ar fi rezolvarea in mainile mele? Calina, 35
„Viata nu e ceea ce ai trait ci ceea ce-ti amintesti si cum iti amintesti, spre a povesti.” – Gabriel Garca M¡rquez
Fiecare varsta are farmecul ei. Copilaria este varsta adevarurilor absolute. Este varsta increderii totale in cei mari. Este varsta la care stii ca vei fi doctor, actor, aviator… Este varsta la care ai tot ce vrei pentru ca-ti poti imagina ca ai.
Sunt Mircea si am 23 de ani. Sunt foarte indragostit de o fata si avem o relatie dificila de vreo 2 ani. Simt ca o iubesc, si ea zice ca tine la mine foarte mult, dar refuza sa recunoasca faptul ca suntem impreuna. Ea spune ca este foarte important pentru ea sa se simta libera, sa experimenteze si sa evolueze pe plan personal. Aceste nevoi includ si dorinta de a iesi cu altcineva, sustinand ca este prea tanara ca sa aiba o relatie plictisitoare (stabila), de „tip marriage”. Imi cere sa ies si eu cu altcineva, nu neaparat ca sa aiba o scuza pentru ce face, ci ca sa cunosc mai multa lume, sa experimentez mai mult. Avem o viata sexuala relativ dificila si mi-a propus sa am relatii sexuale cu alte femei ca sa capat experienta, iar eu nu am nevoie de relatii cu altcineva. Ma simt tensionat in relatia asta si simt ca oricat as face si oricat as da (fac tot ce pot eu, sunt in stare sa ii acord tot timpul si tot ce am ca sa o vad fericita) nu e suficient pentru ea, nu e niciodata bine. Nu mai stiu ce sa fac…
Am o problema mai putin obisnuita. Desi sunt o persoana cu educatie, lucrez intr-o companie multinationala pe un post important si ma inteleg foarte bine cu cei din jurul meu, ma simt intimidata, ba chiar complexata grav de vanzatoare. Indiferent daca merg la piata sau intr-un magazin din mall traiesc aceeasi senzatie ca fac ceva gresit. M-am gandit ca poate sa fie felul lor de a se purta, asa excesiv de amabil, dar si suspicios pe de alta parte sau poate ca am eu ceva, gen vreun complex din copilarie. Mi-ar fi de mare ajutor sa inteleg care e problema pentru ca este de-a dreptul ilar sa ma fastacesc in fata unor tinere care nu fac altceva decat sa imi ofere un serviciu. Plus ca s-a intamplat ca de multe ori sa cumpar ceva care nu mi-a placut doar pentru ca am probat 3 bluze si am avut senzatia ca am deranjat-o prea mult pe vanzatoare…
Sunt o femeie de 22 de ani si ma consider o fetita mai mare. Am avut doar 2 relatii serioase in viata mea, una de aproape 2 ani in care mai mult m-am chinuit si una de 2 ani incoace in care ma simt extrem de banala. Ceea ce aseamana aceste relatii este „tactica” mea. Dupa ce… ma vad cu sacii in caruta si cred ca respectivul partener este indragostit de mine, incep sa ii aplic teste serioase in care sa ma conving ca ma iubeste facandu-l sa sufere. Daca il vad la pamant, plangand in fata cuvintelor si rautatilor pe care i le spun, simt ca ma iubeste. Si atunci simt ca il iubesc cel mai mult, la randul meu. Simt permanent nevoia de confirmare a sentimentelor lui si, pe de alta parte, frica-nevoie de a mi se confirma profetia ca ma va parasi (ii tot zic „o sa pleci intr-o zi” si fac tot ce se pot ca sa iasa asa). Oare de ce ma port asa si ce as putea sa fac sa ma vindec de rautate?
